În 2018, Institutul Cultural Român a publicat a doua ediție revizuită a unui album despre patrimoniul ecleziastic oltenesc, coordonat de părintele Iustin Marchiș și realizat, pe partea de cercetare științifică, de istoricii de artă Elisabeta Negrău și Vlad Bedros. În urmă cu un deceniu, doctoranzi fiind, aceștia au participat și la un proiect de repertoriere a picturii murale brâncovenești din județul Vâlcea, într-o echipă condusă de prof. Corina Popa, dar noul album are un caracter complementar și, totodată, de „premieră editorială“. El acoperă, printr-o selecție de monumente cu valoare artistică și patrimonială, toate cele cinci județe ale Olteniei, dar într-o formulă care se adresează și unui public mai larg, repertoriul din 2008 (în două volume însumând circa 850 pagini) fiind extrem de specializat. În plus, ca obiect de studiu, lucrarea include și vârste artistice anterioare sau posterioare domniei lui Constantin Brâncoveanu sau reia ctitorii de artă brâncovenească analizate și în 2008, dar prezente acum în toate straturile ce pot defini în chip poliform, în diacronie, unul și același monument.
Iată, de exemplu, faimoasa biserică a Mănăstirii Cozia, capodoperă a artei bizantine din Balcani de la sfârșitul secolului al XIV-lea. Ea a suferit o importantă intervenție de-a lungul secolelor, combinând în prezent două vârste artistice esențiale pentru înțelegerea artei vechi românești: pictura originală (rămasă astfel doar în pronaos) se datorează cel mai probabil unui atelier din nordul Bulgariei, perpetuând formule savante din arta bizantină constantinopolitană a secolului XIV, în vreme ce pictura din altar și naos, adăugată după amplele refaceri arhitecturale de la începutul secolului XVIII, este efectuată sub comanda unui văr cantacuzin al voievodului Brâncoveanu și plasează Cozia și pe harta artei brâncovenești. Această etapă iconografică a bisericii a fost cuprinsă, de exemplu, și tratată exhaustiv de Ioana Iancovescu în Repertoriul picturilor murale brâncovenești. I. Județul Vâlcea din 2008 (cu ilustrări sistematice și de detaliu), și nu mai este reluată în actualul album, unde Elisabeta Negrău se axează pe pictura de secol XIV, cu numai câteva accente de epocă brâncovenească.
în lumea medievală românească, regiunea Olteniei a cunoscut prima dezvoltare majoră către finalul secolului XIV, prin înființarea primei Mitropolii ortodoxe a Țării Românești, ulterioară celei a Ungrovlahiei din 1359 (căreia i s-a supus inițial, cu intermitențe, și această zonă a Munteniei). Ca urmare, prin intervenția Patriarhiei de la Constantinopol în Oltenia apar, încă dintr-o epocă relativ timpurie, nu doar importante ctitorii ecleziale (mănăstiri, schituri, bolnițe, structuri fortificate), ci și primele fenomene asociate de monahism ortodox cenobitic (de obște), dezvoltate în opoziție cu monahismul idioritmic anterior (de tip individual). Acestea sunt puse de istorie pe seama ieromonahului Nicodim, care înființează în secolul XIV mănăstirea de la Tismana, iar ulterior multe alte așezări similare, aducând în Țara Românească un tip de trăire și organizare monahală (numit chinovial sau cenobitic) care ajunge, contrar începuturilor, să definească spiritualitatea românească. Părăsind definitiv Athosul și Serbia, starețul Nicodim de la Tismana mai aduce în Oltenia (și, prin ea, în întreaga Țară Românească) și curentul isihast, de spiritualitate monahală, cu rezonanțe inclusiv la nivel arhitectural și iconografic: vezi, de exemplu, în ctitoriile epocii, pronaosul întunecat (cu ferestre mult subdimensionate) necesar slujbelor și rugăciunilor isihaste, dar și, pe alocuri, elemente de iconografie cum ar fi anumite accente picturale pe lumina Învierii sau pe lumina mistică de pe Muntele Tabor, obsesii isihaste.
În general, arhitectura bisericilor oltenești de secol XIV este influențată de tipuri arhitecturale sârbești și bizantine târzii, dar ea se completează cu obiecte de ceremonial creștin care atestă nu numai stilul contemporan al artei bizantine de epocă paleologă, ci și, pe de altă parte, continuarea relațiilor transcarpatice ale Olteniei cu atelierele transilvănene ațintite cu ochii spre Occident. Se poate întâmpla însă ca și un detaliu arhitectonic de tipul încheierii absidei altarului cu o muchie în ax sau al prezenței bolților cu penetrații în exonartex să indice utilizarea în epocă a unor constructori din Transilvania (E. Negrău).
Un capitol semnat – ca și cel introductiv anterior, dedicat celor mai vechi ctitorii – de Elisabeta Negrău detaliază opt mănăstiri (includ aici un schit și o bolniță) din secolele XV și XVI, fiind continuat, printr-o substanțială contribuție a lui Vlad Bedros (introducerea capitolului și jumătate din monumentele prezentate), de analiza unui număr triplu de așezăminte monahale din următoarele două secole. Înaintăm și, începând cu al doilea sfert al veacului al XVIII-lea, Vlad Bedros vorbește deja de un „crepuscul al tradiției medievale“, debutând cu uciderea lui Constantin Brâncoveanu la Constantinopol și continuând cu domniile fanariote. Secolul al XVIII-lea se impune astfel ca „un apogeu al grecizării culturii“ (de exemplu, transformând capitala Munteniei, spre sfârșitul secolului, într-un important centru cultural grecesc al întregii regiuni sud-est europene), dar în ctitorii ecleziale obștești el prezintă și o continuitate a formulelor artistice brâncovenești. De regulă, acestea apar în formule simplificate, la limita artei populare, nelipsind însă unele excepții notabile. Astfel, la aproape un secol de la moartea voievodului, tradiția artei brâncovenești poate continua, la un înalt nivel artistic, prin ateliere de zugrăvie cum este cel de la Teiuș, sau tradiții stilistice mai vechi sunt perpetuate în iconografia unor ctitorii precum schitul Bradu, vechea biserică a Mănăstirii Frăsinei etc.
Dacă stilul post-brâncovenesc se caracterizează de regulă prin simplificarea schemelor compoziționale originare și introducerea masivă de elemente vernaculare, adesea pitorești, excepțiile sunt vizibile mai ales în cazul unor edificii unde s-a concentrat o importantă cultură livrescă. De exemplu, paraclisul de secol XVIII al Arhiepiscopiei Râmnicului conține pe un zid exterior o iconografie de filosofi antici și sibile, care va dezvolta în secolul XIX o întreagă linie de reprezentări în Oltenia (E. Negrău). De altfel, pe lângă rare elemente de cultură antică, se știe bine că iconografia creștină include și secvențe vetero-testamentare, considerate o anticipare profetică a împlinirii Legii celei Vechi (ebraice) prin cea Nouă, adusă de Iisus Hristos: vezi, de exemplu, puritatea profetului Daniel și a celor trei tineri aruncați în foc, traversarea Mării Roșii ca prefigurare a Botezului sau Jertfa lui Avraam ca anticipare a Euharistiei, diverși profeți ai Vechiului Testament asociați cu „viața îngerească“ a schimnicilor din pustie sau diferite vindecări care – zugrăvite insistent în anumite biserici, bolnițe sau schituri – trimit de regulă la prezența în zonă a unor ape curative.
În general, studiul artei vechi bizantine și post-bizantine caută identificarea, pe baze istorice sau morfologice, a unor serii de reprezentări iconografice (în cicluri integrale sau doar de secvențe narative), fiind adesea preocupat să descopere nu numai sursele, asocierile, continuitățile, ci și noutatea, scena atipică, cercetându-i totodată rosturile: scene rari invocate de autorii studiilor din prezentul volum sunt, pe alocuri, Înălțarea Crucii, istoria fiicei împăratului Franței, cea cu mâinile tăiate, învierea unui pelerin din Salonic la un izvor din Constantinopol etc. Asemenea „anomalii“, ieșite din ciclul obișnuit al reprezentărilor, se explică uneori printr-o funcție specifică atribuită spațiului monastic respectiv sau prin ilustrarea unei cărți mai rare de lectură (iar nu de dogmă) bisericească, așa cum este cazul culegerii Minunile Maicii Domnului de Agapie Landos, tipărită la Râmnic în 1820, cu ecouri vizuale în iconografia Schitului Jgheaburi (jud. Vâlcea). Alte cazuri sunt și mai atipice: de exemplu, la Mănăstirea Cozia zugravul hurezean Iosif pictează în paraclisul adăugat la începutul secolului XVIII două peisaje de la Muntele Athos imitând gravuri și miniaturi ale vremii, dificil de transpus în frescă și, ca atare, rare. Alteori, o temă precum accentuarea sobornicității Bisericii, redată într-o arhitectură și ea atipică, poate produce un monument aproape pe de-a-ntregul original, cum este schitul Sfinții Apostoli de la Hurezi (V. Bedros).
Lucrarea nu este, prin urmare, o relatare plată de istorii și descrieri de monumente. Citită cu atenție, ea oferă sugestii prețioase pentru specialiști, bucurându-se de șansa de a fi fost realizată cu cercetători tineri, pasionați, care străbat de ani de zile lungul și latul acestei țări și scriu la un nivel de actualitate istoriografică ce contribuie, pe bune tradiții constituite, la viziblitatea artei vechi românești și dincolo de granițele României.