Dispersarea întregului

Tudor Zbârnea e unul dintre puținii artiști plastici basarabeni, care încearcă să continue, într-un fel sau altul, tradiția autohtonă în arta plastică românească, pornind de la scoarțele țărănești și arta populară, trecând prin clasici, apoi făcând ucenicia, un timp, în atelierul pictorului basarabean Mihail Grecu, care în timpurile de restriște a fost unicul artist plastic român care a mers împotriva curentului și a adus tradiția în modernitate. Pictorul are un palmares bogat: a luat toate premiile în artă plastică (unele chiar de două-trei ori), dar și în cultură, care se dau dincolo de Prut. Are premii luate în țară, dar și în străinătate, după cum și o seamă de expoziții personale pe toate meridianele globului. În plus e Director al Muzeului de Artă din Chișinău. Fiind un manager foarte bun, e și Curatorul unei excelente Bienale Internaționale de Pictură, ajunsă la a VII-a ediție, pe care Bucureștiul are toate motivele să fie invidios.

Zilele acestea s-a deschis la Galeria Română din București o expoziție personală de pictură a lui Tudor Zbârnea, purtând titlul (ce pare mai mult o provocare) Atemporal. În mod paradoxal, cu cât pictorul se străduie mai mult să fugă de timp, cu atât mai cert devine faptul că e imposibil să fugi de timp, precum nu poti fugi de propria-ți umbră. Ba mai mult, ignorarea timpului prezent se întoarce împotriva artistului, împovărându-l cu tot ce are mai demențial și mai catastrofal în sine, adică timpul. Și asta, în mod firesc, se reflectă și-n creația lui Zbârnea.

Contemplând lucrările, primul lucru care se aruncă în ochi e griul dens, pregnant și cumva izbăvitor. La un moment dat, acesta încearcă să se despovăreze de tonalitatea neagră și, se pare, îi reușește, dar până la o anumită limită, adică până ajunge la transparența spațiului sublunar, iar odată depășind această limită și încercând să capete o râvnită luminozitate, se întâmplă o metamorfoză ciudata și griul începe să „plângă“. Nu poate învinge bariera impusă de timp. Iar când, uneori, în urma unui efort inuman reușește, totuși, să se strecoare printre circumstanțele vitrege, griul se transformă într-un alb rece și frust. Care nu e o lumină tandră, după cum ar putea să pară la o primă vedere, ci e partea nevăzută a luminii, care, culmea, nu diferă cu nimic (estetic vorbind) de partea vizibilă. Dar, în esență, e vorba de neant, ce, virtual, se aseamănă cu lama unei ghilotine. Și-n tablourile lui Zbârnea apar multe decapitări. Istoria trecută, dar și mai recentă a umplut spațiul etic din sufletele noastre cu suficente acte de martiraj anonim, cum ar fi, de pildă, martirii din pușcăriile comuniste.(Acest lucru în loc să ne purifice mai mult ne deranjează). În lucrări, capetele desprinse de trup sunt redate în culori reci, siderale, parcă ar fi niște relicve sau chiar moaște în așteptarea virtualilor închinători. Iar așteptarea, de obicei, durează secole.

Un alt lucru care se evidențiază în lucrările pictorului este dispersarea întregului. Aproape că nu există tablou unde armonia, mai mult sau mai puțin coerentă, să mențină întregul într-un tot unitar. Aparent întregul se profilează monumental, dar la o privire mai atentă observăm că-n esență acesta e fărâmițat în zeci de forme bizare, redate în nuanțe reci, unde, desigur, domină griul și care neîncetat se frământă, suprapunându-se reciproc. Și în această imensă și tensionată învălmășeală, care, în orice clipă e gata să izbucnească și totul să se împrăștie, o stranie gravitație menține, totuși, părțile împreună. Și aceste fragmente disparate au o calitate pozitivă; sunt extrem de bine șlefuite, încât, se pare că pot exista de sine stătător. Partea este impecabil pusă în valoare, încât își permite să sfideze întregul. Și atunci, oare, ce liant ține părțile împreună de nu se îndepărtează una de alta? Să fie frica disperată că vor dispărea fără urmă? Altfel cum am putea înțelege „lacrimile“ ce se preling printre fisuri, formând o imaginară pânză de păianjen, ce încearcă să mențină părțile împreună? Și toată această masă haotică și convulsivă, care se zbate neîncetat pentru a-și găsi un loc în timp și spațiu, în mod evident ne trimite cu gândul la biata noastră istorie, atât de mult încercată.

Și în fine, al treilea lucru care ne provoacă în unele lucrări de dimensiuni mari ale lui Zbârnea, după cum aminteam, sunt „lacrimile“, care pe alocuri sunt foarte dense, sugerându-ne că e vorba de un „bocet“ infinit. Desigur, acestea n u-s modelate cu pensula, nici vorbă, ele sunt obținute în urma unui „truc“, adică în urma diluării excesive a culorilor, care, apoi se preling pe suprafața verticală a pânzei, așa cum se prelinge ploaia pe suprafața transparentă a geamului. Urmele lăsate de ploaie pe geam, asemenea lacrimilor pe fața omului, sunt invizibile, pe când urmele lăsate de culori, de obicei mai deschise, peste tonalitățile omogene și mate ale suprafețelor redate, sunt destul de vizibile. Aceste „lacrimi“, produse instantaneu și-n mod natural, sunt unicele elemente reale în tablou, celelalte imagini, lucrate cu multă râvnă de artist, sunt ireale. Paradoxul e evident: doar mâna providenței, grație libertății absolute și gratuității scopului, poate crea un adevăr autentic, pe când mâna artistului, care, de fapt, se străduie să imite aceeași suavitate a libertății divine, doar pe alocuri și-n situații deosebite reușește să atingă sublimul, în rest este sclavul propriilor obsesii și creează iluzii. Pe de altă parte, solicitarea excesivă a unui efect, ce poate fi obținut, totuși, ușor, nu mai are nimic în comun cu providența, dimpotrivă, este perceput ca o simplă cochetărie. Așa precum și libertatea în exces, din unele lucrări ale artistului, are mai puțin în comun cu actul artistic trăit și asumat și tot mai mult e comis de dragul actului în sine.

Să precizăm că „lacrimile“din pânzele pictorului nu provoacă stări patetice sau sentimentale, adică compasiune față de un destin distrus, ele, mai degrabă se aseamănă cu o ploaie rece, purificatoare, ce ne face să ne detașăm de sine și lucizi să ne asumăm o istorie tranșată în mii de bucăți, pe care le mai menține împreună doar un miracol, după cum s-a mai întâmplat în momentele importante din istoria noastră. Imaginile din pânzele sale nu ne sugerează o dorință de implicare (timpul revoluțiilor s-a cam dus), ci ne predispune doar spre contemplare, viziunile din tablouri fiind pur estetice, deși contorsionate de prea multe îndoieli și căutări, întregul virtual ne cucerește prin cascada de tonalități sobre și limpezi (doar roșul pe alocuri e încă răvășitor, iar într-o lucrare e de-a dreptul distructiv), ce vibrează solemn, grație unor îndelungate șlefuiri.

Obsesia dominantă a artistului sunt țăranii noștri amărâți, ce vin de departe, de undeva din preistorie. Deși, sau mai ales, fiindcă ei numai au țarină și, aproape, nici Țară, nu pot fi uitați. Ei stau pe conștiința noastră ca aburul deasupra unui lac adânc. Noi toți ne tragem din țărani. Artistul încearcă să surprindă acel abur sau duh, care mai persistă în noi și pe care Zbârnea îl exprimă prin două-trei pete de culoare sau printr-o încrucișare de linii, aparent bizară sau, pur și simplu, printr-un gol (ce poate semnifica o gură de fântână sau de clopot); toate aceste forme și semne sunt de sorginte ancestrală. Umbrele arhaice ce se perindă prin tablourile pictorului ne copleșesc cu o melancolie ucigătoare, iscând în noi o profundă vinovăție.

Unicul lucru, ce cred că i se poate reproșa artistului este pragmatismul, care se resimte în unele lucrări, adică spus pe șleau, se pare, uneori, că uită să-și scoată cravata de director când ajunge în atelier. Or, aceasta inevitabil îl duce spre manierism.

Lacrimile“ în pânzele lui Zbârnea se preling din nevăzut, or nevăzutul, nu doar, după cum zice H.-R. Patapievici, „decide totul“, ci în nevăzut se poate întâmpla orice, cum ar fi, de exemplu, distrugerea identității românești, dar și repudierea, se pare, definitivă a pământului ce reprezintă, eroic, această identitate. Discursul plastic al artistului basarabean vine să exprime lucid și asumat, cum puțini pictori români simt necesitatea s-o facă, drama timpului complicat, pe care îl trăim cu toții. Un pictor prolific, echilibrat și elegant, demn de înțelegerea și aprecierea noastră.