Am citit mereu poveștile de familie cu o anumită bănuială, poate pentru că știu din cabinet cît de repede se lipește o legendă de un gol. Cine a fost lăsat pe treapta unei biserici are nevoie, mai tîrziu, de o istorie, și o va primi, de la alții sau de la sine. Freud a numit „roman familial“ fantasma copilului care își închipuie alți părinți, mai nobili decît cei pe care i-a avut. Mă întreb de multă vreme dacă nu există și un roman familial al celui care scrie la maturitate despre bunici pe care abia i-a cunoscut, ca să-i poată înțelege, în sfîrșit.
Visul jaguarului, romanul pentru care Miguel Bonnefoy a primit în 2024 Premiul Femina și Marele Premiu pentru roman al Academiei Franceze, aparține acestei a doua specii. Scriitorul francez, fiu al unui tată chilian și al unei mame venezuelene, transpune aici, cu libertățile ficțiunii, istoria familiei materne, de la un copil găsit pe treptele unei biserici din Maracaibo pînă la nepotul născut la Paris care se întoarce pe malurile lacului ca să scrie. Cartea are patru secțiuni purtînd numele a patru personaje, Antonio, Ana Maria, Venezuela și Cristóbal, iar ultima frază reia, aproape cuvînt cu cuvînt, incipitul. Am întors paginile la început ca să compar cele două fraze și abia atunci am priceput că romanul pe care îl terminasem e chiar cel pe care Cristóbal se apucă să-l scrie în ultimul capitol, cu un pix, în casa bunicilor.
Prima secțiune urmărește formarea lui Antonio Borjas Romero, abandonat „în cea de-a treia zi a vieții sale“ (p. 11) și crescut de muta Teresa, o cerșetoare care îl folosește ca să stoarcă mila trecătorilor. Bonnefoy refuză orice duioșie retroactivă și construiește o figură maternă de o ambivalență remarcabilă: „poate că nicio dată o femeie nu s-a ocupat cu atîta curaj de un copil pe care nu-l iubea“ (p. 13). Și totuși, pentru Antonio, femeia aceasta „mincinoasă și zgîrcită, bîrfitoare și hoață a fost cea mai bună mamă la care ar fi putut năzui“ (p. 13). Mi-a venit în minte, citind-o, mama „suficient de bună“ a lui Winnicott, cea care greșește, obosește, uneori respinge, dar e acolo și a doua zi dimineață. Pentru un copil fără alt reper, prezența asta aspră ține loc de tandrețe. Romanul revine asupra ei abia spre final, cînd Antonio trece în ziua inaugurării străzii care îi poartă numele pe lîngă biserica unde fusese lăsat și înțelege „că, la început de tot, femeia aceea care nu era maică-sa îl salvase de la a nu avea una“ (p. 212).
Parcursul lui Antonio, de la vînzarea de țigări rulate cu aparatul găsit în scutece la bordelul Majestic și apoi la Facultatea de Medicină, are ritmul unui Bildungsroman picaresc. Episodul central al acestei secțiuni este și cel mai frumos al cărții. Provocat de Ana Maria, care declară că se va mărita doar cu bărbatul care îi va spune cea mai frumoasă poveste de iubire, tînărul crescut într-un bordel, unde dragostea era o tranzacție, se instalează în autogara din Maracaibo cu două taburete și o bucată de carton pe care scrie: „Ascult povești de dragoste“ (p. 61). Călătorii se așază la coadă, iar Antonio le transcrie mărturisirile, „devotat ca un călugăr copist loialității destăinuirilor“ (p. 63). Răspunsul vine la capăt: „Nu știu cea mai frumoasă poveste de iubire. Dar uite aici o mie“ (p. 65). Antonio nu inventează povestea, o primește. Devine martorul iubirii altora înainte de a o putea trăi pe a sa, iar romanul întreg se sprijină pe această funcție a martorului care preia, păstrează și transmite.
A doua secțiune, consacrată Anei Maria Rodriguez, prima femeie medic din statul Zulia, deschide o genealogie paralelă, de data aceasta feminină. Totul pornește de la un pinguin rătăcit pe o plajă caraibiană, a cărui poveste îi inspiră unui bijutier o broșă de aur. Broșa trece din generație în generație pînă la Venezuela, care îl pune în joc la o tombolă ca să-și plătească plecarea. O ghicitoare îi prezisese că nu va pleca „decît atunci cînd te vei elibera de povara aurului“ (p. 144). Bijuteria seamănă cu un simptom de familie, purtat la piept, pe rînd, de trei femei. Venezuela o vinde ca să poată pleca, și mi se pare unul dintre puținele gesturi din carte prin care cineva refuză o moștenire în loc s-o ducă mai departe.
Cea mai subtilă construcție a secțiunii ține tot de transmitere. Copila apatică este retrasă de la școala de maici după un bilet pe care tatăl îl citește cu voce tare în fața familiei: „Fata dumitale e un geniu. N-are ce căuta la noi la școală“ (p. 86). Din acea seară, Ana Maria se transformă și studiază cu o voracitate care îi sperie pe ai săi. Abia după moartea tatălui, găsind biletul ascuns într-o cutie de brad, descoperă textul adevărat: „Fata dumitale e o idioată“ (p. 113). Bonnefoy nu comentează nimic. Capitolul se oprește pe cuvîntul acesta, iar eu am stat cîteva minute cu cartea închisă pe genunchi. Tatăl a mințit din dragoste, și minciuna lui a făcut-o pe prima femeie medic din Zulia. Cîte destine nu se sprijină pe o asemenea lectură greșită, făcută cu voce tare, în fața tuturor?
Istoria familiei se împletește cu aceea a țării pe tot parcursul cărții prin petrol, dictaturi și revoluții. Punctul de sudură este nașterea fiicei. Pe 23 ianuarie 1958, Antonio este eliberat din închisoare în ziua în care dictatorul fuge cu avionul, iar Ana Maria naște în timp ce mulțimea strigă pe stradă. Bonnefoy scrie aici o frază-fluviu în care trecerea capului copilului este și o coborîre în timpul geologic al continentului, ritmată de refrenul „Viva Venezuela“, pînă „în vremurile cînd nu existau nici stînci ori nisip, nici opresori sau oprimați“ (p. 131). Copila primește numele țării. Am zîmbit la coincidență, prea perfectă ca s-o crezi, apoi m-am gîndit că Bonnefoy nici nu ne cere s-o credem.
Datoria lui față de García Márquez stă la vedere: „Mulți ani mai tîrziu“ apare de cîteva ori, exact unde ne-am aștepta, iar exagerarea face parte din rețetă. Glonțul tras de Papa Zoilo dintr-o archebuză veche de patru secole în fiica sa însărcinată străbate jungla, rîurile și istoria cuceririi, „făcea ocolul timpului parcurgînd rîpele memoriei și ultimele plantații ale iubirii“ (p. 82), ca să se oprească într-un tîrziu în lemnul ușii, la un metru de pîntecul Evei Rosa. Am citit pagina de două ori.
Același prisos mă obosește însă în alte locuri. Leona Coralina, Babel Bracamonte sau vecina Zina sînt făcuți din detalii colorate puse unul lîngă altul și reapar de fiecare dată cînd intriga are nevoie de ei: fiul Leonei, ajuns torționar, îl recunoaște în celulă pe doctorul care îi operase mama, o întîlnire care ține de basm. Partea despre Venezuela, cu ocultismul și exilul ei, mi s-a părut mai subțire. Cartea se adună din nou în ultima secțiune, cu o scenă amară. Trimis să exproprieze o plantație de magnolii în numele reformei agrare, Cristóbal revine după cîteva luni și constată că una dintre familiile de țărani s-a instalat în casa foștilor proprietari și le plătește salariu celorlalte: „Țăranii reproduseseră exact ceea ce voiau să combată“ (p. 248). Bunica, țintuită în patul cu baldachin, îi răspunde că „în locul tigrilor veniseră alți tigri“ (p. 249).
Titlul își găsește explicația într-o replică a Zinei, care evocă o credință a țăranilor din Maracaibo: printre puii fiecărei pisici se află și un jaguar, pe care mama îl izolează ca să nu-i mănînce pe ceilalți, iar el crește diferit și se emancipează. „Astfel sînt cei care au clădit orașul acesta. Sîntem toți fiii unui vis de jaguar“ (p. 250). Personajele lui Bonnefoy sînt asemenea pui separați de cuib, iar romanul le restituie o filiație. În final, Cristóbal găsește carnetul cu cele o mie de povești, ascuns de bunica sa, și observă că la sfîrșitul lui au rămas cîteva pagini albe. Povestea pe care hotărăște să o scrie acolo este „aceea a unui om pentru o țară“ (p. 254). Antonio umpluse carnetul ascultînd. Nepotul lui îl termină scriind, iar cartea lui Bonnefoy e, pînă la urmă, ce a ieșit din acele cîteva pagini rămase libere.
Traducerea Tristanei Ir redă cu suplețe fraza amplă a lui Bonnefoy într-un registru ușor arhaizant, cu expresii populare dozate cu grijă („mai că“, „tărășenie“, „hăt departe“), potrivit tonului de cronică legendară. Visul jaguarului este, în ciuda excesului său decorativ, o carte despre felul în care o familie își inventează trecutul ca să poată trăi și despre clipa în care un urmaș hotărăște să privească ficțiunea în față.