O mare parte din poezia care a urmat optzecismului este ceea ce aș numi o poezie de notație, un reportaj vag liricizat al banalului cotidian, un decupaj observațional, randomizat, biografist, accentuând detalii, jucându-se de-a „a heap of broken images“, fără erudiția impresionantă a unui T.S. Elliot. Într-un fel, Manifestul fracturist din 2006 al lui Marius Ianuș, lăsând la o parte componenta sa ideologică, „anarhist“-militantă prin somație și neoavangardistă prin vituperație se împotrivea unei astfel de poezii, punând în locul notației, „reacția“ subiectivă cu imprecizia ei sistematică. Cu toate acestea, bine condusă, acest tip de poezie identifică expresivitatea banalului, o prospețime a spontaneității, sau ceea ce Laurent Jenny numea „un moment poetic“, pe care poemul îl consemnează, dar care poate rămâne foarte bine și în afara lui. De asemenea, poezia de notație se poate transforma în verbigerație, în flecăreală, în anecdotică, în non-sens, în proza vieții. Rupturile de nivel, fisuri iridiscente ale cotidianului, riduri abia sesizabile la Andrei Bodiu din Firul alb sau rutina mizerabilistă presărată cu kafkiene străluciri din Jucăria mortului, volumul lui Constantin Acosmei descriu posibilități de a excela într-o astfel de poezie. Iar din banalul ridicat la puterea ludicului se pot face jazzo-simfonii poetice precum la T.O.Bobe în Bucla sau la Andrei Mușina în Dactăr Nicu and his Skyzoid Band. În schimb, nereușitele sunt numeroase și înscriu în rândul lor și poeți „consacrați“. Pe o altă linie, eseurile polemice ale lui Mircea Mihăieș publicate în România literară vizau performativul noii poezii, privită în termenii peiorativului barbilian ca „poezie leneșă“, lipsită de conținuturi, simplă prestidigitație a „artistului sonor“. Acesta este cadrul de reflecție în care m-am întâlnit cu poezia lui Jean-Lorin Sterian.
În volumul de poezii Home Alone 3 (Editura Vellant, București, 2018), Jean-Lorin folosește ca paravan poezia de notație de la care pornește și pe care o ridică la un grad de abstractizare până la o distorsionare suprarealistă. În ciuda titlului cu iz consumerist inspirat de franciza americană cu același titlu în regia lui Chris Columbus și Raja Gosnell, Home Alone 3 este un poem despre singurătate, mai precis despre singurătăți, temă anunțată și de motto-ul din Gaston Bachelard care deschide un portativ larg singurătății reunind suferința și bucuria de a fi singur. Există și un context biografist la vedere în micul text de escortă, un mic experiment inițiat de autor în cadrul unui proiect insolit, acela al unui teatru de cameră, piese de teatru jucate în apartamente, cu un public evident limitat, care în loc de bilete aduceau gazdei câte un obiect la alegerea lor. Am fost pe punctul de a găzdui o astfel de reprezentație în propriul apartament din Mamaia Nord. Regret și acum că nu am făcut-o. La o astfel de reprezentație, ne spune Jean-Lorin „I-am rugat [pe invitați, n.m. să-și reprezinte singurătatea printr-un obiect și să-l aducă pe post de bilet. (…) La sfârșitul serii, invitații au spus povestea obiectului. Apoi toată lumea a plecat și eu am rămas cu ele.“ Acestui experiment care a testat singurătatea altora i se adaugă o vară la Berlin, alone, care a testat propria singurătate. La confluența dintre acest experiment și această experiență se află propriile obiecte ale singurătății, poemele din acest volum. Poate că nu întâmplător, primul poem intitulat remobilare se deschide cu o listă de obiecte disparate, pentru că desperecherea configurează acest orizont al insolitării. „un covor de la intrare pe care scrie welcome, impecabil pentru că nu a călcat nimeni pe el/un telefon care nu sună niciodată, o șosetă desprecheată, o sticluță cu nisip din sahara/un ruj folosit pe post de creion de o persoană care nu mai putea să vorbească/ o carte de eminescu în limba franceză, necitită de nimeni cu excepția proprietarului,/un plic de supă de o singură porție/ o reproducere după un tablou văzut în muzeul picasso din barcelona, oraș în care ea/ n-a mai ajuns cu iubitul ei/ o pernuță strânsă în brațe în momentele de singurătate/ un briceag, singurul obiect rămas de la bunicul întors în război“, iar șirul de obiecte continuă după un scurt intermezzo. De data aceasta nu ne aflăm nici în fața unui inventar poetic precum cel minulescian, al unui „bazar sentimental“, nici a unui bric-à-brac eratic, nici a unei suprarealiste întâlniri dintre o umbrelă și o mașină de cusut pe o masă de operație, ci a unei colecții tematice, în ciuda aparențelor, unde fiecare obiect captează și emite acest câmp magnetic al singurătății, sau în termeni simboliști, „o sugerează“. Acest câmp magnetic unește toate aceste poeme, acest liant invizibil, o état d’âme transcrisă din registrul lirismului bacovian obsesiv până la tautologie „singur, singur, singur,“, cu vague à l’âme –ul amplificat etilic al depărtărilor într-unul aproape abstract, fashionable, nemțesc ca în Der Model. Berlinul este decorul care mobilează singurătatea, recuperabil aproape din fiecare poem care articulează sunetul cuvântului german ca purtător de alienare și semn al tuturor deconcertărilor și dezorientărilor. Singurătatea este un nume de împrumut al înstrăinării, este totodată și o ocazie de a profesa o îndepărtare de proximitate, aceea a turistului, o formă agreabilă de dezangajare, un exil convenabil, un provizorat între hedonism și angoasă. Este punctul de observație privilegiat al poemului, o margine, o marginalitate, o insignifianță, de unde totul este privit nu ca îndepărtat cultural, ca exotic, ci ca îndepărtat ontologic, ca extraneu. Într-un astfel de context, lipsa de grabă într-un poem precum n-am nicun motiv să învăț cum se spune la „grabă“ în germană nu se constituie în marcă identitară într-o antroplogie a sociabilității cu rețeaua diferențelor dintre „noi“ și „ceilalți“, ci într-o narcoză, într-un meliorism injectat. Uneori, precum guten morgana, poemul ilustrează întâlnirile repetate cu o ființă morganatică care nu iese o clipă din condiția anonimatului, la confiniile cu halucinația, aievea și totuși inconsistentă, o prezență-absentă, un interlocutor imaginar pe care-l proiectează propria singurătate. Amplificată, starea de singurătate se dovedește o altă stare de agregare care nu produce clasica melancolie, contemplatio morosa, scepticism filosofic, ci o dimensiune proprie pe care poemul încearcă să o reflecte folosind lentila biografistă. Prin registrul asumat deriziv și autoderiziv pe care-l aproximează uneori facil jocul de cuvinte, autorul se include ironic în Guinness Book drept „cel mai singur acasă“, sugerând însă o nuanță a singurătății la confiniile cu alienarea și ratarea, ca forme de intensificare a ei. Ratarea rezidă în inconsistența lumii pe care poemul o pune în act, în pierderea sensului existenței, a his story-ului care devine un non-sens „(…) a tale,/ told by an idiot, full of sound and fury/Signifying nothing“. Abstractizarea constituie o altă expresie a alienării, nu un ermetism al inexprimabilului, ci un inexprimabil al comunicării; ea constitue limita poemului. Ceea ce mă atrage în poezia lui Jean-Lorin însă, este celălalt capăt al ei, referențial, banal, și anume notația, story-ul în ipostaza de love story nu atât discreditat prin eșec cât nedebutat ca în Irene sau de life story aducând puțin a generație beat ca în cele trei veri. Aș spune că, în măruntele neînfăptuiri, în tranzitoriu și provizoriu, în nonșalanța renunțărilor și în neîmplinirile derizorii, singurătatea dobândește o anumită savoare a insignifiantului, fără intensități dizolvante, fără dramatizări excesive, fără note metafizice, fără ecouri prelungite. Nici eșecul nu ia amploare, nici plecările nu sunt definitive, nici viața cu umbrele ei nu este ceva grav. Poemul lui Jean-Lorin oscilează între aceste două margini, dar marginea care este singurătatea îi constituie busola.