Jurnale & memorii

Liana Cozea, „Patru critici literari. Jurnale și memorii”. Ed. Cartea Românească, București, 2018, 188 pag.

După ce s-a ocupat în cîteva volume substanțiale de creația unor „Doamne”, Liana Cozea se apropie complementar de cea a „mărturisirilor” în registrul diaristic și memorialistic al unor „Domni”, nu fără a propune din capul locului o distincție între scrisul feminin și scrisul masculin. Pe cînd „Doamnele” s-ar plasa predilect în „momentul prezentului în consonanță cu experiențele și dramele personale”, puțin interesate de anii copilăriei și adolescenței, ocolind senectutea posibil dintr-o cochetărie specifică, „Domnii” s-ar fixa adesea pe trecut în căutarea „înfrigurată sau apatică” a sinelui. Nu fără a recurge uneori la „o cheie autoironică și zeflemitoare”. Așa să fie? Amplele comentarii probează în mare măsură o atare disjuncție. Ajuns la maturitate, Nicolae Manolescu „se contemplă admirativ ironic în adolescentul extrem de dotat care a fost”. Anii incipienți e cu putință să-i explice devenirea: „Criticul de mare talent nu e posibil să fi fost și să nu se poată regăsi decît ca adolescent atipic atît ca structură mentală, cît și ca emotivitate. Nu se poate admira pe sine decît în ipostaza de începător în ale scrisului, în aceeași măsură reușind să demonstreze cum o traumă îl fortifică pe copilul aflat în pragul adolescenței și cum găsește refugiu și consolare prin judecată matură sau, instinctiv, într-o activitate creatoare”. Această propensiune a trecutului nu explică oare și dorința sa insațiabilă de a citi, cultul bibliotecii pe care-l nutrește la o capitală intersecție între existențial și livresc? „Nicolae Manolescu își poartă cititorul, care deja nu mai trebuia convins, dar poate și trebuie să-i influențeze pe alții, prin literatura universală unde, ca într-un panopticum, vede personaje care citesc sau autori care le pot influența altora viața, destinul”. Nu întîmplător mottoul ales de critic pentru memorialistica d-sale e un citat din Borges, indice al unei comune beatitudini: „Eu mi-am imaginat totdeauna paradisul sub forma unei biblioteci”. Totodată, Nicolae Manolescu, profesor universitar și critic „de întîmpinare” al noilor nume literare, aruncă o privire spre viitor, confirmare a asimilării organice a trecutului, celui plin de valențele unei continuități. D-sa „construiește și oferă o poetică proprie a lecturii, sub formă similididactică și simililudică; ea este dovada generozității față de cei mai tineri și a solidarității cu cei care gîndesc și simt întocmai, este bucuria ce se vrea împărtășită și se dorește contaminantă”. La rîndul său Mircea Zaciu se manifestă și el drept un devot al timpului revolut: „Prezentului, care i se conturează searbăd și fără perspective, neinteresant și amăgitor îi opune trecutul, ușor idealizat, proiectînd, ca în toate amintirile adulților, o lumină blîndă, caldă, învăluitoare spre copilărie, adolescență și tinerețe și, implicit, spre istoria propriei familii. Locurile, casele și oamenii văzuți astfel alcătuiesc refugiul său”. Cu precizarea că umoarea sa inspirată de prezent e una caracteristic sumbră, văduvită de orice rază expiatoare: „Mizantrop structural, scriitorului i se pare, nu o dată, natura urîțită pînă la morbid de om”. O pornire malignă îl face să vadă pretutindeni reflexul acestui fenomen. Dezolarea încrîncenată i se ivește acolo unde te aștepți mai puțin: „În Cluj, din clădirea Universității zărește «în stradă, portarul, figură nătîngă, care mătură impasibil, cu mișcări lente, filmate parcă cu încetinitorul (…) Observă strada cu ochiul atent și rece: «trece o femeie cu pași lunecați, tînără, palidă, urmată la mică distanță de un arab care evident o talonează sperînd s-o agațe»”. Cu toate că arde mereu de nerăbdare să călătorească la București, Capitala îi repugnă: „Nimic frumos nici în capitală căci imaginile sunt compromise de prezența umană. Orașul pare a colcăi de estropiați, ologi și boschetari. Centrul Bucureștiului s-a transformat parcă într-o curte a miracolelor, în miniatură: «cloșarzi, unul dormind pe o bancă în scuarul de la Ateneu, o femeie oarbă umblînd pe pipăite prin Amzei, alta cu o cumplită albeață pe ochi, alta, în negru, cu fața mîncată de lupus, capul pare un craniu cîrpit cu petice roșii, apariție medievală a Morții»”. Numeroase episoade ale vieții scriitoricești și nu numai au aerul unui comeraj avivat de sine însuși parcă fără capăt. Portretele sale „biliare” alternează cu „inexistența simțului previziunii în anii întunecați ai dictaturii comuniste”, care i se năzărea a fi eternă, din care pricină „și-a gestionat greșit parcursul și și-a provocat, la fel de inabil, destinul; de aici o amărăciune și un dezgust de viață, duse pînă-n pragul unui gest incapabil de a-l săvîrși, fie din lașitate, fie din alte motive”. O excepție pare a o reprezenta însă Gabriel Dimisianu. D-sa nu optează vizibil nici pentru trecut, nici pentru viitor, focalizat pe un prezent al echilibrului lăuntric, al unei obiectivități funciare. Un prezent oarecum abstractizat grație unei lucidități calme care exclude atît partipriurile entuziaste cu al lor coeficient de risc, cît și negațiile vehemente, pamfletare. Un soi de clasicism temperamental: „Spiritul său justițiar, în sensul optim al cuvîntului, absența resentimentelor de orice fel, a ranchiunei alcătuiesc un background de invidiat pentru paginile oricărui memorialist, oricărui critic și istoric literar”. Truda migăloasă pe text n-o împiedică pe Liana Cozea de la o elegantă cursivitate a scriiturii analitice mereu convingătoare, fapt explicabil și printr-o discretă implicare emoțională a autoarei a cărei feminitate se străduiește a rezona empatic cu confesiunile confraților. Curiozitatea la fel de feminină, dorința de-a cunoaște „dedesubturile” acordă un plus de atractivitate investigațiilor d-sale. Dacă începi lectura volumului ultim al Lianei Cozea, anevoie l-ai putea lăsa din mînă.