Conștiința crizei. George Bacovia (1881-1957)

Controversele asupra evoluției poeziei bacoviene după apariția volumului Plumb se polarizează în jurul unei problematici acerbe. Unii critici consideră volumele ulterioare anului 1916 drept expresie a epuizării resurselor lirice și a dezarticulării limbajului. Alții apreciază că mutațiile survenite după acea dată reprezintă o desprindere de convențiile simbolismului, în același timp cu o sărăcire voită a mijloacelor de expresie. Cert este că poeziile din volumele Scântei galbene, Cu voi…, Comedii în fond, Stanțe burgheze și toate câte au urmat necesită o interpretare nuanțată care să pună în ecuație dificultatea autorului de a continua să scrie atunci când o nouă formulă se lasă așteptată, cea veche nesatisfăcându-l: „Când voi fi liniștit, voi scrie un vers/ În care veți vedea că sunt părăsit –/ Voind să descifrez ceea ce era șters,/ Aproape, nu mai știu ce-am voit…” („Destul”, în George Bacovia, Opere, ed. a doua revizuită și adăugită de Mircea Coloșenco, Academia Româmă – F.N.Ș.A., București, 2012, p. 135). De fapt, din teama de a nu ajunge în impas cu discursul liric, voise să scrie altfel un vers (!), cu mijloacele de expresie împuținate pe care le ștersese. „N-am scris mult, dar multe lucruri am zugrăvit în puținul și concisul meu fel de a scrie…” – se confesează poetul în anii târzii (ibidem, p. 510).

Remarca lui Mircea Scarlat despre Bacovia ca fiind „supraviețuitorul propriei creații” (George Bacovia. Nuanțări, București, Editura Cartea Românească, 1987, p. 62) este un adecvat punct de plecare pentru rândurile ce urmează. Istoricul literar remarcă o falie produsă între vârsta biologică și aceea a creației. Mai precis spus, volumul care l-a consacrat pe Bacovia a atins un nivel greu de menținut la aceeași înălțime, în vreme ce existența poetului a continuat anevoios după perioada deplinei afirmări. „Și tare-i târziu,/ Și n-am mai murit…” (George Bacovia, Opere, ed. cit., p. 6) – se putea citi în finalul „Pastelului” plasat pe poziția a doua la cuprinsul volumului Plumb și nu este de mirare că o mică parte a lumii noastre literare interbelice crezuse că poetul se stinsese deja. Două considerații finale – „E greu să spui Bacovia… Azi sunt necunoscut. Mâine sunt mort… și ascuns” (ibidem, p. 510) și „George Bacovia, artist înmormântat și nemuritor în același timp” (ibidem, p. 513). – contrag aproape întreaga dramă a identității. Prima exprimă incertitudinea recunoașterii sub amenințarea chemărilor de dispariție, iar a doua dă glas conștientizării unei recunoașteri postume. Spun că este o dramă a identității, deoarece ele încearcă să reconcilieze în conștiință resemnarea în anonimat cu izbucnirea orgolioasă pentru a-și prezerva imaginea în postumitate. Iar aceasta pentru că, probabil, „într-o zi m-am întâlnit cu mine, dar m-am schimbat pentru un amic” (ibidem, p. 502).

Asociez asemenea stare de lucruri în cu observația lui Theodor Codreanu despre maturizarea și „îmbătrânirea” precoce a poetului: „nematurizarea se împletește, uimitor, cu o maturizare în exces. […]…spaima de moarte la Bacovia are o dublă sursă, căci vine dintr-o hipermaturizare, manifestându-se și ca spaimă de a nu muri [s.a.]” (Complexul bacovian, Editura Junimea, Iași, 2002, p. 307). Consider că nu este totuși apropriat să acredităm pe deplin ideea maturizării definitive de timpuriu, după care nu ar mai fi fost cu putință decât reiterarea propriei formule. Este mai potrivit să ne întrebăm mai întâi ce se întâmplă cu un poet care își simte discursul anemiat și nu renunță la scris. În acest caz, a continua presupune o evaluare a propriilor disponibilități creatoare. Or, poezia scrisă după apariția volumulului Scântei galbene este de citit cu gândul la ezitarea poetului între încrederea în propria convenție și grija de a nu cădea în autopastișă. Bacovia continuă să scrie, dar scrisul nu mai apare ca manifestare a unor certitudini creatoare (o dovadă putând fi nerenunțarea la nimic din cuprinsul volumului Plumb cu prilejul reeditărilor). El, poetul, dă glas dorinței de exprimare, confruntându-se cu conștiința crizei și cu limitele acestei conștiințe.

Observația lui Nicolae Manolescu despre aspectul stenografic („Greșelile de limbă abundă și nu pot fi luate totdeauna drept licențe poetice. În culegerea din 1946, poezia se dezlânează și devine stenografică” – Istoria critică a literaturii române, Editura Cartea Românească, București, 2019, p. 618), interpretarea lui Gheorghe Grigurcu („Barca lirismului bacovian se împotmolește în detritusul noțional, într-o rebarbativă înșiruire de lucruri-idei, ca o reflectare a «realului» în oglinda moale, goală de sens” (Bacovia – un antisentimental, Editura Albatros, București, p. 200) sau remarca lui Alex Ștefănescu („Și nu este vorba de un limbaj imprecis, incomplet, dezarticulat cu intenție artistică [s.a.], ci pur și simplu de o incapacitate de a mai folosi cuvintele decis și eficient” – Istoria literaturii române contemporane. 1941-2000, Editura Mașina de scris, București, 2005, p. 92) – toate acestea privesc dezarticularea limbajului, atrăgând atenția asupra unor modificări reale ale expresiei și asupra riscului asumat de poet de a confunda orice apariție publicistică cu o reușită poetică.

Dar opozițiile critice dintre involuție și prefacere pot fi conciliate, fără a fi anulate. Drept contrapondere la cele prezentate mai sus, opinia fermă a lui Ion Caraion despre constituirea unei expresii proprii și organice („…«minusurile», așa-zisele minusuri detectate în ultimele vreo două treimi ale producției lirice bacoviene, există la fel de bogat și evident, respiră tot așa de la ele acasă și în PLUMB ori în SCÂNTEI GALBENE” (Bacovia. Sfârșitul continuu, Editura Cartea Românească, București, 1977, p. 167) arată că nu se pierde chiar totul prin transformare. Perspectivele opuse nu sunt neapărat incompatibile. Este adevărat că o sărăcire a mijloacelor de expresie poate constitui, în anumite texte, un minus ce ține de poeticitate, dar o asemenea insuficiență resimțită este capabilă să dea naștere unei noi forme de expresie poetică, fără ca aceasta să fie rezultatul unei intenții pe deplin controlate. Așa cum afirmă Constantin Călin, consecvența lui Bacovia poate fi înțeleasă și ca manifestare a unei voințe artistice, nu doar ca incapacitate de schimbare: „…Bacovia a rămas, în toate împrejurările, mereu egal cu sine: poet și atât. Omul și poetul au trecut cu bine prin toate primejdiile” (Dosarul Bacovia, III. Triumful unui „marginal”, Editura Babel, Bacău, 2017, p. 62). Totuși, consecvența nu trebuie confundată cu imobilitatea: poetul poate rămâne inconfundabil, bacovian, tocmai în timp ce își modifică poziționarea față de propriile mijloace.

Nu ar fi relevant să merg mai departe cu expunerea disputei dintre criticii care apreciază că Bacovia și-a epuizat sursele creatoare începând cu volumul Scântei galbene și cei care văd în poezia scrisă după acea apariție o formă de înnoire. Mă opresc, dar nu înainte de a spune că una este epuizarea resurselor de a scrie poezie și alta este conștiința faptului că poezia, ca formă de expresie, se epuizează. Remarca lui Constantin Călin pune sub semnul întrebării prejudecata potrivit căreia evoluția unui poet implică schimbarea. Dar și aici urmează să ne întrebăm cât din consecvența lui Bacovia este opțiune și cât este constrângere? Sau, cu un alt semn al întrebării, cât este voință creatoare și cât este neputință de a ieși din propria formulă? Dacă Bacovia s-a născut bătrân ca poet, atunci nu mai putem vorbi cu deplină convingere despre declinul său ulterior. Nu cumva ceea ce pare declin este o continuare, sub o altă formă, a unei prime experiențe creatoare de excepție, dovedită prin volumul Plumb? Dacă poetul devine conștient că mijloacele sale de expresie sunt sleite, în mod firesc se întreabă cum se poate scrie poezie despre neputința de a scrie poezie.

Fără a fi o simplă ilustrare a declinului biologic sau artistic, poezia din a doua parte a creației lui Bacovia este scena confruntării cu limitele actului creator. Poetul nu își abandonează formula inițială printr-o ruptură spectaculoasă, dar nici nu se dezice de aceasta fără să-i resimtă neajunsurile. Îmi place să cred că am identificat patru poeme care conturează, sub acest aspect, o problematică unitară, deși fiecare o abordează dintr-o perspectivă diferită. Încep cu „Vanitas”, unde este acuzată inadecvarea unui discurs liric legat de o experiență afectivă dispărută („Nu-ți mai pot cânta,/ Romanțe,/ Toate tac/ În jurul meu,/ Fals se duce/ Cursul vieții,/ Negăsind/ Un cântec nou…” – (George Bacovia, Opere, ed. cit., p. 242). La rândul său, poemul „Pro Arte II” exprimă încrederea că scrisul dezvăluie o criză pe care autorul nu o bănuiește în întregime și că procesul creator reprezintă o modalitate de trezire a conștiinței: „Eu scriu/ Și, poate,/ Trădez/ O criză morală,/ Fără s-o știu, –/ Ar obiecta/ Cititorul” (ibidem, p. 251). Dacă în poemul „Idei” noutatea este dorită, dar resursele lăuntrice par insuficiente: („I/ Cântec, deasupra cetății,/ Îmbătrânire?!/ Eternității i-am zis:/ La muzica asta frumoasă,/ Sunt lipsuri/ În sângele meu.” – ibidem, p. 194), în „Poemă finală” criza este deplasată către raportul dintre individ și istorie: „Eu trebuie să beau, să uit ceea ce nu știe nimeni/ Ascuns în pivnița adâncă, fără a spune un cuvânt/ Singur fumez acolo neștiut de nimeni/ Altfel, e greu pe pământ…// Pe stradă urle viața, și moartea/ Și plângă poeții poema lor vană…/ Știu…” (ibidem, p. 132).

Conștiința artistică bacoviană nu se manifestă prin pagini teoretice, prin declarații programatice sau prin schimbări vizibile de formulă. Aceasta se exprimă în mod indirect, prin reveniri, reluări ale unor strategii lirice și chiar prin modificarea raportului cu propriile convenții poetice. Cu alte cuvinte, autopastișarea sau tema cu variațiuni poate fi o opțiune poetică și de aceea nu trebuie considerată necondiționat un semn al absenței conștiinței artistice. „Eu sunt Dumnezeul și judecătorul meu” (ibidem, p. 513) – declară ritos poetul.

Bacovia este un compozitor de vorbe înzestrat cu luciditatea de a-și percepe dificultățile de creație și le transfigurează liric. Este sigur că nu orice dezarticulare trebuie considerată deliberată și nu orice fragmentare reprezintă automat o reușită estetică. Dar nici nu putem minimaliza valoarea anumitor poeme până la a descoperi simptome ale neputinței. Originalitatea lor constă tocmai în faptul că Bacovia continuă să scrie sub semnul crizei, conștient fiind că „din jocul de-a poetul nu poți ieși niciodată teafăr” (ibidem, p. 437). În loc să ofere deschiderea spre o nouă perspectivă lirică, poezia scrisă după volumul Scântei galbene lansează întreba ­rea dacă procesul creator poate continua și în ce circumstanțe. Supraviețuitor al propriei creații, George Bacovia sublimează sentimentul târziului în lume într-o criză a conștiinței poetice. Altfel, e greu pe pământ.