Un asiatist aproape necunoscut al culturii române

Constantin Georgian,„ Opere asiatice inedite. Partea I. Paris-Leipzig-Berlin-București 1872-1904”. Ediție științifică și critică de Eugen Ciurtin. Institutul de istorie a religiilor, Academia Română (Studii și documente de istorie a religiilor, Volumul 2), București, 2017

demersul lui Eugen Ciurtin de a reconstitui, prin acest volum de studii și documente, imaginea unui savant român aproape necunoscut (fiindcă de opera acestuia nu s-a mai ocupat decât Arion Roșu, fără a finaliza însă toate obiectivele propuse), oferă un nou și impresionant statut celui care a fost primul indianist în România, primul orientalist român pe măsura cerințelor de la sfârșitul de secol al XIX-lea. Epoca, se știe, a adus un început de abordare modernă istoriei și filologiei europene, iar anii aleși de Eugen Ciurtin pentru a încadra această ediție, 1872 („întrucât atunci începe parcursul academic european al lui Georgian și de atunci datează primele documente editate și discutate aici“) și 1904, anul morții acestuia, ilustrează una din cele mai vii etape ale culturii române, dar și ale orientalisticii europene. Scriau și predau pe atunci, într-o atmosferă alimentată de entuziasmul unor mari filozofi și poeți (precum Friedrich Rückert) arabiști și iraniști precum Ahlwardt, Nöldeke, Steinschneider, Wüstenfeld; dar și vestiți indologi precum Adolf Friedrich Stenzler, filologul și istoricul religiilor Friedrich Max Müller; Albrecht Weber, pe care Georgian l-a audiat și a cărui programă de curs a copiat-o și Eminescu, filologul și istoricul filozofiei Paul Deussen, prieten cu Nietzsche, istoricul religiilor Oldenberg ș.a. Până în 1867 trăise și lingvistul comparatist Franz Bopp, întemeietorul indogermanisticii, despre care toată lumea a aflat în România datorită conspectelor lui Eminescu; în Franța, elanul fusese dat de Eugène Bournouf, unul dintre primii care au studiat pali, traducător al Bhagavatapurana și istoric al budismului (a fost, de altfel, un model pentru Georgian). Ar însemna să epuizez tot spațiul acestui articol chiar și numai pomenind orientaliștii cu opere fundamentale din acea vreme.

Dar Eugen Ciurtin conturează el însuși un amplu tablou, românesc și global, al interesului pentru India și Asia în secolul al XIX-lea, și în general față de exotism, repunând în circulație – din această perspectivă – nume românești de pasionați și erudiți precum Constantin Otetelniceanu (care a lăsat o imensa colecție de „peste 2000 de scrieri orientale, sanscrite, chineze, japoneze, persane, arabe, armene, turcești etc.“), Barițiu, Papazoglu, Dionisie Romano, Timotei Cipariu (pe care însă autorul îl privește mai degrabă ca iranist, în timp ce lui Yves Goldenberg îi pare preponderent arabist, ceea ce, cu toată modestia, aș afirma la rândul meu, după o destul de lungă perioadă petrecută la Fondul Cipariu); Israel Joseph Benjamin de Fălticeni, Gheorghe Popescu-Ciocănel, Hasdeu, Kogălniceanu, C.A.Rossetti, C.D. Aricescu, Ion Ghica, Dimitrie Bolintineanu, Aron Densușianu și câțiva traducători din literaturile Asiei precum G.Baronzi, Bonifaciu Florescu, I. Spartali, Al.Ștefulescu; desigur Alecu Ghica și desigur Odobescu, fost audient al lui Burnouf, care ținea la Universitate nu numai cursuri de arheologie, ci și de artă egipteană, asiriană, persană sau indiană. Nu lipsesc scriitorii de la Junimea sau Eminescu – inclusiv cu publicistica sa de interes oriental de la „Timpul“, cu poezia „indică“, panorama civilizațiilor și „budismul lăuntric“; Theodor Iordănescu, discipolul lui Georgian; Aguletti, Moses Gaster, Șăineanu, Ioan Barac și mulți alții despre care cititorul acestor pagini poate va auzi, ca nume de referință, pentru prima dată. Panorama este vastă și desigur autorul promite să revină. Ar fi util să-și extindă atunci aria cercetărilor și spre Grecia, unde mulți intelectuali ai sfârșitului de secol al XIX-lea au fost atrași, după vremea școlirii lor în Germania, de clasicism și indianistică. Îmi vin în minte nume precum Ioannis Gryparis, traducătorul lui Eschil, Lorentzos Mavilis, cunoscătorul de sanscrită, Georgios Drossynis ș.a.

Volumul lui Eugen Ciurtin, pe care îl consider una dintre cele mai impresionante scrieri apărute în ultimii ani sub egida Academiei Române, reflectă o preocupare îndelungată, pornind de la teza de doctorat a autorului, dar presupunând și multă documentație ulterioară. Chiar și numai cercetarea ineditelor sau scrisorilor din arhiva Constantin D. Georgian nu ar fi fost posibilă fără cunoașterea mai multor limbi europene, pe lângă sanscrită, ba chiar a unor elemente de paleografie. Biografia celui care, la București, Paris, Leipzig și Berlin, apoi din nou la București a dat prima ediție critică a unui text asiatic și primul curs de sanscrită din România (încercase și acest lucru și Vasile Burlă la Universitatea din Iași, „dar inițiativa – ca și pregătirea – sa avea să se soldeze cu un eșec, în pofida pasiunilor junimiste, foarte inegale totuși, pentru India“) e situată în context istoric printr-un tabel cronologic.

Constantin Dumitru Georgian, născut la București în 2 ianuarie 1850 (cu câțiva ani înaintea lui Moses Gaster, care avea să urmeze și el cursuri de sanscrită) a îmbrățișat mai întâi o formație de clasicist, teza sa de licență fiind despre Sallustius. Și-a continuat la Sorbona studiile de filologie și istorie, cu profesori dintre care cel mai celebru rămâne iranistul James Darmesteter, iar din 1875 a urmat la Leipzig cursurile unor erudiți între care strălucesc Curtius, Hübschmann, Brockhaus și Kuhn. Tot acolo și-a susținut doctoratul, ulterior plecând la Berlin, unde fusese numit secretar al agenției diplomatice a României. La inițiativa mai sus pomenitului indianist Albrecht Weber (de asemenea conspectat și tradus și de Eminescu), Georgian pregătește ediția critică sanscrită și traducerea tratatului de poetică Rasamanjari al lui Bhanudatta Miœra, despre care Eugen Ciurtin spune cu amărăciune că va fi cu adevărat studiat și tradus de indianiști abia în secolul XXI, dar fără a menționa (sau cunoaște) contribuția lui Georgian. Nu e singurul român a cărui operă a fost în epocă (dar și ulterior) ignorată, aici fiind vorba însă și de dezinteresul autorului, care, după numirea ca profesor la București, nu a mai publicat deloc în reviste din străinătate. De altfel, „cu discreție enigmatică“ nu semna câteodată nici ce publica în română. (Aș pune această „discreție enigmatică“ poate și pe seama tangențialei sale activități de diplomat). Mii de pagini – în sanscrită, pali, avestică, persană, franceză, engleză, germană, italiană și română – au rămas astfel, peste un secol, în arhivă. Georgian a lăsat totuși texte importante, precum, în 1878, Universalitatea principiilor religiunii creștine. Studiu de religiune comparată, prima contribuție de istorie a religiilor scrisă în limba română, dar și un curs consacrat Importanței studiului limbii sanscrite, și a elaborat traduceri din Mahabharata, Ramayana, Visnu-purana ș.a., inclusiv traduceri din persană sau studii de iranistică, dobândind astfel în timp și laurii de prim iranist român. Ca profesor era foarte apreciat, printre elevii săi figurând numeroase viitoare personalități, între care cei mai cunoscuți sunt Simion Mehedinți și îndeosebi preotul profesor (viitor mitropolit) Irineu Mihălcescu, interesat de istoria religioasă a Indiei. „Georgian – subliniază Eugen Ciurtin – nu e numai primul indianist român în sensul european al termenului: el este și primul orientalist român care are o succesiune directă, fapt apreciabil pentru desfășurarea studiilor asiatice, dar și comprehensibil – e printre primii orientaliști atașați Universității, acelei structuri fără de care dezvoltarea orientalisticii din timpul său și de totodeauna e de neconceput“.

Nu pot sublinia îndeajuns interesul pe care îl poate trezi acest volum. Eugen Ciurtin, el însuși eminent asiatist și comparatist, conferă amplă rezonanță unor elemente pe care le vor găsi utile toți cei interesați de literatura română în secolul al XIX-lea.