Christine de Pizan, prima femeie care a trăit din scris

Nu cred că am mai declarat-o public pînă acum, dar eu mă consider feminist. N-o spun pentru că astăzi e comod, profitabil și la modă să bifezi eticheta; nu, nu sunt de partea acelui curent care practică activismul de baricadă. Sunt, dacă umblăm la nuanțe, mai degrabă paleo-feminist. Mă interesează izbînzile femeilor de-a lungul istoriei, atunci cînd așa ceva nu era la îndemînă, ba chiar era de neconceput. Femei care au fost feministe fără să clameze asta, fără să împartă manifeste și să-și expună sînii goi în piețele publice, cum se întîmplă astăzi.

Caut mereu exemple de femei extraordinare de-a lungul istoriei și, adesea, mă străduiesc să le fac cunoscute viețile și izbînzile. Astăzi vă propun să o omagiem (eu scriind, dumneavoastră citind) pe Christine de Pizan, care a trăit între 1364 și 1430 și care este una dintre cele mai fascinante figuri ale culturii europene: prima femeie scriitoare de profesie din Occident, prima care a trăit exclusiv din pana sa, susținîndu-și familia prin cărțile scrise și dedicate nobililor vremii.

S-a născut la Veneția, dar a crescut la Paris. Tatăl ei, Tommaso da Pizzano (devenit Thomas de Pizan), un renumit medic și astrolog universitar, a fost chemat de regele Carol al V-lea al Franței (Carol cel Înțelept) la curtea regală. De fapt, calificarea de medic era destinată să o ascundă pe cea de astrolog și chiar de magician.

Grație tatălui, dar în pofida reticențelor materne (mama o predestina unei educații casnice tradiționale), Christine a avut acces la biblioteca regală a Luvrului, una dintre cele mai bogate ale vremii. Aici a învățat latină, istorie, filozofie și științe.

La 15 ani (conform uzanțelor vremii), s-a căsătorit cu Étienne du Castel, un tînăr nobil și notar regal. A avut o căsnicie fericită, dar curmată brusc: soțul a murit de ciumă în 1390. La scurt timp, a murit și tatăl ei. În loc să o distrugă de tot, cele două morți din familie au întărit-o. La doar 25 de ani, Christine s-a trezit văduvă, cu trei copii mici în grijă și împovărată de procese interminabile pentru moștenire, situație în care orice femeie ar fi ales alt drum: să intre la mănăstire sau să se recăsătorească de nevoie. Christine a făcut un gest nemaipomenit în Evul Mediu: a ales să scrie pentru bani.

A început cu balade, cîntece, rondeluri și poezii lirice de doliu și dragoste, iar succesul lor i-a atras patronajul marilor prinți: ducii de Burgundia (Filip cel Îndrăzneț, Ioan Fără Frică), ducele de Berry și chiar regina Isabeau (da, Isabeau, nu Isabela) de Bavaria.

Dar Christine nu s-a rezumat doar la versuri de curte, siropoase, la laude aduse din condei, ci a intrat chiar în vîrtejul vieții culturale al epocii. A intervenit în dezbaterea pe marginea cărții Roman de la Rose, partea a doua, scrisă de Jean de Meung, atacînd virulent viziunea misogină a textului, care descria femeile ca fiind vicioase, nestatornice și manipulatoare. În polemica purtată cu umaniști de prim rang ai vremii (precum Jean de Montreuil), Christine a demonstrat o logică ascuțită și o stăpînire impecabilă a retoricii clasice, susținînd că defăimarea femeilor reflectă doar slăbiciunile și prejudecățile bărbaților care scriu.

În polemica pe marginea deja citatului Roman de la Rose, Christine identifică sofismele, citează Scriptura, filozofia antică și Părinții Bisericii. Este un feminism al erudiției absolute — un feminism salutar. Demersul ei era profund umanist și creștin. În ochii ei, a apăra femeia nu însemna o revanșă împotriva bărbatului, ci reașezarea adevărului despre natura umană creată de Dumnezeu, un adevăr deformat de secole de retorică clericală și cinism literar.

Ca reacție la acest misoginism (care plutea în aerul vremii), Christine de Pizan a scris Le Livre de la Cité des Dames, o replică directă la tratatele care condamnau femeia (în special cele ale lui Boccaccio și ale clericilor). Aici se găsesc o parte din rădăcinile feminismului modern. Un roman alegoric, în stilul cărților din Evul Mediu, în care apar Rațiunea, Dreptatea și Bunătatea. Acestea îi cer să construiască o cetate fortificată, o cetate simbolică a virtuții, în care să fie adăpostite toate marile femei ale istoriei.

Pentru secolul al XV-lea, observația ei că aparentele limite ale minții feminine vin exclusiv din interdicția de a învăța carte, nu dintr-un defect ontologic, e o sclipire de o modernitate uimitoare.

În jurul anului 1418, pe cînd Parisul cădea în mîinile burgunzilor și englezilor, s-a retras la Mănăstirea Dominicană Saint-Louis din Poissy, unde fiica sa trăia deja ca maică din anii 1390. Mănăstirea regală din Poissy era o instituție de elită, rezervată aristocrației, cu reguli care permiteau doamnelor de vază să trăiască în incintă, să asiste la slujbe și să beneficieze de liniște, siguranță și hrană, fără a îmbrăca rasa monahală și fără a se încadra normelor de obediență sau sărăcie.

Vocea ei nu se va mai face auzită timp de un deceniu. Apoi avea să scrie, dintr-un imbold feminist autentic, Ditié de Jehanne d’Arc. E o simetrie literară rară: prima intelectuală a Franței salutînd, chiar în timpul vieții acesteia, apariția păstoriței care se schimbă în războinică. Da, Christine de Pizan este primul autor care scrie despre Ioana d’Arc pe când Fecioara din Orléans încă nu fusese aruncată în flăcările sîngeroasei istorii a Franței. O femeie liberă scriind despre o altă femeie liberă, în plin Ev Mediu.

Christine de Pizan este unul din motivele care mă vor menține pînă la capăt un paleo-feminist.