Volumul al II-lea al jurnalului lui Ion Rațiu este mai dramatic decât primul, în pofida faptului că perioada pe care o cuprinde (1955-1962) cunoaște o descreștere a activităților de subminare a regimurilor comuniste din Europa de Est, pe fondul lentei destalinizări și a treptatei „destinderi”.
E mai dramatic, deoarece 1) statura personală a lui Ion Rațiu, între figurile reprezentative ale exilului românesc, crește considerabil, și 2) regimul comunist însuși, din ce în ce mai bine instalat, începe să își refacă rețelele de spionaj și influență din exterior, venind astfel în conflict nemijlocit cu activitățile emigrației noastre.
Până atunci, Ion Rațiu nu intrase decât accidental în vizorul spionajului comunist românesc, cu atât mai mult cu cât transformarea, în 1948, a serviciilor secrete după tipicul regimului sovietic se soldase cu un considerabil hiatus. Căci, în timp ce, pe plan intern, serviciile au fost epurate, în exterior, ele s-au confruntat cu numeroase dezertări și, practic, cu dispariția majorității rețelelor. Dacă Securitatea internă a fost rapid refăcută, cu personal necalificat (căci nu trebuia multă subtilitate pentru teroare și represiune), cea externă a avut nevoie de timp pentru a se reface și adapta la noul context. De-abia acum, Ion Rațiu devine cu adevărat o țintă.
Acest al doilea volum al jurnalului, îngrijit și adnotat cu excepțională minuțiozitate istorică de același Stejărel Olaru (care îl editase și pe primul), surprinde, în două planuri distincte, aceste procese care ajung, vrând-nevrând, să se ciocnească. Pe de-o parte, după ce devine evident că regimul comunist din România este bine instalat și nu se va da dus cu ușurință, exilul românesc își recalibrează acțiunile și instituțiile. Pe de alta, serviciile secrete ale regimului din țară se adaptează la noua situație, spre a răspunde comenzii partidului de a reduce la tăcere opoziția externă.
Se înțelege că și acest volum al II-lea confirmă pe deplin observația pe care o făceam când îl comentam (tot în România literară) pe primul: și anume, că ne aflăm în fața unui document istoric și politic indispensabil pentru înțelegerea istoriei recente a țării noastre. Într-o anumită măsură, chiar a Marii Britanii și a relațiilor Est-Vest în cea de-a doua jumătate a secolului XX. Propaganda fesenistă din primii ani de după 1989 a reușit, în mare, să-l elimine pe Ion Rațiu din jocul politic și să-l marginalizeze ca lider de opinie, însă realitatea este că autorul masivelor însemnări editate acum a fost cu adevărat o personalitate de anvergură, politică și intelectuală deopotrivă. A avut nu doar poziția necesară unei observații aprofundate a politicii internaționale, ci și instrumentele de analiză necesare înțelegerii resorturilor ei ascunse. E de-a dreptul remarcabil cum tânărul de elită, provenit dintr-o familie politică de tradiție în România și pregătit să devină, la rândul său, un lider democratic, a rezistat și nu s-a prăbușit, ca urmare a metamorfozării Europei de Est într-un lagăr sovietic: dimpotrivă, s-a adaptat și, fără a-și sacrifica devenirea personală, și-a creat noi mijloace de acțiune, spre a-și servi, fie și exilat și demonizat pe meleagurile natale, patria și convingerile.
Spuneam că Stejărel Olaru s-a aplecat cu devotament și cu pasiune asupra manuscrisului rămas de la Ion Rațiu. Potrivit unei observații din prefața lui Nicolae C. Rațiu, textul tipărit reprezintă numai două treimi din manuscris, fiind operate eliminări de fragmente – spune fiul autorului – „fără legătură cu România”. Prin urmare, trebuie să- i atribuim editorului și meritul de a fi ordonat materia, găsind, prin titlurile puse volumelor, focusul textului și, în același timp, al etapei din viața lui Ion Rațiu, pe care volumul o consemnează. Titlul Printre spioni și trădători de țară definește, astfel, cadrul în care s-a desfășurat, între 1955 și 1962, viața lui Ion Rațiu și, concomitent, activitatea patriotică a exilului anticomunist.
Se prea poate ca, în istoria politică și culturală a României din acea perioadă, alte evenimente să fi ținut capul de afiș, cum ar fi procesul „grupului Noica” (ultimul mare proces politic al perioadei staliniste), începutul „micului dezgheț cultural” sau conflictul ideologic între Partidul Comunist din Uniunea Sovietică și Partidul Comunist Chinez, care a permis Partidului Muncitoresc Român să inițieze primele gesturi de independență față de stăpânii de la Moscova. Dar, în exterior, în mediul atât de fragil al emigrației anticomuniste, ceea ce se vede (sau doar se simte) este o reașezare și o recalibrare a rețelelor de spionaj și influență, prin care Securitatea externă de la București spera să penetreze, să influențeze sau să reducă la tăcere opoziția față de regimul comunist. Este, nu întâmplător, perioada în care DIE, precursoarea actualului SIE, reușește să implanteze, în mediul precautului Ion Rațiu, trei informatori „de nădejde”. Ei sunt identificați de Stejărel Olaru, în amplul studiu introductiv care deschide ediția, în persoanele lui Ion Murgu, Silviu Crăciunaș și George Pop. În paralel, deși familia rămasă la Turda fusese expropiată și nu mai avea nici o activitate politică, Securitatea a plasat și pe lângă rude o rețea de informatori, în încercarea de a stabili profilul lui Ion Rațiu și de a afla detalii despre felul în care comunică peste Cortina de Fier. Mai ales că tânărul lider al exilului anticomunist devenise un ziarist apreciat, cu acces la BBC și la principalele ziare londoneze. Pas cu pas, securiștii (într-o coordonare intern-extern tot mai strânsă) reușesc să țeasă o rețea destul de densă de „surse”. Eșecul de a determina cum anume se informează ziaristul Ion Rațiu despre situația din România nu a contat atât de mult, pe cât a contat faptul că, prin delațiuni mincinoase sau trunchiate și scoase din context, Securitatea a reușit să-i creioneze un portret generic (prin nimic probat) de spion englez. O acuzație care, deși nefondată – Rațiu a avut, fără îndoială, contacte cu ofițeri de informații englezi, dar nu a fost niciodată recrutat sau îndrumat de aceștia –, a reapărut ritualic în toate rapoartele despre activitatea sa, până la închiderea dosarului de urmărire, survenită în… 4 ianuarie 1990 (când, oficial, serviciile de informații comuniste nu mai existau). Și care avea să fie reluată, tale quale, de propaganda fesenistă imediat după revenirea în țară a lui Ion Rațiu, în acel concert bine strunit de „Nu ne vindem țara!”, prin care noua/ vechea Securitate a blocat revenirea în viața politică internă a liderilor exilului anticomunist.
Jurnalul în sine e o lectură extraordinară, cu toate că autorul nu-și propune să facă „literatură”. Este scris direct, într-o limbă română elegantă și precisă, dar fără înflorituri de stil și divagații. Se vede școala britanică și stofa de om de acțiune (politică, economică ) a lui Rațiu, care, prin merite proprii, și-a construit încetul cu încetul o poziție remarcabilă în, altminteri, atât de închisa societate înaltă din Marea Britanie. Într-o perioadă, să nu uităm, în care Londra era la antipodul condiției de oraș global, deschis tuturor, de astăzi. Se poate observa, citind printre rânduri, că, deși plecase din România la o vârstă fragedă și nu avea, practic, experiența concretă a regimului stalinist de la București, Ion Rațiu se comportă foarte precaut cu tot ce vine de peste Cortina de Fier. Nu-i bănuiește pe cei trei turnători, dar nici nu le oferă acces nelimitat la toate activitățile sale. Păstrează o rezervă prudentă, ceea ce face ca rapoartele trimise de informatori către București să conțină multe neadevăruri sau invenții de-a dreptul. În mijlocul unei intense activități de apărare a intereselor românești – tot mai dificilă, pe măsură ce „destinderea” produce dezinteres în rândul occidentalilor pentru soarta țărilor din Est –, Rațiu își păstrează capul pe umeri și antenele deschise…
Trebuie spus și că volumul însemnărilor sale zilnice este direct proporțional cu volumul activităților sale multiple. Ziarist, om de afaceri, om politic: toate, într-un ritm amețitor și într-o situație de risc real, chiar de nesiguranță perpetuă, în privința unor interlocutori. Avem în Ion Rațiu pe unul dintre marii oameni politici din a doua jumătate a secolului XX.
Unul căruia aparatul critic de excepție al jurnalului, realizat de Stejărel Olaru, îi face, în cele din urmă, dreptate.