Trăind într-o perioadă în care Michelangelo și Tițian erau încă foarte activi, Pieter Bruegel (1525-1569) este considerat astăzi nu numai cel mai important creator cisalpin al secolului al XVI-lea, dar și unul dintre creatorii de vârf ai artei europene din toate timpurile. Spre deosebire însă de posteritatea lui Tițian și Michelangelo, cea a lui Bruegel a fost plină de suișuri și coborâșuri. Apreciată de contemporanii săi, opera sa a intrat pentru secole într-un con de umbră, Bruegel fiind considerat ba un epigon oarecare al lui Hieronymus Bosch, ba un simplu creator de scene din viața rurală. Până și membri ai numeroasei sale familii de pictori, cuprinzând câteva generații, au fost considerați creatori mai importanți decât „bătrânul“ Pieter. De abia în secolul al XX-lea, opera sa a fost apreciată ca ceea ce este: o explorare a unor teritorii artistice virgine pentru vremea respectivă, o punte indispensabilă între arta medievală și arta Barocului din Țările de Jos.
Dacă alți artiști par să beneficieze de o nouă retrospectivă la fiecare câțiva ani, o manifestare de asemenea dimensiuni dedicată lui Bruegel este organizată acum pentru prima oară, la sărbătorirea a 450 de ani de la dispariția creatorului. Sunt incluse 30 dintre cele 40 de tablouri care-i sunt atribuite și circa jumătate din totalitatea desenelor și gravurilor sale. În mod evident, Viena, cu inegalabilele sale colecții de picturi (la Kunsthistorisches Museum) și de lucrări grafice (la Albertina) ale maestrului a fost locul ideal pentru organizarea retrospectivei, manifestarea beneficiind și de împrumuturi excepționale, de la Triumful morții (Prado) la Dulle Griet (Mayer van der Berghe) și de la Două maimuțe (Berlin) la o variantă a Turnului Babel (Boijmans van Beuningen).
Câteva dintre lucrările expuse au fost restaurate cu ocazia retrospectivei. Mult mai important însă, organizatorii au folosit acest prilej pentru a încerca să reproducă, folosind cele mai sofisticate metode tehnologice disponibile astăzi, etapele procesului creator bruegelian, de la alegerea panourilor de lemn și amestecul culorilor până la repoziționări târzii ale unor personaje și repictări făcute după ce un tablou fusese deja „terminat“. Rezultatele acestor investigații – legate mai ales de cele nu mai puțin de douăsprezece picturi de Bruegel aflate în colecția permanentă a galeriei vieneze – sunt expuse în multiple săli secundare și sunt cu adevărat fascinante (pentru cei care au răbdarea să citească panourile explicative).
Sunt multe motivele pentru care Bruegel este admirat astăzi de critică și public: tehnica ireproșabilă, subiecte originale – îmbinând vechi tradiții și aluzii la evenimente contemporane – un acut sentiment al umorului și, nu în ultimul rând, misterul care înconjoară semnificația multora dintre lucrările sale. Cu toate că peisaje de diverse dimensiuni apar în majoritatea creațiilor sale, puțini sunt cei care se gândesc la Bruegel ca la un peisagist de excepție, deși a fost un pilon esențial în dezvoltarea genului. La 1550, tradiția peisajului din Țările de Jos era ancorată în inovațiile – vechi de câteva zeci de ani – lui Joachim Patinir. Peisajul – „Weltlandschaft“ – era văzut ca o imagine paradisiacă, combinând într-un format orizontal cu trei planuri paralele – în variații de maro, verde și albastru-cenușiu – munți și ape, păduri și coline dezgolite. Modul în care Bruegel transformă acest gen de compoziții este evident încă de la primele desene care s-au păstrat de la el. Cunoștințele dobândite în timpul uceniciei de miniaturist îl fac să adauge detalii redate cu o maximă grijă, de la plante la elemente arhitecturale la scene din viața de zi cu zi. Inspirat de ceea ce a văzut în timpul voiajului său în Italia, introduce fragmente de peisaj peninsular sau din Alpi. Încercând să facă trecerea dintre planuri cât mai puțin evidentă, adoptă o mai bogată paletă coloristică, de sorginte venețiană. Este printre primii artiști occidentali care pictează scene de iarnă, de un remarcabil realism. Ca un fel de semnătură implicită, Bruegel plasează mereu, în prim plan, într-o margine a imaginii, o ridicătură menită să atragă atenția privitorului, acesta fiind „ghidat“, de aici, să navigheze în „interiorul“ unui peisaj inițial văzut de sus (Peisaj cu trei pelerini, Întoarcerea cirezii, Vânători în zăpadă). La fel de „cinematografic“, peisajele maestrului flamand presupun un permanent joc, alternând elemente de dimensiuni diferite, mai mult sau mai puțin detaliate, foarte clare sau de abia deslușite. Pe măsură ce le contempli, noi amănunte, noi asociații devin relevante. După aproape jumătate de mileniu, culorile, folosite adesea în combinații inovatoare, și-au păstrat prospețimea. Dacă multe dintre fragmentele de peisaj te duc cu gândul la paleta lui Corot, spre sfârșitul carierei – Mizantropul, Parabola orbilor – Bruegel renunță la împărțirea peisajului în planuri, o abordare care prevestește întrucâtva inițiativele impresioniștilor.
Nicio evaluare a creației lui Bruegel nu poate fi făcută fără a considera relația acesteia cu opera lui Hieronymus Bosch. Grupând lucrări acoperind întreaga perioadă creatoare a lui Breugel, curatorii retrospectivei vieneze au pus în evidență atât influențele indubitabile, cât și foarte clarele deosebiri. În multe dintre desenele, gravurile și uleiurile expuse – Ispitirea sfântului Anton, Triumful morții, Căderea magicianului Hermogenes, Dulle Griet – figurile monstruoase par într-adevăr descinse din purgatorii bosch-iene, chiar dacă nu sunt cópii propriu-zise ci zămislite de imaginația mai tânărului artist. La fel, structura acelor lucrări de Bruegel care pot fi categorisite drept „Wimmelbilder“ – aglomerări de siluete și întâmplări interconectate sau nu – ține și ea de amprenta lui Bosch. Dar, spre deosebire de Bosch, Bruegel a fost mai interesat de lumea reală decât de supranatural. Certitudini medievale ale unei umanități mereu amenințate de Diavol se transformă în îndoieli „moderne“ legate de locul individului în societate, de diferențele dintre ficțiune și adevăr, de tolerarea sau nu a „celorlalți“.
considerat pentru multă vreme doar un observator atent al obiceiurilor și ritmurilor ce țin de fiecare anotimp, Bruegel este, de fapt, creatorul unei lumi mult mai bogate. Tablouri precum Triumful morții sau Uciderea pruncilor fac referiri la atrocitățile trupelor spaniole ale lui Filip al II-lea. Alte lucrări ilustrează proverbe și alegerea lor implică o anume atitudine morală, chiar dacă artistul pare neimplicat. Preocupați mai degrabă de calitățile stilului – alegerea culorilor, finețea detaliilor, măiestria punerii în pagină –, curatorii au accentuat mai puțin tematica lucrărilor. Au atras însă atenția asupra ludicului bruegelian, a tendinței unui artist – care n-a lăsat nici un detaliu la voia întâmplării – de a „ascunde“ elemente ale unui tablou astfel încât privitorul este silit să „navigheze“ printre personaje și întâmplări, ajungând cu greu la esențial sau ignorându-l (Cristos purtând crucea, Conversiunea lui Saul, Nuntă țărănească). Totodată, au comentat îndelung despre acele lucrări – Cele două maimuțe, Apicultorii, Țăran și hoțul de cuiburi – a căror origine și semnificație este doar rodul unor supoziții pe care le facem de 450 de ani încoace.
Ca și Rabelais, Bruegel a privit – cu detașare și ironie – bunul cetățean al secolului al XVI-lea ca pe un tot care are atât nevoi fizice cât și temeri, atitudini, opinii. De aceea îi simțim personajele atât de aproape. De aceea, ne gândim la creatorul lor ca la contemporanul nostru.