Câte ceva despre modul de funcționare poetică a lui Liviu Ioan Stoicu

Legat de crezul său literar, într-un scurt articol publicat în „Expresul cultural“ Liviu Ioan Stoiciu se confesează astfel:„Nu mă consider un ales al sorții, scriind; din contră, îmi blestem zilele că nu pot și eu să mă bucur de viață din cauza suferințelor provocate de creația literară.(…) Mă plâng adeseori în particular că scrisul m-a îngropat de viu. Pe de altă parte, trebuie să recunosc, mă simt norocos, că dacă n-aș fi scris, n-aș fi ceea ce sunt (nu sunt mare scofală, dar am reușit să găsesc o cumpănă a vieții, să fiu și împăcat cu mine însumi, cât de cât). Sunt convins că până la sfârșitul-sfârșitului voi rata tot-tot (așa e scris în scriptele zodiei), dar cel puțin am încercat să-mi salvez sufletul scriind crezând în funcția spirituală a omului mai mult decât în cea materială. Poate am fost un căutător de aur în limbajul curent (în subsolul muntelui limbii române, cuvintele având putere dumnezeiască) – continuă el –, tot scriind – că n-am găsit Calea pe drumul parcurs până azi, ridic din umeri. Nu? Atât mi-a fost mie dat să găsesc. Am transformat scrisul într-o meserie liberă (eu n-am altă meserie). Scrisul e problema mea, n-are nimeni treabă, poate e o pedeapsă moștenită, binemeritată. Scriu spontan în continuare. Cât voi mai putea ține în viață această îndemânare naturală, voi scrie să mă amăgesc iar și iar că n-am trecut prin această lume degeaba. Uneori am impresia că, scriind, sunt un mijlocitor între lumea asta vizibilă și lumea cealaltă, invizibilă. N-am atâta minte să fiu mare și tare, dar scriind îmi pun inima pe tavă…“

Se înțelege, că poetul își dezgolește sufletul în fața cititorilor, îndemnându-i să-l citească și să-i cunoască slăbiciunile. El nu-și ascunde frustrările, nici momentele de enervare sau de angoasă. Dacă ascunde ceva, atunci mai degrabă își ascunde micile clipe de fericire. Și aceasta, deoarece, în viziunea sa, clipele de fericire nu pot constitui obiectul mesajului său poetic.

Liviu Ioan Stoiciu scrie cu frenezia unui maniac proaspăt scăpat de la ospiciu, sau mai degrabă ca un posedat, precum personajul Kirilov din Demonii lui Dostoievski. Un brici ascuțit sau un pistol cu gloanțe oarbe de hârtie, dar și alte ustensile ale morții, achiziționate cu mari sacrificii, pe cale telepatică, stau mereu în preajma lui.

În fiecare clipă Liviu Ioan Stoiciu e pregătit să se sinucidă. Credința exacerbată în scrisul său îl împinge mereu spre limite. Ca un condamnat la moarte, el stă legat la ochi pe un scaun fără spătar, și așterne într-un carnețel cu coperți albastre ultimele sale gânduri, în timp ce încearcă să citească descifrându-și viitorul în bobii de fasole risipiți pe masă, într-o ordine pe cât de aleatorie, pe atât de precisă. Se înțelege de la sine că viitorul lui Lis e unul sumbru. Cum sumbru e și prezentul, pe care abia îl „mai suport“. Nori mari, apocaliptici plutesc deasupra sa, prevestind vremuri de restriște. Lighenașul de aluminiu pe jumătate plin cu apă scursă din streșini în care s-au stins câțiva cărbuni și cositor îi potențează inspirația și agonia.

Fiecare literă pe care o scrie îl apropie de clipa finală. Gândul sinuciderii conferă spiritului său o forță colosală, ce ar putea să miște și munții din loc sau să întoarcă apele la obârșie. În modestia sa funciară sau, mai degrabă, funerară, dobândită prin nenumărate exerciții de asceză demiurgică, poetul se mulțumește să clatine scaunul și masa, determinându-le să execute mișcări, sacadate, propulsate de ritmul nevăzut al gândurilor sale. Sau, tot printr-un exercițiu de concentrare lăuntrică, reușește să înghețe apa fierbinte din lighean, acoperindu-o cu broboane de sudoare în care mustesc litere și cifre diabolice mișcând cu obstinație din coadă. Pentru a exemplifica, aleg la întâmplare una din poeziile sale din Opera poetică, volumul 3,apărută la Ed. Cartea Românească: „Amărăciune de origine necunoscută,/ formând mici cascade: în mine având mulți dinți/ falși. Când ziceai că se strică memoria? Îmi/ dau cu pumnii în cap./ În zilele când se adună vrăbiile pe garduri? Când/ se adună nouri, văd pe geam un stol întreg/ ciripind. Ai idee,/ mă plimb singur, în fiecare zi, sub același cer buhăit…/ E ceva în natură, aici, care mă insultă. Nu crezi?/ Sunt obligat eu oare să încasez insulte la nesfârșit?“

Scriind, Liviu Ioan Stoiciu nu ignoră realitatea, ci se lasă absorbit de ea. Îl interesează orice amănunt insignifiant al vieții sale, dar și al vieții altora. Chiar și atunci când își duce mâna cu lingura la gură, Liviu Ioan Stoiciu consemnează, fie în jurnal, fie într-o poezie, acest fapt. Citindu-i scrierile vom descoperi cu uimire că nimic nu rămâne neconsemnat. Parcurgându-i opera vom ști cu exactitate ora, minutul sau secunda la care poetul a mâncat, s-a bărbierit, s-a spălat pe dinți, a tras apa după el sau a făcut amor. Modul său de funcționare poetic e întru totul asemănător cu cel al unui seismograf ce înregistrează mișcările solului prin intermediul unei gheare ce zgârie o foaie de hârtie afumată la lumina lunii înfășurată pe un tambur ovoidal.

Seismograful înregistrează mișcările solului, poetul Liviu Ioan Stoiciu trepidațiile nevăzute ale eului său subteran.

Ca și sinucigașul de elită Kirilov, el crede nu în viața veșnică de după moarte, ci în veșnicia clipei de aici, când „timpul încetează să mai curgă“ și clipa se oprește în loc. Kirilov este ferm convins că atunci când omul „în integritatea lui, va atinge fericirea, timpul va înceta să mai existe, pentru că nu va mai fi nevoie de el.“ Și convingerea aceasta îl împinge spre sinucidere. „Omul e nefericit – îi spune el lui Stavroghin – pentru că nu știe că este fericit. Asta-i tot, tot. Cine izbutește să afle devine îndată, imediat, în aceeași clipă fericit.“

La Liviu Ioan Stoiciu, lucrurile se petrec ca într-o oglindă deformată: omul fericit se simte întotdeauna nefericit, și aceasta pentru că el știe că nefericirea ține de infernul său interior care conferă mustrărilor de cuget mai multă temeinicie lirică decât clipele de fericire. De aici și tânguirea sa. Liviu Ioan Stoiciu nu crede în fericire, ci în nefericire veșnică. În suferința și convulsiile pe care ți le provoacă starea de angoasă autoimpusă de programul său existențial. „Unii cred că sunt asigurați de atingerea aripii îngerului și că se simt transportați într-un alt spațiu atunci când scriu, afirmă el. Sincer, eu nu simt nici o atingere divină când scriu, mai degrabă am senzația că elimin din mine o toxină, un rău nedefinit (vasăzică sunt consumat de flăcările iadului interior la masa de scris). Aș fi fericit dacă aș ști să fac altceva decât să scriu. Habar nu am cum am ajuns să scriu, nici de la ce mi s-a tras… N-am nici o explicație, scriu, pur și simplu scriu.“ Și tot Stoiciu: „N-am încetat de la 13-14-15 ani să tot scriu, la 23 de ani (în 1973) am luat seama că m-am ratat la masa de scris și am avut șapte tentative de sinucidere – și tot nu m-am învățat minte, am scris mai departe.“

În fiecare clipă, poetul e pregătit să apese pe trăgaci, dar un fel de reflex îl oprește să-și ducă gestul până la capăt. Gândul că odată cu glonțul pornit pe țeavă revolverului ce îi va zdrobi țeasta unghia sa nu va mai putea consemna pe coala de hârtie afumată locul, ora, minutul și secunda sfârșitului, și senzațiile pe care le va simți trupul său cuprins de agonie, îl determină să lungească la infinit clipa finală.

Vezi păianjenul care umblă pe acest perete – îl întreabă la un moment dat Kirilov pe Stavroghin – , îl privesc și-i sunt recunoscător pentru faptul că umblă.“

Dacă în locul lui Kirilov ar fi vorbit Stoiciu, el i-ar fi spus lui Stavroghin: „Vezi păianjenul acela care țese deasupra creștetului meu o pânză nevăzută, îl privesc și mă îngrozesc, fiindcă pânza lui nevăzută seamănă cu scrisul meu.“

N-am memoria începutului absolut. Azi, privind în urmă – scrie Lis –, conștientizez doar dimensiunea personală a opțiunii de a scoate «reviste» ale mele la 13-14-15 ani (1963-1964-1965, până în 1967, când am plecat din Adjud cu diploma de bacalaureat) la Cantonul 248, Halta CFR Adjud Vechi, locuința de serviciu a tatălui meu și apoi la casa părintească din Adjud, pe file A 3 îndoite, dublate. Ce m-o fi apucat? Am luat seama acum, la bătrânețe, că de fapt în aceste reviste ale mele am debutat cu poezie, proză, teatru, publicistică, eseu, erau paginate cu ilustrații (desene ale mele sau ilustrații decupate), erau datate și aveau un preț. N-am nici o explicație. N-am crescut cu bibliotecă în casă, nici cu publicații literare.“

Chiar dacă nu are memoria începutului absolut (oare există acesta?), Liviu Ioan Stoiciu are memoria sfârșitului. De aceea, consemnează totul, dorind ca sfârșitul să fie infinit.

Regretul lui subînțeles e legat, probabil, de faptul că nu va putea asista la iremediabila apocalipsa ce urmează să se abată peste lume. El ar vrea să asiste la clipa funestă când întreaga creație se va prăbuși în hău pentru a consemna acest fapt în jurnalul său postum. Gândul acesta îl face să jubileze. Un alt regret vine de la faptul că a avut neșansa de-a se naște, cum ar fi voit, dar zodia i-a fost potrivnică, nu înainte, ci după marele Bing Bang. Când s-a născut Lis, lumea era dejă făcută și chiar desfăcută pe alocuri. Dacă ar fi avut această șansă, am fi avut o consemnare așternută la cald, conținând toate impresiile și premonițiile sale privind zgomotul propagat de unda de șoc, precum și consecințele nefaste ale începutului unei lumi asupra psihicului său, descrise cu lux de amănunte, în jurnalul său intim depozitat în interiorul biroului său prevăzut cu o infinitate de lacăte și de sertărașe.

Dar cine știe, poate că într-o altă existență ce-i va fi sortită, Liviu Ioan Stoiciu va avea și această ocazie. Opera sa de până acum ne creează impresia unei scrieri infinite.