Fierbințelile Războiului rece

„Războiul rece” („Zimna wojna”, 2018); Regia: Pawel Pawlikowski; Scenariul: Pawel Pawlikowski, Janusz Glowacki, Piotr Borkoowski; Cu: Joanna Kulig, Tomasz Kot, Borys Szyc, Agata Kulesza, Cédric Kahn; Genul filmului: Dramă, Romantic, Dragoste; Durata: 88 minute; Premiera în România: 14.12.2018; Produs de: MK2 Productions; Distribuit în România de: Independența Film

În 2015, Pawel Pawlikowski câștiga Oscarul pentru cel mai bun film străin, cu filmul Ida, o poveste din vremea Războiului Rece, anul acesta, ultimul său film, Războiul rece, primește la Cannes Premiul pentru cel mai bun regizor. Nu ar trebui să ne sfiim s-o spunem, Războiul rece este o melodramă bine construită, cu un puternic suport muzical, mizând pe amploarea afectelor pentru care muzica este un excelent vehicul, pe dramatizarea excesivă a fiecărui fapt de viață, pe lovituri de teatru, pe schematismul diegetic privilegiind numai momentele tensionale, pe un final melo cu o sinucidere à la Romeo și Julieta, doar că mai bine. sincronizată. În fond, Războiul rece e mai puțin despre războiul rece cu arcanele lui sinistre, întortocheate, dizolvante, cât un love story cu decor de război rece, în varianta sa soft, ameliorată, propagandistică, pentru export și boemă pariziană. Truismul patetic rostit de poetesa franceză Juliette (Jeanne Balibar), „Quand on aime, le temps ne compte pas“, rezumă foarte bine filmul și felul în care elipsele considerabile sunt plombate de momentele apogetice ale iubirii dintre Wiktor (Tomasz Kot), directorul muzical al unui program cultural dirijat de la vârful conducerii partidului în vederea valorificării folclorului polonez, și Zula (Joanna Kulig), o tânără cântăreață, cu cazier, eliberată, așa cum singură mărturisește, pentru a servi regimului ca turnătoare. Examenul de conștiință este rapid evacuat în numele sentimentelor. În plus, Wiktor și colaboratoarea sa Irena (Agata Kulesza), care asemeni unor etnomuzicologi recuperează din toate straturile unei lumi țărănești cântecele vechi pentru a le pune în valoare în spectacole coregrafice și muzicale strălucitoare, sunt nevoiți să accepte compromisul cu Partidul, care-și are reprezentantul lui în persoana lui Kaczmarek (Borys Szyc). Spectacolele lor vor deveni „omagiale“ pe fondul unei istorii în marș, cu chipul lui Stalin în fundal. Ruptura se instalează acolo unde Wiktor decide să fugă în Occident, mai precis la Paris, cu ocazia unui concert dat în Berlinul de Est, încă nedespărțit printr-un zid de Berlinul de Vest. După o acceptare ezitantă, Zula nu-l urmează preferând siguranța relativă a Poloniei comuniste. Din acest moment, povestea de dragoste se scrie în episoade disparate, în întâlniri cronometrate nemilos, unele preț de un spectacol, cum este cea din Yugoslavia, unde Wiktor care a renunțat la cetățenia poloneză este expulzat din țară, imediat după spectacol, de serviciile secrete iugoslave. Între timp, ansamblul polonez intitulat Mazurka, călătorește peste tot în lume, cu spectacolele sale de succes, prilej să vedem tot atâtea momente muzicale. O primă și scurtă întâlnire la Paris e urmată de o ședere de lungă durată, unde Zula evadată dintr-un mariaj cu un italian, detaliile sunt expediate scurt, cunoaște boema anilor 1950 și o declară plictisitoare la pachet cu amanta poetă a lui Wiktor. Paradoxal, și aici intrăm din nou în logica melodramei, succesul cunoscut în mediile pariziene, ipostaziat de lansarea unui single al cântăreței poloneze reinvetate pe scenele metropolei occidentale nu aduce stabilitatea cuplului. Venită din cenușiul glacial al Poloniei totalitare a anilor 1950, purtând încă urmele războiului pe care o biserică în ruină le emblematizează, Zulei îi pute totul la Paris, de la poezie la stilul de viață. Pe Wiktor îl găsește „mai puțin bărbat“ pentru compromisurile modeste pe care le-a presupus adaptarea sa, „metaforele“ ca modalitate de a eufemiza intensitatea și autenticitatea afectelor îi displac, nu rezonează cu boema pariziană deși trăiește din plin dezlănțuirea rock and roll-lui și volubilitatea jazz-ului și pune în acord armonic melancolia slavă a cântecului popular polonez cu chansoneta. Ce-i lipsește cu adevărat Zulei? Ce o determină să se întoarcă în Polonia și nu în Italia, de pildă (este izbitoare asemănarea actriței poloneze cu Monica Vitti)?Nu avem nicio explicație pertinentă, iar regizorul o scaldă necreditabil între je ne sais quoi-ul eternului feminin sau a sufletului slav care se află în căutarea dramei care să-l consume și, ca sugestie, polonitatea care nu poate fi substituită de comoditatea superficială a Occidentului. Wiktor se întoarce clandestin în Polonia, este arestat și aruncat într-un lagăr comunist, unde mâinile sale au de suferit iremediabil făcând imposibilă profesia de muzician. Zula reușește să-l „scoată“, cum îi și promite, dar prețul este căsătoria cu activistul Kaczmarek și transformarea sa degradantă într-o interpretă de kitsch muzical, aservită consumerismului occidental importat într-o Polonie mai permisivă. Cum vedem, Pawlikowski arde etapele, sare peste lungi perioade de timp cu explicații precare și-și readuce protagoniștii în îmbrățișarea melodramatică a reiterării unei iubiri nemuritoare care traversează fulgurant istoria totalitară într-un joc de lumini și umbre. Schematismul, kitschul sentimental, stilizările de carte poștală – a se urmări prelungirea în detalii a unui calofilism intenționat, obrazul neras al lui Wiktor, țigara spânzurată americănește în colțul buzelor, alura bogartiană etc. –, este salvat pe alocuri de câte un gros-plan care dobândește o intesitate hipnotică.

Artistul refulat din Wiktor rezonează cu această întruchipare feminină a sufletului polonez ca pasiune a libertății. Pasiunea celor doi amanți descrie ardențele unui sentiment național pe care prezența bisericii în ruină la începutul și finalul filmului o pune în abis. În această biserica a cărei cupolă a devenit cerul liber, cei doi îndeplinesc ceremonialul religios al căsătoriei, și tot acolo își iau pastilele care-i vor conduce în moarte. Ochii enigmatici, tot ce a mai rămas din pictura murală înfățișând un Christos abandonat, reprezintă nota tarkovskiană a acestui film, notă pe care regizorul o prelungește într-un ultim cadru crepuscular cu cei doi îndrăgostiți așteptând resemnați ca viața să le apună.