Ofranda unui truditor fericit

Dan Sebastian Buciumeanu, „Surâsul clasicilor și alte surâsuri”, Tracus Arte, București, 2018, 493 pag.

Împătimit de lectură până în pragul reveriei, călit la solidă școală cu bază latinistă, dar și poliglot, aspect care-i permite să-și traducă pasajele exemplificatoare din italiană, franceză, engleză, germană sau rusă, dar, mai presus, o minte liberă, Dan Sebastian Buciumeanu face figură de umanist „anacronic” în sensul definibil printr-un Settembrini. Personajul thomasmannian a ajuns, cum știm (dar nu vor s-o știe închinătorii la energetistul Naphta), paradigma oricărui entuziasm cu garda jos în fața interpretărilor tot mai orientate, azi, către orizonturi interesate de ideologii. De la căutarea pasionată a cuvântului rar, nimbat de colbul literaturii vechi (autorul are un doctorat în Dosoftei), până la investigarea, cu posibilități de conjecturare ca și nelimitate, a unor expresii ori pasaje cu tâlc, decupate mai ales din clasicii noștri, efortul hermeneutului stă sub semnul calofiliei asumate categoric și cu grație.

Subtilitățile și culoarele ce privilegiază palimpsestul sunt, totuși, dominate de tonul cvasi-imnic adoptat atunci când vine vorba de adjectivarea depozitelor spiritului, manevră care îi acordă partea leului perioadei, subordonării barochizante și încatenării retorice de tratat ancien: „Și BIBLIOTHECA însăși (vorbim de vastele, venerabilele biblioteci publice cu izul lor ușor putrid emanat de dospitul secular al sutelor de mii de folii de lemn, atâtor libri ligneis în al rafturilor labirint, una lângă alta vertical lipit-ferecate cu Timpul, cu acest ambiguu Agent împreună) nu-și câștigă reculegerea și respectul de catedrală datorită, mai mult decât conștiinței de a reprezenta «Toute la mémoire du monde» (vezi scurtmetrajul lui Alain Resnais despre Biblioteca Națională din Paris), aerului care emană din ea și o învăluie asemeni unei, imperisabile totuși, Case Usher, «cetate a Gândului crai», ca o respirație a Morții?”.

În principiu, cam în asta constă tehnica studiilor și gloselor din volum, conceput ca o inevitabilă pledoarie pro domo, câtă vreme nu avem de-a face cu sicitatea care derivă, de prea multe ori, dintr-un discurs savant, ci cu o amprentare cât mai vulnerabil-personalizată, dorită în sine, ceea ce și conferă o aromă particulară și ne îndreptățește să vorbim de o stilistică retro. Ne grăbim să precizăm, însă, că atare procedură, pe cât de ceremonioasă, de saturată de pudoare, își devoalează și pierderea inocenței, căci protocoalele estetizante nu înseamnă și edenizarea lumii, scriptice sau nu. Descoperim observații ironice (de o blândețe colorată pedagogic, așadar cu atât mai percutantă), mirări (pasă-mi-te ingenue) și chiar rechizitorii virulente, în ordine ideatică (când intră în vizor, de pildă, teze protocroniste, prizabile, din nefericire, și astăzi, de cohorte de resentimentari). Sensul zelului cognitiv se găsește, totuși, într-o zonă expurgabilă de bibliografii și de complicări intelectualiste, aceea a unui simplu (!) verdict, cules, conform forma mentis a eseistului, din Nietzsche (ex-pus ca frază de escortă a demersului): „Creația, acest surâs al tragediei noastre”.

Comentariile pe marginea junimiștilor de creastă (cu semnalarea, bogată și savuroasă, a „dizidențelor” acestora față de „domnii” de la Societate, „campion” dovedindu-se, evident, Creangă), apoi exegezele centrate pe Macedonski, Coșbuc, Sadoveanu sau Rebreanu reprezintă tot atâtea exemple de acribie filologică și de plăcere a textului. Trebuie puse la socoteală și impresiile diverse generate de farurile cinefilului sau melomanului (numele recurente fiind Fellini, Pasolini, Tarkovski, Lucian Pintilie, pe de o parte, Bach, în speță cu Matthäuspassion, pe de alta). Firea artistului caută cu febrilitate detaliul, fiorul, dar asta nu-l împiedică să fie un cetățean lucid, care înțelege, imediat, ceea ce s-a întâmplat, să zicem, în Polonia anului 1981 (decretarea legii marțiale), sau rolul vocilor de la Europa Liberă în demascarea unei frauduloase utopii.

Dan Sebastian Buciumeanu semnează o carte surâzător-bogată, căci rafinată, demnă de ceea ce socotea Curtius calitatea proprie literaturii, anume de a revela „bogăția inepuizabilă de raporturi posibile” între înscrisuri din cele mai felurite vremi.