Roberto Arlt – un personaj dostoievskian

Au apărut în ultimii ani primele traduceri, două romane1 și o antologie de proze scurte2, din opera lui Roberto Arlt – după unii biografi, Roberto Godofredo Christophersen Arlt– (Buenos Aires, 1900 – Buenos Aires, 1942), contemporan cu Horacio Quiroga, Ricardo Güiraldes și Jorge Luis Borges, dar mai puțin cunoscut prin operele sale originale3 în timpul vieții, cînd a dobîndit popularitate ca jurnalist la ziarul El Mundo. De factură diferită, narațiunile cuprinse în cele trei volume ilustrează profilul original și multiplele valențe creatoare ale unui autor cu un destin aparte.

Jucăria furioasă (în traducerea Marianei Vartic, excepțională prin captarea sensurilor și nuanțelor unui text cu multiple dificultăți) este romanul de debut al scriitorului, construit printr-un mixaj de teme și procedee specifice diferitelor specii romanești, tradiționale de factură autobiografică (bildungsromanul și romanul picaresc) și moderne, prefigurînd de pildă romanul existențialist sau psihologic. Sub titlul metaforic sugerînd revolta și neputința celui ce se simte victimă a destinului, naratorul protagonist și alter ego al autorului, Silvio Aster, evocă o bună parte a vieții sale („acum cînd îmi scriu memoriile“), selectînd momentele importante din adolescență și tinerețe. Narațiunea se situează sub semnul ficțiunii (cartea / lectura) și al realității dure (lupta pentru existență). Cartea în sine ca bun material și autorii din literatura universală cu impactul lor asupra modului de a gîndi, de a se autoanaliza sau acționa al protagonistului aduc o componentă livrescă specifică ficțiunilor arltiene. În acțiunile sale, personajul îl invocă pe Rocambole, modelul eroului din cărți, dar totodată își explorează propria conștiință, cutie de rezonanță a monologului său interior și a multiplelor voci subterane care preiau problematizarea existenței sale în lume. Cine sunt? se întreabă Silvio Aster, nutrind dorința prosperării nu doar pentru a învinge foamea și lipsurile materiale, precum Lazarillo de Tormes din romanul picaresc spaniol, ci pentru a avea bani, ca să iasă din mărunta sa condiție socială. Reușita în viață, succesul înseamnă pentru el împlinirea unui ideal quijotesc modernizat, dobîndirea renumelui prin propriile merite și fapte, descoperiri, invenții. Apăsat de mediocritatea vieții sale, visează la momentul triumfului, semnificînd realizarea ca persoană. Finalul cărții aduce climaxul romanului, printr-un fapt surprizător și aparent inexplicabil în comportarea protagonistului, trădarea prietenului care îi încredințase planul unui furt. După o tensionată cercetare a adîncurilor conștiinței sale, pentru a rezolva dilema alegerii între hoție și delațiune, Aster preferă delațiunea, însemnînd cufundarea în ticăloșie și autocondamnarea la o perpetuă, dar purificatoare și eliberatoare, ispășire a vinei. Episodul reflectă influența dostoievskiană, frecventă în analizele psihologice și în construcția unor personaje din narațiunile lui Roberto Arlt, ceea ce i-a atras denumirea de un Dostoievski argentinian sau caracterizarea lui Roberto Bolaño drept un rus, un personaj dostoievskian. Într-adevăr, dacă Cervantes era scriitorul preferat, marele autor rus l-a influențat în întreaga sa operă, așa cum se poate constata în Cei șapte nebuni4 –intitulat inițial Los monstruos –, roman insolit, straniu, inspirat de tensiunile și angoasa provocate de situația politică internațională a momentului, dar și de tulburătoarea actualitate, al cărui protagonist, Augusto Remo Erdosain, a fost comparat cu Raskolnikov. Pentru calitățile sale de inventator, Erdosain este cooptat printre cei șapte nebuni, în proiectul conceput cu cinism de Astrolog, pentru înființarea și organizarea unei societăți secrete menite a conduce lumea în mod discreționar și cinic (după comandamente precum să creăm forța, să preamărim înapoierea, cu minciuni care să dea falsului consistența adevărului, lumea trebuie să fie a cîtorva). Prezentîndu-se drept cronicarul acestei povești, care citește confesiunile lui Erdosain, naratorul urmărește traiectoria acestuia în spațiul exterior al orașului și în cel interior (al subconștientului, fantasmelor și vocilor interioare). Pătrunde și în casa neagră, în negura sufletului celorlalte personaje, cu stări tulburi (halucinații, angoase, alienare, delir, dedublare a personalității), făptuitori cu sînge rece ai unei crime oribile și urzind planuri criminale cu inimaginabil sadism. Pe lîngă aspectele psihologice cu rol fundamental („Pentru mine –preciza autorul–, acțiunile unui delincvent nu prezintă nici un interes dacă nu sunt însoțite de o viață interioară dizlocată, intensă, angoasată.“), trama romanului conține și aici componente detectivești, fantastice, științifice care anticipează procedeul postmodernist al mixajului generic. În acest univers ficțional copleșitor, iraționalitatea acțiunilor și comportamentului personajelor este potențată de forma estetică a narațiunii, care accentuează modernitatea și actualitatea operei. Romanul însă fusese șocant și neînțeles la prima sa apariție, iar autorul considerase oportun să ofere cititorilor vremii o cheie de lectură, într-un comentariu publicat în 1929. Iată cîteva deslușiri privitoare la cei șapte nebuni: „Mie, ca autor, acești indivizi nu-mi sunt simpatici […] odioase canalii […] lipsite de idealuri și speranțe, dezorientate […] pe care doar disperarea le unește și care nefiind nici nebuni, nici cu mintea întreagă […] caută lumina, dar o caută complet scufundate în noroi […­] angoasa acestor oameni provine din sterilitatea lor interioară.“ Și adăuga: „Spunea un mare romancier rus, Dostoievski: «înlăuntrul fiecărui om sălășluiește propriul său călău». Este o realitate pe care eu am încercat să o fac vizibilă în acțiunea personajelor din această carte, pentru că ea există în viața oamenilor din acest secol.“

Într-un decor diferit, pasiunile și comportamentele umane deviate revin în povestirile din Crescătorul de gorile, scrise cu prilejul călătoriei făcute de scriitor în Africa, în calitate de corespondent al ziarului El Mundo. Apare aici ambianța exotică și misterioasă a continentului african (Maroc, Tanger, Tetuan, Fez…), cu natura devoratoare și fascinantă, jungla, orașele și omenirea pestriță – musulmani, evrei, creștini din Africa, europeni, arabi…, interlopii, ucigașii, spionii…, o lume eterogenă, periculoasă, dar nu lipsită de farmec, în care se spun și se ascultă povești despre iubire și ură, răzbunare și crime, antropofagie, magie neagră…, istorii îmbibate de tenebrism, ezoterism, truculență, mister, fatalitate. Naratori populari oficiază ceremonialul istorisirii în spații publice, răsfățîndu-și ascultătorii cu subtilități narative și mustrîndu-i de nu le apreciază, precum poetul ambulant din Larache,–aveți gusturi de măgari, nu de gazele.

Faptul că romanele lui Roberto Art5 nu au avut succes în timpul vieții autorului, se explică prin noutatea și insolitul tematicii și formei lor artistice. Admirator al operei dostoievskiene și interesat de manifestările iraționalității în viața interioară a personajelor sale, scriitorul explora zonele întunecate ale conștiinței și instinctelor, iar astăzi este considerat un precursor al lui Freud și al psihanalizei în Argentina. Depășind realismul și mimetismul din romanele tradiționale, a propus o viziune de factură suprarealistă sau expresionistă, a renovat discursul și limbajul artistic. Multiplicarea vocilor narative, monologul interior, fluxul conștiinței, absurdul și grotescul, mixajul de genuri literare conturau noua estetică prin care Roberto Arlt anticipa formele postmoderniste ale narațiunii latino-americane. Dar contemporanii i-au reproșat greșelile de limbă spaniolă din cărțile sale, considerîndu-l un autor care scrie rău (așa cum și lui Dostoievski i se reproșase lipsa de stil). Fapt real dar nu concludent, întrucît Arlt, fiu de emigranți, vorbind în casă limba germană, precum Borges engleza, avusese mari dificultăți în însușirea limbii spaniole și renunțînd la studiile școlare, le înlocuise cu practicarea diverselor meserii și cu lecturile intense. Autodidact, a devenit un excelent cunoscător al literaturii universale, dar și al orașului Buenos Aires și locuitorilor, mai ales din cartierele populare, pitorești, sărace, din zona portuară (porteña) și al limbajului specific celor de jos, așa numitul lunfardo, pe care îl valorifică în operele sale literare. Acestea au continuat multă vreme să fie ignorate sau criticate, în fond neînțelese. Avea, din nefericire, mari deficiențe artistice. Scria rău, compunea rău rău … Proza lui este greoaie și uneori ilizibilă. Temperament grosolan …, scene îndrăznețe... se putea citi, la peste un deceniu de la dispariția scriitorului, în comentariul demolator al lui E. Anderson Imbert, în cunoscuta sa Historia de la literatura hispano-americana, din 1954.

Scriitorul își va fi dorit succesul invențiilor sale literare și va fi trăit frustrarea precum alter ego-ul său Silvio Aster, mistuit de dorința de a fi admirat, pentru că să fiu uitat cînd voi muri, iată ceva într-adevăr groaznic. Ah, dacă invențiile mele ar da roade! Pentru autor aceasta s-a înfăptuit în ultimele decenii ale secolului trecut, cînd opera sa a fost reactualizată și reevaluată, cu contribuția importantă a prestigiosului scriitor și critic literar Ricardo Piglia6, iar Roberto Arlt și-a ocupat locul alături de marii naratori, Rulfo, Borges, Cortázar.

Să nu scrii niciodată pentru contemporanii tăi și cu atît mai puțin, așa cum fac alții, pentru strămoșii tăi. Fă-o pentru posteritate, în care negreșit vei dobîndi faimă, căci după cum bine se știe, posteritatea face întotdeauna dreptate –acesta era unul din sfaturile lăsate confraților de Augusto Monterroso în Decalogul scriitorului. Intuiția și tentația de a se proiecta în viitor îl vor fi făcut pe Roberto Arlt să urmeze îndemnul cu mult înainte ca scriitorul din Honduras să-l fi publicat, în singurul său roman din 1978.

____________

1 Jucăria furioasă, BCC Publisching, 2013, traducere de Mariana Vartic; Cei șapte nebuni (Univers, 2014, traducere de Lavinia Similaru). În original El juguete rabioso (Buenos Aires, 1926); Los siete locos (Buenos Aires, 1929).

2 Crescătorul de gorile (Adenium, 2017, traducere de Angelica Lambru). În original El criador de gorilas (editată pentru prima dată în Chile, 1941).

3 A mai scris piese de teatru și proză scurtă (Aguafuertes porteñas, uruguayas, africanas, patagónicas etc.)

4 Romanul a fost comentat de Luminița Corneanu, sub titlul Din pricina angoasei, în România literară No.17, din 2014. De asemenea de Rodica Grigore, în volumul Călătorii în bibliotecă. Eseuri, Cluj-Napoca, Editura Casa cărții de știință, 2016.

5 A mai publicat El lanzallamas – Lansatorul de flăcări, partea a doua și ultima a romanului Cei șapte nebuni, 1931 și El amor brujo (Amorul vrăjitor), 1932.

6 Noua ediție a romanului El juguete rabioso (1993), interpretări critice inclusiv într-un amplu dialog în romanul său emblematic, Respiración artificial, 1980.