Republicăm în acest număr cronica de artă plastică a lui Petrică Tănăsoaica, apărută în numărul 52 din 2018 al României literare. Pentru prima oară în 8 ani de colaborare săptămânală, Petrică Tănăsoaica a întârziat să ne trimită articolul cuvenit pentru ianuarie. Republicarea constituie un omagiu: colaboratorul nostru a încetat din viață în a treia zi a anului 2019. Îl întâlnisem cu doar câteva zile înainte și nu părea câtuși de puțin pregătit de moarte. Era, din contra, voios, ca totdeauna, hohotind de râs, pus pe glume, prietenos. A fost unul din oamenii cei mai devotați primei lui meserii, jurnalistica. Poet, Petrică Tănăsoaica are și un titlu de doctor în arte plastice la Universitatea de Vest din Timișoara.

Dispariția lui prematură ne lasă pe toți apropiații și colegii lui absolut neconsolați. (N. M.)

În Grădina Gestualiștilor

Devine teribil de amu­zant și în același timp periculos pentru un cronicar de artă să comenteze expozițiile unor gestualiști, pentru că ei înșiși spun despre ceea ce fac nu numai că nu se poate povesti, dar parcă nu-și are nici locul un asemenea exercițiu. Să povestești, de exemplu, despre tehnicile folosite, există riscul aproape sigur să nu poți să aduci în fața lucrărilor acelor artiști nici măcar un vizitator (i-aș spune observator, dar deja complicăm lucrurile și, nolens-volens, intrăm pe teritoriul strâmt al așa-zișilor connais­seur-i și nu mai terminăm nici până mâine de explicat care este diferența între neutrul vizitator și mai puțin neutrul observator!). Așadar, a fost o toamnă excelentă, s-au încheiat fastuos, din punctul de vedere al artelor vizuale, cei o sută de ani de locuire sub cerul aceleiași patrii și încă destui din ei sub acela, mai larg, al Europei. Expozițiile, saloanele, au rivalizat cu explozia de aur care a bântuit relieful, fie el de câmpie, de munte sau deal, ba chiar deasupra mării prăbușindu-se ploi solare care au incendiat apele. Am să vă explic imediat de ce am venit în mijlocul acestei rime cu natură a expozițiilor despre care mă pregătesc să vă povestesc. Nu înainte de a reproduce, la mâna a doua, ce este drept, prin intermediul lui Gheorghe Dican, o afirmație a lui Corneliu Vasilescu, poate cel mai crâncen gestualist de la noi, că a ajuns la o sinteză, anume eliberând semnul de narațiune. Și aici mă gândesc să nu-i dau dreptate în întregime, pentru că este important din ce direcție te pregătești să vii! Când ți-ai făcut deja plinul de realitate și simți că s-ar putea să dai pe dinafară, atunci eliberezi semnul de balastul acelei realității și pui miza pe el, când vii în schimb dinspre afară spre ordonarea tensiunilor, prin care trece realitatea spre interior, s-ar putea să fie invers, semnul să fie îngropat în cenușa realității sau, dimpotrivă, sub ploaia de reflexii ale oglinzilor care se sparg asupra pânzei. Cele două artiste, Marinela Dumitrescu și Mariana Constantinescu, probabil prietene, care au expus la Râmnicu-Vâlcea, separat, fiecare în câte o sală de expoziții din Noul Centru al orașului (un oraș atât de mic și atât de ambițios, cu trei spații expoziționale, mai rar!), au adus o surprinzătoare prospețime tocmai pentru că amândouă se plasează pe a doua formulă a gestualistului, cel care se încarcă de realitate și reglează în spațiul interior al sensibilității sale amănuntele care devin dominante. În acest caz, însă, cele doua expoziții s-au aflat față în față, ca în oglindă, cu toate că se prefigura, la o privire fugară, o prea mare apropiere de stiluri. Mi-am permis chiar, „în secret“, să-l chestionez pe Dican căreia dintre cele doua pictorițe i-ar da mai întâi girul. N-am să divulg aici, evident, răspunsul, dar am tras o concluzie: diferențele dintre cele două pictorițe se revelează mai ales după cât de pregătit ești să torni gaz pe focul imaginației și apoi să asiști cum se dezlănțuie de la sine energiile într-o parte și în cealaltă.

luiza Barcan, criticul care a vernisat cele două expoziții, este de părere că Mariana Constantinescu produce lucrări liniștitoare (nu sunt sigur că ăsta este termenul, dar sensul se duce exact pe el!) că ținta sa sunt peisajele din Deltă, lucru mai mult decât evident, dar mai este ceva în toate combinațiile pe care le face, anume că principalul personaj, cel care nu poate fi numit, explicat și nici măcar nu este sigur că are acest rol, este marea. Magritte, de exemplu, îngheață în aer un val care ia forma unei acvile, dar el este suprarealist, la Mariana Constantinescu, când este foarte aproape de mare, poate chiar în valuri, nu se deschide niciun orizont, se creează unghiuri care închid respirația, pe tușe groase, ori, când se eliberează de presiunea valurilor, marea devine asemănătoare cu marea din Străinul lui Camus, când oglinzile pritocesc culori în formă pură, tensionate și neliniștitoare în același timp. Crima nu va avea loc, evident, deși sunt câteva momente lucrate să ducă în pragul acela incert din care te pregătești să crezi ca sacrificiul să fie făcut, numai că învinge tandrețea și feminina doamnă își încetinește energiile să ne arunce în hățișul Deltei pe care a descoperit-o Luiza Barcan. Iar saltul acesta, de la bărbăteasca bătălie pentru supraviețuire înlăuntrul culorilor tari, la grilajul alb al unei țesături care neutralizează un anotimp indecis, Mariana Constantinescu descoperă natural senzualitatea împerecherilor rece/fierbinte sau neutru/ angajat! Undeva, din spatele unei deschideri, de canal poate, marea se ivește ca o pată indigo așteptând altă aventură. Ca si cealaltă artistă, Marinela Dumitrescu, din cealaltă parte a oglinzii, Mariana Constantinescu își administrează perfect suprafețele, de cele mai multe ori foarte mari, ceea ce este o treabă de maestru, care și-a însușit până la nivelul de instinct fiecare mișcare!

numai că Marinela Dumitrescu este altfel decât lasă să se înțeleagă din apropierea ca gen de Mariana Constantinescu, cu tușe fine și rareori scăpate de sub control, pentru că, energetic, doamna Dumitrescu joacă altă carte, aceea de a pierde urma realității prin care trece. Numai că realitatea se ține scai de artistă și nu-și dă altă șansă decât aceea de a se strecura înlăuntrul unui pahar cu gheață, care începe să se topească și eliberează imagini tremurate de pe suprafețele cuburilor de gheață, în care realitatea poate să lase doar urma culorii sale de la un moment dat. Acesta ar fi un moment al lucrării prin care trece realitatea Marinelei Dumitrescu. Cealaltă ipostază mi-a adus aminte de primul film 3D pe care l-am văzut, pur și simplu din curiozitate, în urmă cu vreo zece ani la Timișoara, anume Avatar. Un film cât se poate de comercial, dar lipsit de orice fel de profunzime, un film făcut anume să arate cât de departe poate să meargă tehnologia și în această industrie, a cinematografiei. În schimb sunt câteva lucruri acolo care, vizual cel puțin, produc efecte excepționale, cum sunt, de exemplu, acele mici planete, desprinse parcă dintr-un corpus uriaș și plutind prin univers; peisajele lor, restrânse de multe ori la dimensiuni care admit să fie populate de pitici, cărora să li sa pară că locuiesc un pământ uriaș, sunt de cele mai multe ori fermecătoare prin cruzimea culorilor în care sunt învelite. Ei bine, astfel de planete pictează Marinela Dumitrescu, cu siguranță fără nicio legătură cu Avatarul meu de acum zece ani… ori poate cine știe! Dacă dincolo, Mariana Constantinescu își seduce privitorul printr-o combinație ciudată de energie bărbătească și tandrețe feminină, la Marinela Dumitrescu ordinea în evoluția acțiunii asupra pânzei este de mare finețe și, de cele mai multe ori amândouă artistele te lasă să crezi că în Grădina Gestualismului ai putea să găsești salățile ursului cu care ai putea să-ți sporești puterea de a-ți împrospăta privirea asupra lumii. Eu aș fi vrut să duc acasă acea mare care închidea unghiurile valurilor, dar între timp expozițiile s-au strâns! Nu știu unde vor ajunge…