Teatrul Național din București: Pădurea spînzuraților după Liviu Rebreanu. Scenariu de Radu Afrim. Regia: Radu Afrim. Scenografia: Cosmin Florea. Coregrafia: Andrea Gavriliu. Video mapping: Andrei Cozlac. Univers sonor: Radu Afrim. Distribuția: Alexandru Potocean, Marius Manole, Richard Bovnoczki, Ciprian Necula, Raluca Aprodu, Istvan Teglas, Vitalie Bichir, Natalia Călin, Ada Galeș, Florin Călbăjos, Alexandra Sălceanu, Emilian Mârnea, Liviu Popa, Cristian Bota, Alexandru Chindriș, Octavian Voina, Andrei Atabay, Vlad Galer, Flavia Giurgiu, Cosmin Ilie, George Olar, Ciprian Valea, Tiberiu Enache, Silviu Mircescu, Bogdan Iacob, Vlad Ionuț Popescu, Lenuța Purja, Teodora Purja.
În nopțile lungi de iarnă, urechile țiuie de o liniște vătuită. Și parcă îmi aud mai bine gîndurile, vocile, judecățile. Mă apropii de mine. Acum cîțiva ani, am ajuns în satul Ghimeș-Palanca. Am filmat în toată zonă, am întîlnit oameni extraordinari, ieșiți din timp și din mecanisme care uzează. Care macină esența lucrurilor și o diluează. Cam invariabil era vorba despre trecut, despre teritoriul austro-ungar, despre Primul Război Mondial, despre patriotism, despre viață, despre moarte. A venit vorba despre fratele lui Rebreanu, Emil. Eram exact pe fosta linie de frontieră. O dîră de pămînt fragilă, care a separat destine, a schingiuit suflete, a hotărît execuții. Pe 14 mai 1917, tînărul sublocotenent de douăzeci și doi de ani, Emil Rebreanu, acuzat pentru crimă și spionaj, este spînzurat în urma sentinței comunicate de generalul Karg. A fost prins încercînd să treacă frontul la români. Mama lui a primit prin poștă chipiul fiului. Iar Liviu Rebreanu și-a primit liniștea după ce a găsit osemintele și le-a îngropat cum se cuvine. Am privit cîteva ore linia blîndă de la Ghimeș-Palanca. Soarele a apus și întunericul a acoperit totul.
Rebreanu a fost o personalitate care m-a fascinat într-un fel ciudat. A debutat în ungurește. A părăsit armata pentru scris. A fost secretar literar la Teatrul Național din Craiova sub direcția lui Emil Gârleanu. A fost el însuși director al Teatrului Național din București, în două rînduri. A fost directorul României literare. Ochiii lui albaștri au purtat, pentru mine, un limbaj secund. Misterios, introvertit. La fel de puternic a rămas mereu, peste ani, un lucru: modernitatea scriiturii lui. Asta stă la fundamentul construcției lui Radu Afrim din secolul douăzeci și unu: Pădurea spînzuraților. Teatrul Național din București. În anul centenarului. N-am intuit prea multe legături între cei doi. Și totuși… Modernitatea și poezia unei scriituri susțin construcția unui spectacol-poem tulburător, modern, vast, plin de detalii amănunțit elaborate, cu răbdare, dedicație și pasiune, care te costă creîndu-l, jucîndu-l, privindu-l, care te provoacă să cercetezi implicat timpul și spațiul, cei o sută de ani, care îți mișcă mintea și sufletul să vibreze, să curețe praful prejudecăților, al suficienței, al ignoranței chiar. Regizorul Radu Afrim urmărește romanul unu la unu. Și toată echipa lui. În toate planurile. Cadre mari, prim-planuri, perspective diferite ale acelorași figuri, atmosfera războiului, cu suflu larg. Toată construcția amplă, narativă este asamblată pe un scenariu dramatic impecabil. De forță. Fragmente din roman, autoreflecțiile, frămîntările protagonsitului nasc un personaj: Conștiința. Îndelung pomenită, altfel, în primele zeci de pagini. Invocată, de altfel, în tot romanul. Conștiința devine personajul viu, dublul lui Apostol Bologa, pe parcursul întregului spectacol. Alexandru Potocean, Apostol Bologa, remarcabil, face un rol mare și impune ritmul întregului, cu schimbări de ton, de ipostaze, cu modificări profunde, cu trecerea de la monocrom și monocord, de la suficiența grăbită a celui ce crede că știe, la expresivitatea policromiei și a polifoniei. Cu un control matur, al unui actor de calibru, pe care acum îl simt cu adevărat în toată fibra lui. Marius Manole, Conștiința, cel care verbalizează în mii de culori teama, întrebările, vinovățiile, gîndurile lui Apostol, Însoțitorul, cel care traversează secolul și ar vrea să se vîre în creierul, în urechea mea, a noastră. Un cuplu perfect, un fel de Hamlet și Horatio, un tandem care se susține timp de trei ore și jumătate, care manevrează o lume, în jurul căruia se cațără viața, bucuria, frica, ființa și neființa. Dincolo de asta, de estetică, este chemată Conștiința fiecăruia dintre noi. Axul moral al spectacolului este o dimensiune care m-a emoționat enorm. Mi se pare miză majoră care dublează perfect toate țesăturile acestei creații a timpului meu, o creație puternică, europeană, cu o tensiune care nu-mi dă pace. Problematica lui „azi“. Ura și iubirea. De ieri, de azi, de mîine. „Ura e Rea“ pare să fie cheia spectacolului. Sau lozinca lui. Ura e devastatoare. Oamenii se ridică și luptă unul împtriva celuilalt fără să știe pre bine de ce. Iubirea salvează. Ea este mîntuirea. „Oare?“, ar spune Apostol Bologa în prima parte a „Pădurii spînzuraților“. „Da…“, e credința lui absolută cînd moartea se apropie. Moartea e un personaj care bîntuie scena. Toată scena mare a Teatrului Național din București. Fără decor, căscată ca un hău în fața noastră. Desenul personajelor, alurile soldaților îmbrăcați în uniformă militară, pașii lor printr-un fel de lut, de pămînt imaginar, corpurile și tensiunile mișcărilor ară, la vedere, vieți, întîlniri, absurdul, concretul unor sentințe, trădările de toate felurile, iubirile, neputințele. Mecanismul urii. De atunci. De azi. De oriunde. De peste tot. Privit din perspeciva omului contemporan, romanul lui Rebreanu ar putea să pară ceva golit de sens, o ramă care nu mai conține cine știe ce, dincolo de cerințele unui bacalaureat, poate. Ca un restaurator, Radu Afrim curăță și scoate la lumină, împreună cu echipa lui, frumusețea unei povești, a istoriei părăsite, trădate, deformate. Rînd pe rînd, straturile palimpsestului ies la iveală. Limpede. Clar. Mergînd spre trecut, am zărit o plăpîndă rază pentru viitor. Limba lui Rebreanu stimulează imaginația fără margini a regizorului. Dinamica. Prospețimea. Îi definește altfel discursul. Undeva, în spate, dincolo de burta scenei, o ruină. Scheletul unei case. O urmă a unor treceri. Ceva despuiat de semnificație. Rînd pe rînd, prin video mapping inteligent, ruina devine han, casa lui Bologa, casa Ilonei și a groparului, biserică, închisoare, casa unui mort. În roman, încă de la început, Petre, ordonanța, cîntă o doină de jale. În spectacol, doinele de jale, de cătănie, de moarte se aud live, în cea mai pură sonoritate autentică. Pe un ecran imens, ca un fundal-element de decor, imagini, proiecții, un comenatariu subtil, o dinamică marcantă a suferinței, a ceea ce stă mai presus de om. Forța lui Dumnezeu. Cerul se învolburează. Norii sînt amenințători. Plouă apăsător. Din Lumina puternică, cît tot ecranul, coboară Întunericul pe pămînt. Ca într-o eclipsă. Ca într-un film al lui Lars von Trier. Ca în viața noastră cea de toate zilele. Trunchiuri de copaci tăiați împînzesc spațiul. Ca niște clopote imense care anunță pericolul. Moartea. Nici o idee mare a unui regizor, nici zbuciumul lui, nici harul scenografilor, a celor care fac eclerajul, proiecțiile, coregrafia, a celor ce cîntă, nimic nu s-ar armoniza și nu ar avea consistență fără performanța fiecărui actor din distribuție. Fiecare rol, fiecare personaj, fiecare apariție, fiecare voce, fiecare cuvînt are suportul fiecărui actor și al unei trupe. Pădurea spînzuraților este un pariu cîștigat pentru că nimic, dar absolut nimic nu este nesusținut sau lăsat la voia întîmplării. Partituri mici sau cele ample sînt argumentate și impecabil interpretate în acest spectacol. Cu măsură și rigoare. Rotund. Ludic, pe muchie de cuțit. Natalia Călin, doamna Bologa, fără fisură, atît de sigură în toată șovăiala personajului său, cu variațiuni în jurul unui ton aproape alb, ca ceva imponderal, care își leagă trecerea de revelația fiului său din timpul sfintei Liturghii, care îl anunță că intră în săptămîna Patimilor și îi subliniază că Marta e tînără parcă în același plan, o mamă care își și pierde mințile cînd fiul său este spînzurat. Fiecare actor m-a surprins. Fiecare a pus un accent nou, s-a lepădat de șabloane, gesturi știute. Pentru că nimeni nu a călcat pe un loc comun, pe locul acela cald și cunoscut. Richard Bovnoczki, Klapka, Raluca Aprodu, Ilona, Ada Galeș, Marta, Istvan Teglas, Generalul Karg și Locotenentul Varga, Ciprian Necula, Petre, Emilian Mârnea, Caporal și Muzicant, Florin Călbăjos, Preotul Boteanu și Muzicant, Flavia Giurgiu, Țărancă… Lenuța Purja, Teodora Purja ale căror voci ne „tremură în creieri“.
Pădurea spînzuraților este Manifestul acut al regizorului Radu Afrim. Al Trupei lui. Este Manifestul timpului meu care pune sub lupă o sută de ani de Românie Mare, de războaie, acte de terorism, manifestații, de violență, conflicte, bărci cu imigranți. Lupte ale omului împotriva omului. Atunci cînd întunericul se lasă pe pămînt.