Cultural sau existenţial?

Fiindcă în ultima vreme am scris mult despre moarte, consider că, dacă sunt luat peste picior de distinși oameni de cultură, reacția lor este întrucâtva îndreptățită. Problema este delicată și, din păcate, noi nu avem delicatețea s-o abordăm așa cum se cuvine. Cunosc situații neplăcute în care cineva, nu dau nume, vorbind tot despre moarte cu patos și îngrijorare, a fost ironizat de un confrate, situat foarte sus în clasamentul valorilor: Hai, dom’le, revino-ți! Nu mai bate toba cu moartea că asta e temă culturală pe care o discutăm așa cum se cuvine și în niciun caz nu ne dăm ochii peste cap! Nimic de zis. Când primești o asemenea ripostă, pleci aceiași ochi, de fapt toată făptura ta se gârbovește și ieși din cameră ca un personaj umil, cehovian, care nu poate face față… generalilor… Dar pe drumul spre casă pe care-l mai întrerupi și cu o escală la cârciumă, mânia din tine începe să-și arate colții. Cum adică? Moartea, temă culturală? Păi moartea, fraților, e tot ce poate fi mai real și mai existențial. Moartea mânuiește sabia vieții, aserțiune poate paradoxală, dar îngrozitor de adevărată. Îi respect pe aceia care se tem de moarte, fie aceasta și în mod extrem de rudimentar, după cum îi disprețuiesc pe aceia care nici nu se gândesc la moarte și o privesc, ha, ha, de sus, fiindcă ei sunt deștepți și au știut cum s-o neutralizeze. Cum? Simplu. Făcând-o temă culturală…

Doamne sfinte, ce sinistru sună un anunț potrivit căruia în ziua cutare, la ora cutare, va avea loc în aula Universității un simpozion având ca temă, ha, ha, Moartea… Și ce e și mai dramatic e faptul că la acest simpozion se vor înscrie cu comunicări tot felul de studenți, profesori, doctoranzi, câtă frunză și iarbă, tovarăși de nădejde ai partidului, care au înțeles că moartea, fiind o temă culturală, poate fi mulsă pentru a obține alte titluri și alte distincții… Incredibil, dar firesc într-o societate care, deși se declară deschisă spre spiritual, face spiritului mai mult rău decât cel mai fioros ateism.

Moartea, așadar, e ceva în fața căruia ar trebui să tăcem sau, dacă vorbim, cuvintele noastre să fie doar ca niște gâze care pier în imensitatea cerului. Când ceva e acut de existențial, nu ai voie să bați câmpii. În asemenea situație e nevoie, culmea, de cenzură. Este chiar cenzura transcendentă de care a scris Blaga în Trilogia cunoașterii, la care cred că s-a referit și Horia-Roman Patapievici în Ultimul Culianu, e cenzura pe care ne-o impune Ceva pe care îl putem intui doar dacă avem în noi un picur de smerenie. Nu vreau însă să cad într-un limbaj religios. Ar fi cel mai simplu să arunc pe umeri o sutană tocită de cât a fost purtată și astfel să apar în ochii lumii ca desăvârșit cucernic și evlavios. Departe de mine o asemenea intenție… Din nefericire, mulți dintre teologii și clericii noștri, ca să iasă din încurcătură, recurg la o asemenea soluție. Nu vor să gândească cu mintea lor și afirmă că de fapt asta e smerenia. Fals! A fi smerit înseamnă să-ți asumi identitatea până în clipa în care ți se dezvăluie un prag care e de fapt uitarea de sine. Doar uitându-te pe tine însuți învingi moartea. Dar te uiți doar după ce l-ai inventariat cu maximă cruzime pe acela care ai fost și nu omiți nicio virgulă. Atunci, de acord, e nevoie de cultură, iar moartea ta și numai a ta apare în momentul în care ai epuizat tot ceea ce până atunci a fost pâine cotidiană, informații, cunoștințe, cultura care se automistuie până se predă în fața spiritului. Ca să ajungi astfel la convingerea că moartea este o chestiune existențială, ori ai de la bun început această revelație, ori admiți că ai trăit o viață printre cărți, dar numai pentru ca în clipa morții acestea să dispară într-un mare incendiu. Iar cel care pune focul e însuși Dumnezeu.

Îmi vine acum în minte problema Rugului Aprins de care mulți se agață pentru a avea și ei un blazon cu care să se laude că au intrat în lumea bună. Treaba lor, nu supără pe nimeni, dar Rugul Aprins a făcut și el parte din acele copleșitoare teofanii care pot schimba nu numai soarta unui om, ci și a unei țări întregi. Comuniștii, imbecili cum erau, au intuit totuși pericolul și au trecut la represalii. Măsurile lor brutale demonstrează același lucru. Că moartea și învierea sunt ceva existențial dur. Rugul, așadar, nu a fost un cenaclu unde se întâlneau oamenii culți. O asemenea viziune e chiar profanare. Rugul și-a asumat toate riscurile și a plătit pentru aceasta. Așa și noi care facem simpozioane având teme majore ar trebui să știm căror primejdii ne expunem. De aceea, dacă primesc vreo invitație la așa ceva, prefer să nu răspund. Rămân singur și fac din singurătatea mea sacrificiu. Nu aparțin niciunei lumi. Nici aceleia pe care o infestează snobii, nici celeilalte a popilor care manevrează o asfixiantă limbă de lemn. Probabil că și Sandu Tudor a înțeles acest adevăr și și-a dat seama ce-l așteaptă. Dar sunt și cei care trec prin rug ca gâsca prin apă. Ar trebui ca măcar un fir din penajul lor lucios să ia foc. Dar, fir-ar să fie, nu ia… Cine-i de vină?