Pornind de la feminitate

Oana Goia ne oferă o creație poetică a feminității în costum postmodernist. Id est la zi. Firește, locul de pornire este cel al unui concret prizat cu organică subtilitate, în perspectiva unei rațiuni care virează lejer înspre fantastic. Analiza practicată pe secvențe nervoase se transmută în ceea ce am putea numi o senzualitate cogitativă. Poeta palpează ambianța, palpează lumea largă spre a-și palpa ființa cu un tandru orgoliu. Feminitatea originară se descoperă în unele clipe și se ascunde în altele printr-o expresivă cochetărie. Iese la iveală frecvent un tumult cu rădăcini declarat infantile care încearcă a se formaliza corespondent contextului actual, astfel încât conștiința se manifestă aidoma unui joc grav al condiției feminine, probându-și vitalitatea într-o multitudine de variante. O primă constatare la care ne îndeamnă producția în cauză e o spaimă de gol, caracteristică feminității generatoare de existențial. Un gol cu care însă este evitată o confruntare directă, prin prezumata sa natură incertă. Așadar o defensivă, poeta încercând a-i admite o seamă de relativități: „nu e un gol/ poate un interludiu nefericit/ nu dă buzna ca infernul ce se tăvălește în noi/ se sprijină de ceea ce nu se vede/ ca o pânză de păianjen în lucrare/ prinsă până la marginea oaselor tale (…) nu/ nu e un gol/ e urletul acela/ îți dai cu degetele peste gură/ când îți vin lacrimile pe afară/ și înghiți/ acel vechi urlet/ încarnat în tine// sau poate e un gol ce-l face/ o tresărire că/ în toiul unui lucru/ e cineva care respiră lângă tine“ (absența). Fascinată de mediul material, ființa îi caută cu febrilitate complicațiile, mobilitățile, consecințele: „prin surzenia făpturii/ buricele degetelor pipăie aerul/ ca atunci când cauți fericirea în gol// aici e un alb lichid mormântal/ îmi văd doar pașii lăsând crețe/ pe zăpada grea/ îmi închipui cum scârțâie/ ca atunci când îți apeși sternul (…) făptura mă îmbie/ să mergem pe ecuatorul dintre coaste/ să-și caute viul/ prin surzenia asta// vom face drumul spre el/ cu osatura și umbre jilave-n piept“ (prin surzenie). Până la sorgintea divină a acestuia, și ea echivalentă cu o textură a unui concret matern instinctiv prizat: „m-am născut într-o zi când Dumnezeu/ își scotea fir cu fir din buric/ aveau culoare de urlet și placentă de duh/ un corb le ciugulea ca pe cuiele răstignirii mele în uter/ m-am născut când Dumnezeu a înghițit al șaptelea fir“ (dintr-un fir și un țipăt). Seducția materiei cuprinde și referințe sexuale într-un decor al unui sine solemn: „am înghețat într-o mătanie când/ un înger schizofrenic și-a deflorat paradisul/ a dezîmblânzit iertarea ta cu degetul/ și a tras de cer în jos/ să-ți caște himenul înalt/ ca pentru o facere“ (mai răspicat într-o materie mare). Asistăm la un spectacol existențial urmărit din unghiul structurii native care îi înregistrează cu elan secvențele devenite spațiul său moral. O socializare iritantă constituie pericolul permanent: „mi-a fost teamă mereu/ sunt om/ întotdeauna prea mic/ volatil/ cu un rictus de eșafod/ o haimana de om golaș/ repudiat între pereții unei zile“ (dintr-o huiduire de Dumnezeu – un fluture). Alături de care apare compensator o contemplare a cotidianului, evident și aceasta sub semnul tradiției materne: „din când în când silabisește-n mine// îmi iau sufletul în brațe/ și-l pun pe marginea patului/ îi scot încălțările/ și hainele de duminică// îi dau drumul prin lume/ desculț/ doar cu straiele lui mărunte/ rupte de vânt/ îi tund coama/ îi miroase a sfială“ (cu sufletul în coajă de mai). Nu mai puțin dragostea de cuplu evocată în sensul unei tensiuni, al unui complex al adaptării incerte. N-am putea vorbi inclusiv de o manifestare tangentă la perioada critică în care socialmente ne aflăm? Un patetism aluziv străbate versurile: „ne-a făcut doar să foșnim/ care încotro/ ne-a înhățat/ balansându-se cu noi/ până la marginile libere ale pământului/ într-o nebunie a mișcărilor/ un perpetuum mobile// e voluptatea ce ne încarna unul din celălalt/ o barbarie cosmică/ ne duce ființa de-a valma/ într-o displazie a simțurilor“ (iubite fericirea nu e dragoste). Ca și erosul transpus într-o temerară proiecție nu doar selenară, ci și transtemporală până la un suflu cosmic: „ții minte/ locuiam în locul acela obscur/ ca într-un lob al urechii lumii/ aveam impresia că fericiții/ se împreunează pe lună/ nu ne vorbeam/ aveai buzele lipite de sternul meu/ ca un fluture surprins în toiul iernii/ pe șoldurile tale gleznele mele/ făceau solzii singurătății/ să se dea deoparte și de alta (…) ca la începutul lumii/ ne căutam un loc/ unde se tace strâns/ lumina/ în amnioticul lunii“ (solzii singurătății). Se cuvine a avea în vedere așadar ceea ce am putea numi o devansare a feminității curente. Pe de o parte energia pe care o conține, o permanentă expansiune a prezenței proprii, pe de alta seducția unei identități suverane, reflectând un nou statut al femeii. Luciditatea se impune ca postură a sa combativă. Simbolica variantă militară nu e lăsată deoparte: „înainte să urlu în lumină mi-am luat ranița-n spate/ așa am venit așa am trăit – soldat/ am mâncat la mese și în tranșee/ am întins pahare cu vorbe sticloase/ am strâns frântul trup de pe front/ m-am închinat cu sufletul gol/ am iubit nebunește/ ca un glonț străbătând cardinale// din când în când gura raniței s-a căscat ca la mort/ i-am mai pus un pumn de pământ/ la final să-l arunce peste mine“ (soldat). Urmând o grandioasă absoluțiune: „dacă tot pământul din raniță nu-mi va ajunge de trup/ nu-i nimic/ în piept va rămâne un gol unde se mută Dumnezeu/ în afară o să-mi tragă sufletul –/ glonțul cu care-mi făceam semnul crucii peste pântec“ (ibidem). Rezultă de aici un vizionarism sever, o recesiune pe care o pregătește viața însăși cu notele sale imprevizibile, expusă la o deznădejde care însă, nu mai puțin, se poate renega pe sine: „acum sunt pregătită/ aștept oricât/ aștept chiar/ până între noi se înfiripă mila// să te apropii/ uite, acum pot sta în fața ta/ cu pieptul în sus, dezgolit/ ca al unui nou-născut/ ce se roșește de la plâns/ cu pumnii strânși involuntar/ ca ai unui tulburat prins între lumi/ te aștept cu părțile deplânse la vedere// hai, Doamne, să ne strângem de frângeri/ acum pot să îndur orice/ până la recursul la memoria rănilor“ (venind din Ierihon). O atare aș zice suprafeminitate pe care o vădește Oana Goia constituie o trăsătură de vădită personalizare a acestei înzestrate poete.