S–au împlinit recent trei ani de la atacul masiv și neprovocat, inițiat și desfășurat de gruparea teroristă Hamas asupra Israelului, prin infiltrarea mai multor grupuri de atacatori înarmați, care au forțat granița cu Israelul în mai multe puncte, atât pe cale terestră, cât și aeriană. Agresiunea, îndelung plănuită, a semănat groază în rândul populației civile și s-a soldat cu masacre (1200 de crime) și luarea de ostatici din rândul cetățenilor israelieni. Între cei 251 de ostatici răpiți de teroriștii Hamas s-au aflat numeroși copii, femei și vârstnici, oameni de toate vârstele, inclusiv eroul volumului de față, anume Eli Sharabi. Răpit din casa familiei sale, aflată în kibuțul Be’eri (unde au fost uciși 132 de oameni), din proximitatea graniței Israelului cu Gaza, Eli Sharabi avea să cunoască calvarul captivității în tunelurile Hamas din Gaza, de-a lungul a nu mai puțin de 491 de zile. Volumul de față este prima lucrare de memorii scrisă de un fost ostatic israelian care s-a aflat în captivitatea Hamas în urma atacurilor din dimineața zilei de 7 octombrie, și a supraviețuit să își poată împărtăși dramatica experiență. Lucrarea a cunoscut deja traduceri în mai multe limbi, obținând, în 2006, National Jewish Book Award, iar de curând a apărut și o versiune în limba română, la Editura Polirom.
Textul descrie perioada cuprinsă între ziua răpirii – 7 octombrie 2023, și cea a eliberării din captivitate – 8 februarie 2025, purtând cititorul prin avalanșa de trăiri și sentimente încercate de autor, începând cu rutina zilnică și viața liniștită din kibuțul Be’eri, care nu anunța nimic tragic, și tabloul sumbru care începe să se contureze odată cu atacul teroriștilor Hamas, inclusiv asupra casei familiei Sharabi, răpirea acestuia și implicit despărțirea de soție și de fiicele adolescente, terifiate de evenimente.
Miezul volumului este reprezentat de detaliile legate de experiența captivității în sine, începând cu răpirea sa și trecerea graniței spre Gaza, imobilizat pe podeaua mașinii și acoperit cu o pătură, alături de un alt ostatic, un muncitor thailandez dintr-un kibuț apropiat. Primele zile de captivitate în Gaza corespund șocului interacțiunii cu teroriștii Hamas și primelor interogatorii, urmate de internarea sa într-o casă ce aparținea familiei unuia dintre gardieni. În ciuda șocului și a traumelor inițiale, primul segment de captivitate este, în mod paradoxal, cel în care Eli Sharabi și camarazii de suferință au avut parte de regimul mai tolerabil, în sensul că zilele de captivitate s-au scurs în timp ce aceștia erau ținuți într-o casă, adica deasupra nivelului solului. Subliniem acest lucru întrucât cea mai mare parte a captivității lui Eli Sharabi în Gaza s-a petrecut sub pâmânt, în rețeaua de tuneluri din Gaza controlată de Hamas, în mai multe ascunzători, din care ostaticii au fost mutați periodic, pentru a se evita eliberarea acestora de către vreun comando al armatei israeliene sau din rațiuni de logistică. Regimul de captivitate este unul profund inuman, unul în care ostaticii nu doar că nu mai văd lumina zilei cu lunile, ci sunt supuși zilnic umilințelor, condițiilor mizere de igienă, privațiunilor constante legate de hrană și apă, admonestărilor, insultelor și nu în ultimul rând, bătăilor din partea gardienilor. Într-un asemenea climat, fiecare se folosește de propriul mecanism de supraviețuire, însă la fel de adevărat este că grupul în sine și suferințele comune, împărtășite de Sharabi și de camarazii ostastici sunt gestionate mai ușor mai ales atunci când deznădejdea sau suferința devin copleșitoare, aproape de nesuportat. Compasiunea, încurajările, sprijinul emoțional, evocarea amintirilor din libertate, toate coroborate susțin rezistența și mai ales spiritul de supraviețuire al grupului. Un astfel de mesaj, pe care un alt camarad de captivitate îl împărtășește cu restul ostaticilor, inclusiv cu Eli Sharabi, este cât se poate de sugestiv, anume Cel care are un „de ce“ poate îndura orice „cum“. În cazul lui Sharabi, energia și reziliența îi sunt alimentate de un motiv simplu și totodată profund uman; de ce-ul său este unul cât se poate de limpede, anume dorința de a se întoarce cu orice preț la soția și la cele două fiice adolescente, pe care le văzuse ultima oară în dimineața răpirii, și cărora le promisese că se va întoarce. În mod tragic, abia după momentul eliberării sale, după cele 491 zile de captivitate, avea să afle că atât soția sa, cât și cele două fiice adolescente – una de 13, iar cealalată de 16 ani, fuseseră împușcate în cap, imediat după ce el fusese răpit.
Cunoscător de limba arabă, Eli Sharabi este în măsură nu doar să înțeleagă frânturi din discuțiile dintre gardienii Hamas, ci și să relaționeze cu ei, ajungând să poată cunoaște și alcătui profilul fiecăruia dintre ei. Odată cu trecerea timpului, urmare a relaționării cu aceștia, ajunge să încerce sentimente din cele mai diverse, de la ură viscerală la o oarecare apropiere de unii dintre ei, fără să piardă din vedere atrocitățile comise de tovarășii de arme ai gardienilor, și asta nu ca urmare a vreunui sindrom Stockholm (așa cum Sharabi menționează la un moment dat), ci în virtutea unui instinct de supraviețuire și de a păstra controlul asupra situației, pentru a putea să își respecte promisiunea făcută familiei, aceea de a se întoarce, de a supraviețui calvarului.
În lunile de captivitate, ostaticii ajung așadar să îi cunoască într-atât pe gardienii lor încât decriptează comportamentul acestora; oscilațiile de comportament ale gardienilor Hamas în relația cu captivii sunt interpretate cu acuratețea celui care ajunge să înțeleagă și să interpreteze gesturi și tonalități, inflexiuni ale vocilor. Bunăoară, uciderea unor soldați israelieni sau tirurile cu rachete care produc victime în Israel sunt însoțite de buna dispoziția și entuziasmul gardienilor, în vreme ce tăcerea, nervozitatea și agresivitatea acestora sunt decriptate ca având la origine succese ale armatei israeliene în operațiunile împotriva Hamas, care le schimbă brusc dispoziția și îi înverșunează, atrăgând reacții de agresivitate împotriva ostaticilor.
Dar cea mai răvășitoare este însă percepția gardienilor Hamas, convingerea lor absolută în legătură nu doar cu destinul Palestinei sau al Israelului, ci și al restului lumii: „Islamul e singura cale adevărată și pământul e al lor, tot teritoriul pe care ei îl numesc Palestina. Fie că e vorba de regiunea de la granița cu Gaza sau de Ierusalimul de Est, Acra, Tel Aviv sau Beit Șe’an: nu e loc pentru evrei și Israelul nici măcar nu există. Nu vor opri războiul împotriva noastră […] până când nu vor cuceri și ultimul centimentru din acest teritoriu […] misiunea lor însă nu se sfârșește acolo, între râu și mare. Visul lor este să întemeieze un imperiu islamic care va cuceri lumea. În mintea lor, nu doar că nu există Israel; nu există nici Franța, nu există nici Marea Britanie sau Suedia. Lumea întreagă ar trebui să fie musulmană […]“. Explicită mărturie cu privire la obiectivele mai îndepărtate, cele pe termen lung, ale Hamas.
Nu mai puțin interesantă este și raportarea gardienilor Hamas la evoluțiile de pe scena politică americană în preajma alegerilor prezidențiale din SUA, fiind evocate speranțele acestora legate de victoria lui Donald Trump, despre care aceștia credeau că va modifica strategia și va forța încheierea unui acord; așa se face că pe măsură ce unele sondaje prevedeau victoria lui Trump, gardienii devin mai veseli, aproape euforici, în vreme ce ostaticii devin îngrijorați că revenirea acestuia la Casa Albă ar fi putut să conducă la o escaladare a războiului (p. 170).
Perioada finală a captivității corespunde și primelor speranțe legate de o apropiată eliberare, pe măsură ce gesturile și acțiunile cerberilor devin tot mai atente în legătură cu starea și înfățișarea ostaticilor, ajunși între timp într-o stare de emaciere profundă. Semnalele care anunță eliberarea sunt evident, cele care au legătură cu îmbunătățirea regimului de hrană și de igienă, precum și, sau mai ales, debutul pregătirii și instruirii captivilor în privința lucrurilor pe care aveau a le declara sau susține în timpul ceremoniei-spectacol care preceda eliberarea acestora către Crucea Roșie Internațională. Desfășurarea ceremoniei regizată meticulos de Hamas, în fața unei mulțimi isterizate, avidă de spectacolul oferit, reprezintă ultima etapă a calvarului ostaticilor, în ziua de 8 februarie 2025, înainte ca aceștia să fie predați și să poată urca, unul câte unul, în autovehiculele Crucii Roșii, pentru ca apoi să primească cu toții, anunțul izbăvitor și aproape neverosimil : acum sunteți în siguranță!
Pentru ostaticul Eli Sharabi, acum eliberat, contactul cu armata și autoritățile israeliene înseamnă însă, mai întâi de toate, anunțul care îi năruie speranțele legate de apropiata revedere cu soția și fiicele pe care le văzuse ultima oară în dimineața zilei de 7 octombrie 2023: persoanele dragi din familie, care așteptau să îl întâlnească, după lunga captivitate, sunt doar mama sa și sora Osnat, moment în care Sharabi înțelege că fiicele și soția nu mai sunt în viață. Însemnările se încheie cu descrierea episodului vizitei la cimitir, la mormintele soției și ale fiicelor, într-o zi care pentru ostaticul eliberat, dar copleșit de durere, înseamnă atingerea abisului suferinței.
O răvășitoare mărturie despre atacurile de la 7 octombrie 2023 și experiența captivității, dar mai ales, a rezilienței în fața răului absolut.