Pe Costel Stancu l-am cunoscut cu ocazia turnirului de poezie de la Nessebar, unde a făcut parte din echipa Filialei Timișoara a Uniunii Scriitorilor și, de atunci, am urmărit aparițiile poeziei sale. Pot spune așadar cu convingere că volumul actual, Pluralul morții, editat la Cartea Românească, este unul de vârf în creația lui, consistent prin numărul și valoarea textelor, și oferind o unitate și o consecvență care îi aduc un plus de interes.
Editura a ținut să asocieze unui titlu nu atât de macabru prin el însuși, dar care conține cuvântul „moarte“, o copertă complet neagră, dând dovadă de determinism, aș spune. Dar poezia lui Costel Stancu e mai subtilă decât asemenea trimiteri directe.
Volumul se prezintă ca un corp compact de aproximativ 120 de texte relativ scurte și lipsite, fiecare dintre ele, de vreun titlu. Putem presupune că autorul a vrut să sugereze că ele sunt părți ale unui întreg, capitole care constituie devenirea unui „roman“ liric. Cele mai multe dintre aceste fragmente alăturate sunt mici „scenarii“ cu un personaj care le relatează la persoana întâi, dar destul de des adoptă și persoana a doua, desemnând „eroul“ cu o voce din afară care dă pilde, instruiește și îndrumă întemeiat pe experiență, ca un Neagoe care ghidează un Teodosie pe baza experienței sale personale: „Nu dărui niciodată totul. Oprește ceva și pentru tine,/ pentru ruina inefabilă a sufletului tău./ Câte mărgele/ colorate ai risipit,/ câte cioburi de oglindă și tot nu ai/ îmblânzit nici măcar un sălbatic!“ sau „Să nu te odihnești, niciodată, în așternuturile/ altui bărbat. S-ar putea să fii iubit sau ucis,/ din greșeală, în locul acestuia“. Unele pilde par evidente, locuri comune – „Nu îți picta, nicicând, fața în culorile de luptă/ ale dușmanului tău“. Enunțarea lor cu gravitate le dă importanță. Tot acest text despre substituire, unul în locul altuia, se termină în același fel, cu moartea. Timpul e un călău tânăr care încă închide ochii la fiecare execuție. Imaginea este frumoasă și finalul devine relevant. Fie că mori cu propria identitate sau cu a altuia, timpul nu te iartă. Deci, poetul care se adresează la persoana a doua recunoaște implicit inutilitatea recomandării sale de a evita substituirea, iar sugestia destinului orb anulează orice precauție.
Sunt narate mereu astfel de parabole, un poem poate cuprinde chiar mai multe. Deseori apar enunțuri directe, sub forma unor aforisme „În copilărie nu există secrete.“, „Inima celui singur (e) o valiză cu fundul dublu“. Poetul nu acordă importanță tăieturii versului, textele ar putea fi scrise și în proză, iar punctuația e facultativă. Unele poeme nu au semne de punctuație, nici majuscule, altele da. Totuși impresia de unitate este pregnantă. Formulările atrag atenția: „La început, moartea e neverosimilă, ca laptele de pasăre“. Autorul știe să atragă atenția. Un text care începe așa are toate șansele să fie citit cu luare aminte. Desfășurările sunt ingenioase: un personaj colectiv (într-un text scris, prin excepție, la persoana întâi plural) aleargă după același fluture în fiecare zi, prefăcându-se a nu-l putea prinde. Este vădit sensul. Intrăm în parabola auto-iluzionării, dorința de repetabil și previzibil. Multe habitudini omenești sunt luate în răspăr, ironizate cu aparența că sunt luate în serios. Absurdul este cuprins în enunțuri construite abil și surprinzător: „Nu te lua după poeți./ Cuvintele lor, ca sarea când/ plouă“.
Toate aceste procedee sunt în principiu cunoscute. Costel Stancu știe să le dea strălucire și în același timp să le alinieze ori, după caz, să le compacteze, oferind senzația ineditului. Există totuși construcții de o notabilă originalitate: „Dumnezeu e singurul gol de aer care poate fi respirat“. Altele sunt amuzante de-a binelea și trebuie să subscriem surâzând: „Nu cred în poezia băutorilor de apă“.
Uneori parabolele rămân (voit) obscure. Rezum una: regele ordonă o bătaie cu perne în piața publică, supușii se distrează și cer să devină tradiție. Nebunul (regelui) îi avertizează: în timp, penele vor fi umplute cu pietre. La final, toți umblă cu capetele sparte și-l imploră pe nebun să le fie rege. Poate fi vorba de relativitatea puterii, a nebuniei, a celor care-și fac singuri rău din inconștiență. Nebunul înțelept e un personaj cunoscut în literatură. Oare doar nebunii au viziunea corectă a viitorului?
Volumul recent al lui Costel Stancu e plin de întrebări și dubii deghizate în enunțuri categorice. El constituie, în opinia mea, o căutare cu sens a înțelepciunii prin îndoială și a esenței prin descrierea faptelor lumii. Cât despre pluralul morții, nu de el mă cutremur, ci de declinarea lui.