Vom publica într-unul din numerele viitoare ale revistei noastre un interviu cu profesorul Dumitru Borțun, specialist în comunicare, autor al unei recente cărți pe această temă. Poate că nu e o coincidență apariția, cam în același timp, a cărții și comunicatul Uniunii Scriitorilor din România referitor la degradarea limbii române în spațiul public, preluat de numeroase agenții de presă, dar, ca și cartea profesorului Dumitru Borțun, ignorat tocmai de cei care contribuie ceas de ceas, zi de zi și în proporție de masă la fenomenul cu pricina. De politicieni, adică, și de unii jurnaliști de televiziune și de presă scrisă. Semnale există mai ales în mass-media, când printre stricătorii de limbă se numără incorigibilul prim-ministru al țării. Nu există în schimb analize ale fenomenului. O unică emisiune de televiziune (câteva minute pe săptămână!), aceea a Anei Iorga, recomandă exprimările corecte, conform dicționarului, și le denunță pe cele incorecte, dar nici chiar toți redactorii postului de televiziune cu pricina nu-i dau totdeauna ascultare colegei lor. Stricătorii de limbă sunt așa zicând identificați. Ca și cauza principală, și anume școlarizarea proastă. Faptul, între altele, că gramatica limbii române se studiază doar în gimnaziu (și asta-i cam demultișor poveste) și doar în Liceele de Filologie, reprezintă un handicap binecunoscut. Se cunosc mai puțin tipurile de greșeli și natura lor.
Simplu spus, stricarea limbii înseamnă, în definitiv, două lucruri: urâțirea limbii și punerea ei în incapacitate de a comunica individual și social. Amândouă, la fel de grave. Înainte de orice, limba este un instrument de comunicare: în familie, în societate, în diferitele medii profesionale. O exprimare neclară poate crea neînțelegeri grave. Exemplul clasic este traducerea unui cuvânt din răspunsul guvernului japonez la ultimatumul american din 1945: traducătoarea americană cunoștea doar sensul uzual al cuvântului mokusatsu, care însemna refuz, nu și un sens mai vechi, care lăsa refuzului o ușă întredeschisă spre ideea de compromis. Neînțelegerea fineții diplomatice a japonezilor a dus la catastrofa de la Hiroshima. Politicienii actuali au dat adesea vina pe deficiențe de comunicare, când anumite măsuri pe care le luaseră au stârnit reacții. În majoritatea cazurilor, invocarea insuficienței comunicări ascunde însă insuficiența măsurilor. Era limpede că politicienii nu vor să spună lucrurilor pe nume. Și își bruiau propria comunicare. Francezul are o vorbă: ceea ce este bine gândit, este și bine exprimat. Vorba francezilor (cel mai preocupat popor de limba lui, dovadă că, încă din zorii secolului XVII, Cardinalul Mazarin a creat Academia ca o instituție menită să unifice idiomurile pariziene într-o limbă literară unică, Academie rămasă până astăzi străjuitorul limbii vorbite și scrise din Franța!) ne arată că nu trebuie să limităm greșelile de limbă la gramatică (și cu atât mai puțin la ortografie): ele țin în fond de gândire și, implicit, de logică. (Nu-mi place să mă refer la nulități, dar declarația consilierului economic al primului ministru – care, în ajunul Sărbătorilor, a explicat că noile taxe adoptate prin OUG nu îmbogățesc bugetul și, totodată, că reducerea TVA la 18 la sută, propusă în Programul de Guvernare al PSD, nu se poate aplica, fiindcă bugetul n-o permite – mă obligă să mă întreb: la ce bun, în acest caz, noile taxe, dacă tot nu schimbă, în chiar logica personală a consilierului, absolut nimic? Ca de atâtea ori, nu de comunicare proastă e vorba, ci de o gândire care nu vrea de fapt să comunice, ci să măsluiască adevărul. Adevărul este mai mereu simplu: nu încape îndoială că toată tevatura cu fiscalitatea provine din lipsa banilor, așa cum toată tevatura cu legile justiției ne conduce la dorința unor potentați ai zilei de a scăpa de pușcărie! Ce mai atâta filosofie politică!).
Să lăsăm deoparte logica și să ne referim la limbă. După părerea mea, două sunt tipurile principale de stricare a limbii.
Primul ține de gramatică, de structura limbii, adică: dezacorduri, acorduri după înțeles, folosirea improprie a prepozițiilor etc. Numărul mare al greșelilor arată o școlarizare precară. E vorba de lucruri care se învață în școală. Majoritatea acestor greșeli se reflectă în ortografie. Care este, desigur, o convenție și se schimbă în decursul timpului, dar care, în fiecare moment dat, este obligatorie. (Când eram în Senat, i-am comunicat odată din banca mea lui Radu Vasile, care era vicepreședinte, că nu votez textul de lege aflat în dezbatere dacă nu se scot virgulele dintre subiect și predicat. Știți ce mi-a răspuns de la tribună vicepreședintele? „Hai să-i facem profesorului pe plac și să le scoatem!” I-am replicat: „D-le vicepreședinte, nu e după placul meu, e după regula ortografică”. De scos virgulele, le-a scos, dar problema reală nu era asta.)
Al doilea tip privește lexicul. Aici avem de înfruntat trei fenomene deopotrivă de frecvente și de periculoase. Unul este invazia de cuvinte străine, anglicisme, îndeosebi, și ignorarea tot mai evidentă a altor limbi cu excepția englezei. (În limbă, brexitul nu s-a produs deocamdată. Să vedem ce va fi după ce în forurile europene nu va mai fi necesar să se vorbească engleza!). (O prezentatoare a unei emisiuni televizate de cultură credea, probabil, că scriitorul german ETA – Ernst Theodor Amadeus – Hofmann este englez, de vreme ce pronunța I TI EI Hofmann.) Este apoi ignorarea sensului cuvintelor, folosirea lor improprie. Și, în sfârșit, este reducția vocabularului la foarte puține cuvinte, la un fond lexical minimal. Nicidecum strict necesar. Tocmai aici e buba: niciodată sărăcia nu e strict necesară în vorbire și în scriere! Ca să comunici bine trebuie să posezi un număr cât mai mare de cuvinte, să ai acces la sinonime (de care limba română nu duce, har Domnului, lipsă), altfel spus, la nuanțe. Comunicarea prin SMS e și ea o cauză a sărăcirii, nu cea mai importantă, așa cum fast-food-ul nu înlocuiește neapărat bucătăria adevărată, dar e din ce în ce mai răspândită ca să nu ne neliniștească. În fine, sărăcire înseamnă deseori trivialitate. Grosolănie. Golănie. Andrei Pleșu a scris la sfârșitul anului trecut în „Dilema veche” un articol pe această temă. El a „colecționat” o mulțime de cuvinte și de expresii de o vulgaritate incomensurabilă din limbajul politic și din acela al presei. N-a dat numele utilizatorilor. Dau eu câteva: „maestrul” Ion Cristoiu în „Evenimentul zilei”, parlamentari precum Șerban Nicolae, Florin Iordache, Cătălin (nu Constantin, cum am scris din greșeală în editorialul precedent!) Rădulescu, Codrin Ștefănescu și alții ejusdem farinae. Urâțirea limbii e legată și de lipsa expresivității ei literare. Fie și aceea populară a bancurilor de altădată, pline nu o dată de haz lexical. Limba română devine pe zi ce trece o limbă curat murdară. Rod al lipsei lecturilor și al educației. Nici măcar nu pot parafraza versul poetului: o, limbă trisă, plină de umor!
Ce-i de făcut? Mă tem că nu știu. La ce bun să le recomanzi unora precum stricătorii de limbă înșirați mai sus să citească discursurile parlamentare ale unor Maiorescu sau Delavrancea? Sau unor ziariști să citească publicistica unor Caragiale sau Arghezi? Ar fi, probabil, de prisos.