Ce se întâmplă când două entități incompatibile sunt puse să împartă același spațiu? Previzibil, se ajunge la conflict, un conflict care se agravează continuu și care e posibil să se eternizeze. Exemplul la îndemână: situația din teritoriile palestiniene, unde divergențele dintre Israel și lumea arabă sunt o rană care nu pare să se închidă vreodată.
Dar, pentru o reprezentare nedistorsionată/ corectă a realităților din Orientul Mijlociu, e necesar să reținem măcar câteva date sumare despre această regiune. Astfel, statul Palestina este compus din Ierusalimul de Est și două regiuni despărțite între ele, Cisiordania, între Iordania și Israel, și Fâșia Gaza, pe coasta Mediteranei, având, de asemenea, frontieră comună cu Israelul. Cisiordania a avut un control iordanian între anii 1948 și 1967, apoi a fost ocupată de Israel, în urma Războiului de Șase Zile, din anul 1967. Este locuită de peste trei milioane de palestinieni, în majoritate musulmani suniți și de peste cinci sute de mii de coloniști israelieni. Structurile administrative ale Autorității Palestiniene în Cisiordania sunt controlate de Fatah, organizație politică și paramilitară importantă, care înclină spre o conviețuire prin negocieri. Fatah reprezintă o mișcare laică și naționalistă, spre deosebire de Hamas, care deține controlul în Gaza; aceasta este de orientare islamistă și e desemnată oficial drept organizație teroristă. Cisiordania e împărțită în trei zone: Zona A, sub control civil și militar palestinian; Zona B, unde Autoritatea Națională Palestiniană asigură administrația civilă și ordinea publică pentru palestinieni, iar Israelul deține controlul privind securitatea regiunii; Zona C, are cea mai mare suprafață, circa 60% din întreg teritoriul, și e controlată integral de Israel, atât administrația civilă, cât și securitatea. Hamas, se știe, a declanșat sângerosul atac asupra Israelului din 7 octombrie 2023. În Fâșia Gaza trăiesc circa două milioane de refugiați palestinieni, formând una dintre cele mai sărace comunități din lume. Între anii 1948 și 1967, Fâșia Gaza a fost sub administrație egipteană, iar în anul 1967, după Războiul de Șase Zile, a fost ocupată de Israel, până la retragerea israe liană din anul 2005, când teritoriul a trecut sub controlul total al Autorității Naționale Palesti niene. Ce putem spune având în față aceste câteva informații privind teritoriile respective? Concluzia este una singură: lucrurile, acolo, sunt complicate, extrem de complicate – greu de înțeles, greu de descâlcit, greu de pacificat.
Să încercăm să facem un pas înainte, folosindu-ne de conceptul războiul sau ciocnirea civilizațiilor. Formularea îi apar ține istoricului britanico-american Bernard Lewis, care a lansat expresia încă din anul 1990, dar ea a fost preluată și transformată în concept dezvoltat, apoi într-o teorie geo-politică de Samuel P. Huntington, întâi într-un articol din 1993 și apoi într-o carte din 1996 (Ciocnirea civilizațiilor și refacerea ordinii mondiale).
În esență, Huntington afirmă că, după încheierea Războiului Rece și prăbușirea comunismului în Uniunea Sovietică și în Europa de Est, conflictele care vor izbucni în lume nu vor mai avea cauze ideologice (capitalism versus comunism) sau economice, ci vor fi provocate de cauze religioase și culturale. Politologul american identifică opt mari culturi/ tipuri de civilizație și anume, occidentală, islamică, sinică/ chineză, ortodoxă, hindu, japoneză, latino-americană și africană, și el consideră că războaiele se vor purta la frontierele dintre acestea, pe „linia de falie“. O concretizare a acestei idei este conflictul de la care au pornit aceste însemnări, cel din Orientul Mijlociu, în care se înfruntă Israelul cu lumea arabă, adică Occidentul cu Islamul. E de observat că liniile de falie din Orientul Mijlociu se transmit și ajung, cu efecte distructive, până în interiorul societăților occidentale: asistăm, în marile capitale europene, la atâtea proteste masive, la controverse aprinse privind imigrația și la manifestări de islamofobie sau de antisemitism.
Pe linia de falie civilizație hindu vs. civilizație islamică avem conflictul India – Pakistan, agravat de faptul că ambele state sunt puteri nucleare.
O situație specială o reprezintă statele pe care Huntington le numește țări sfâșiate. Ce sunt acestea? Sunt acele state în care mari părți ale populației aparțin unor culturi/ religii/ civilizații diferite, incompatibile. În interiorul unor astfel de state se produc falii culturale interne care duc la conflict. Exemple de astfel de țări sfâșiate? Iugoslavia, cu partea occidentală (Croația, Slovenia – populație catolică), partea ortodoxă (sârbii, macedonenii) și partea islamică (bosniacii și albanezii din Kosovo). Ce s-a petrecut pe linia de falie internă din fosta Iugoslavie se cunoaște: un război sângeros, cu enorme pierderi dureroase. Alt exemplu, Cipru, unde avem Republica Cipru (cu populație greacă ortodoxă, stat membru UE) și Republica Cipru de Nord (cu populație majoritar turcă, islamică, nerecunoscută internațional decât de Turcia). Aici, întâlnim ceva foarte interesant, „orașul fantomă“ Famagusta; dar povestea lui, altădată. În fine, ajungem la exemplul poate cel mai traumatizant, care a adus războiul în Europa, agresiunea Rusiei împotriva Ucrainei. Și acesta e un conflict pe o linie de falie internă, produs în interiorul civilizației ortodoxe: cele două părți aflate în confruntare sunt Partea de Vest, care reprezintă (sau tinde spre) civilizația occidentală și Partea de Est și Crimeea, care aparțin civilizației ortodoxe. Aceste diferențe nu aveau cum să nu ducă la ciocnire armată, iar Huntington a prezis încă din anul 1996 iminența unui conflict.
Dar teoria lui Huntington privind conflictele care se produc pe linia de falie dintre diferite civilizații, desigur, nu este infailibilă. I s-au adus critici nu fără temei, constatându-se că aceste tipuri de civilizații definite de el nu sunt blocuri unitare și uneori, așa cum am și văzut, conflictele apar și înlăuntrul aceluiași bloc cultural.
E momentul să apelăm și la con siderațiile unui alt politolog, spe cialist în spațiul rusesc (a fost doi ani ambasadorul Statelor Unite la Moscova, între 2012 și 2014, în timpul președinției lui Barack Obama, actualmente este profe sor la Universitatea Standford). Michael McFaul care a publicat în 2025 o carte intitulată Auto crats vs. Democrats: China, Russia, America and the New Global Disorder. Câteva dintre ideile lui McFaul: el insistă pe confruntarea permanentă dintre regimurile democratice și cele autocratice. America a jucat totdeauna rolul de lider al democrației, apărând valorile democratice peste tot în lume. Nu și în prezent, când președintele Donald Trump e interesat în mod special de situația internă din America și pune pe primul plan interesele tranzacționale în detrimentul valorilor democratice. De altfel, în concepția lui Donald Trump, liderii mondiali se împart în lideri puternici și lideri slabi, în lideri cu care e prieten/ pe care îi place și lideri cu care nu e prieten/ pe care nu-i place, criteriul atașamentului față de valorile democratice fiind lăsat de-o parte. Președintele american greșește, e de părere politologul, și în atitudinea ciudat de favorabilă față de Putin: dictatorul de la Moscova evident nu e un prieten al Americii, urmărește de fapt slăbirea acesteia și subminarea Alianței NATO, toate acestea pentru consolidarea propriei lui puteri și a autocrațiilor existente (China, Coreea de Nord, Iranul și altele). De altfel, liderii autoscratici au înțeles că, dacă se ajută între ei, crește puterea fiecăruia și își măresc șansele de a se menține la conducere. Și ne convingem cu fiecare zi că se manifestă din plin această solidaritate a răului.
Ei, dar recunosc că, făcând tot acest excurs obositor, toată această digresiune mult prelungită prin situația geo-politică atât de încurcată a vremurilor noastre, n-a fost ceva întâmplător, ci am avut un motiv anume: voiam să ajung la starea literaturii noastre din acest moment. (Sunt și eu ca personajul din acea scenetă umoristică după schița lui Caragiale, în care un personaj vorbește tot timpul doar despre castravete, orice ar fi întrebat: și pe mine mă preocupă obsesiv starea literaturii române!) Așadar: se poate oare vorbi, transferând sintagma, despre literatura română de astăzi ca despre o „țară sfâșiată“, unde se duce o luptă înverșunată pe o linie de falie interioară? Răspunsul meu este afirmativ. Fiindcă, poetizând, nu ne închinăm toți cei care practicăm scrisul literar la aceiași zei. Sau, renunțând la imaginile lirice și optând pentru un ton realist-lucid: comunitatea literară e compusă din (cel puțin) două tabere care înțeleg literatura complet diferit (falia interioară ar fi de natură generaționistă, dar o linie despărțitoare este și criteriul valorii estetice versus criteriile ideologice, corectitudine politică, wokeism). Cert este că ele nu pot exista laolaltă, pașnic, ci doar într-un neîmpăcat conflict, cu atacuri furibunde și absurde ale uneia dintre tabere asupra celeilalte.
