Pentru Mihai Ursachi, tradiția poetică este un spațiu al afinităților elective și al dialogului peste timp. Universul său liric se constituie la confluența unor registre și sensibilități acreditate de istoria poeziei: reveria romantică, rafinamentul livresc, solemnitatea de factură ceremonială, jocul parodic, inflexiunile ironice și gustul pentru grotesc sau pentru disproporția dintre gest și intenție poetică. Dacă originalitatea nu mai este azi definită ca absență a influențelor, întrebarea pe care mi-o pun este în ce măsură acumularea feluritelor modele prestigioase în poezia lui Mihai Ursachi este expresia unei viziuni personale. Legat de problematica autenticității, Nicolae Manolescu observă că „atâtea licori distilate nu fac din Mihai Ursachi un poet lipsit de originalitate“ (Istoria critică a literaturii române. 5 secole de literatură, Editura Cartea Românească, București, 2019, p. 1049). Autorul volumului Inel cu enigmă are putința de a distila în athanorul său materialul poetic al mai multor predecesori, grație ironiei intertextuale, componentei ludice și simțului pastișei. De altfel, poetul nu are mistica apartenenței generaționiste: „Nu sunt dintre aceia care văd peste tot între generații ranchiune și suspiciuni oculte […], în ce mă privește aici nu cred că în artă poate fi vorba de generații succesive, ca în loturile de plante experimentale sau la cobaii de laborator; anumite evenimente istorice pot ocaziona un anume tip de spiritualitate, ai cărei reprezentanți se constituie, programatic sau nu, într-o generație, termen figurativ și neesențial pentru artă“ („O zi în natură“, în Clipele vieții. Portrete, articole, confesiuni. Antologie de Magda Negrea și Daniel Corbu, Princeps Edit, Iași, 2007, p. 57).
Promoția ’70, din care face parte Mihai Ursachi, nutrește sentimentul că toate modele poetice au fost secătuite. Ceea ce a scris ea este mai degrabă efectul unei saturații lirice, al unei „crize“ interioare decât al unui credo artistic. La Mihai Ursachi, acest sentiment este accentuat de conștiința bogăției artistice lăsate de predecesori, la care se adaugă convingerea că totul este ciclic în artă: „Încălcând orice consemne, eu aș spune că orice agonie este de fapt o auroră, la fel cum aurora însăși are multe din datele agoniei. Aceeași glorie și aceeași umilință sangvinolentă în amândouă. Căci în definitiv, ce altceva este o naștere, decât o bălăceală agonică în sânge și lichid amniotic, care amintește fără putere de tăgadă spectacolul coloristic și agonia celestă numită auroră, fie ea matitudinală ori vesperală. Iar agonia finală, nu e ea încununată cu misterul incomparabil al morții, adevărată victorie asupra a tot și a toate, glorie cu adevărat aurorală? În rest, între acestea două, curgerea ternă și așteptarea mai mult sau mai puțin înfrigurată“ (ibidem, p. 34).
La analiza în retortă (cum ar spune G. Călinescu referitor la altceva, la amestecul genurilor literare) trebuie decantate mai întâi datele temperamentului poetic al lui Mihai Ursachi, redevabil impulsului romantic către solitudine, regim nocturn, mister, spații simbolice și încercării de a transgresa limitele realului. Dar o asemenea propensiune este filtrată de conștiința modernă asupra convențiilor poetice, de livresc și de ironie. Asumarea critică a imaginarului romantic de la care se revendică poetul, neignorându-se distanța istorică de un veac, este făcută din perspectiva unui neoromantic, așa cum, de altfel, a și fost catalogat el de către critici. Credința în propria aventură lirică fără a se renunța la luciditate este sugestiv surprinsă de Laurențiu Ulici: „Originalitatea poeziei lui Mihai Ursachi este un efect al distanțării eului liric de plăsmuirile propriei imaginații; poetul e un don Quijote care luptă cu morile de vânt și știe cu cine luptă […]“ (Literatura română contemporană, I, București, Editura Eminescu, 1995, p. 126). În același spirit, al itinerarelor cavalerului rătăcitor, este făcută și caracterizarea din partea lui Mircea A. Diaconu: „În viață fiind, Mihai Ursachi mi se părea un medieval, purtându-și cu superbie stângace nimbul orgolios de cavaler rătăcitor. Un fanatism gratuit, parcă fără obiect, pe care aveai impresia că-l slujește în taină, îi dădea un aer ușor ridicol, deasupra căruia, sublim, el reușea să se înalțe“ (Mircea A. Diaconu, Biblioteca română de poezie postbelică, Editura Universității „Ștefan cel Mare“ din Suceava, 2016, p. 632).
În locul filiațiilor pregnante se configurează o rețea de apropieri și detașări, în care modelele sunt asumate ca repere ale sensibilității, ca motiv de exercițiu parodic sau ca prezențe difuze. Afinitățile nu privesc „neapărat modurile poeziei romantice ca atare sau, atunci când e cazul, pe cele eminesciene, ci mai curând condiția ontologică și istorică a ființei și eul liric al poetului, care se simte un romantic foarte întârziat într-o lume străină de sensibilitatea romantică. Modalitatea parodică sau autoparodia sunt singurele care-i dau putința de a fi romantic și modern în același timp, de a se împăca cu sine însuși și cu contemporanii săi“ (M. Nițescu, Poeți contemporani, Editura Cartea Românească, Bucu rești, 1978, p. 260). Istoria literară pune universul liric al lui Mihai Ursachi în relație cu incontur nabilul legat eminescian, cu simbolismul mace donskian și minulescian, cu anumite sonuri baco viene și argheziene, dar și cu forme de rafinament stilistic întâlnite la Emil Botta, Radu Stanca, Ștefan Augustin Doinaș (în privința baladescului) sau Leonid Dimov. Referințele europene lărgesc ori zontul interpretativ comparatistic, nume precum Novalis, Hölderlin, Gérard de Nerval și Edgar Allan Poe fiind invocate în legătură cu aspirația către mister, cu imaginarul nocturn, cu atracția pentru experiențele-limită și cu persistența unei sensibilități romantice care nu se reduce la confesiune senti mentală.
Critica manierismului de care este acuzat Mihai Ursachi nu este atentă la faptul că originalitatea nu presupune, implicit, apariția noutății. Un motiv tradițional poate să aibă un aport de originalitate, dacă i se schimbă destinația sau dacă intră într-o structură poetică inedită. Reciproca este valabilă: un motiv nou nu asigură originalitatea dacă este introdus într-o poezie doar pentru efectul său secundar, de suprafață. Or, în opera lui Mihai Ursachi, ecourile poetice reciclate au reverberații asupra amplificării viziunii personale și, în această suită logică, este de reținut următoarea confesiune: „Unii critici au vorbit de manierism. Această etichetă se aplică și altor autori, unii dintre dânșii, de neîndoioasă valoare. Există, din pãcate (mai bine zis, din inculturã) o neînțelegere asupra termenului de manierism. Înțelegerea curentã și greșită a acestui concept consistă în părerea cã un autor e «manierist» atunci când sau pentru că scrie «à la manière de… cutare». Un astfel de autor nu poate avea valoare pentru că, după cum se știe, în artă, imitația nu are valoare. Or, termenul de «manierism» aplicat unor autori neîndoielnic înseamnă cu totul altceva; el se referă, în principal, la sensul pe care-l dă acestui cuvânt Hocke într-o celebră carte apărută în traducere și la noi. În acest sens cuvântul nu are nimic peiorativ sau minimalizant și, în ce mă privește, nu am nimic împotrivă de a fi considerat «manierist» pentru că eu nu scriu în maniera nimănui, nici măcar în maniera lui… Mihai Ursachi“ („Doctrinele, care de multă vreme evocă moartea artei, mor rând pe rând, iar arta, poezia, sunt astăzi mai vii decât oricând“, în Clipele vieții. Portrete, articole, confesiuni, ed. cit., pp. 204-205).
Sigur că nu toate influențele au aceeași importanță genealogică și nici nu justifică evoluția operei acestui romantic prin vocație și modern prin luciditatea cu care își apreciază vocația. Analizei de caz i se impune urmărirea recurenței motivelor comune, a felului în care acestea sunt organizate, a identificării tonalității împrumutate de vocea lirică. Diferențele semnalate fac deosebirea dintre simpla influență și transformarea creatoare. Ironizarea unei convenții poetice sau a alteia din partea lui Mihai Ursachi nu presupune și o respingere da plano, ceea ce unește diferite registre poetice fiind vocația conștiinței neomoderne apte să-și ironizeze propriile aspirații. În acest sens, o mărturisire a poetului este edificatoare: „Se pare însă că de la Shakespeare și mai ales de la romantici încoace ironia a devenit dublul inseparabil al simțământului tragic despre existență. La ora actuală, o trăire tragică, așa cum în unele dintre poeziile mele mi se pare că găsesc, nu poate fi decât complementară unei viziuni radical ironice asupra Ființei și asupra ființei (individuală). […] Orice «postură» poetică poate și trebuie să fie demitizantă, demolată ca impostură. În felul acesta se naște o nouă postură lirică pe ruinele primeia, mai puțin convențională decât aceasta și deci victorioasă; procesul continuă astfel la infinit. Este marea speranță și adânca dezolare a poeziei“ (ibidem, p. 204).
Diversitatea afinităților, rafinamentul lexical, mobilitatea registrelor și ironia intertextuală definesc originalitatea poeziei lui Mihai Ursachi, dar fiecare dintre aceste procedee implică și un risc interpretativ. Câteodată modelul îm pru mutat este copleșitor și nu se mai obține efectul scontat, jocul alunecând spre manierism, iar tur nura ironică riscă să reproducă întocmai gestica pe care intenționează să o parodieze. Alex Ștefă nescu sesizează un asemenea pericol metodologic: „Adeseori, parodierea discursului pedant alunecă în pedanterie, iar simularea unei atitudini grandilocvente se transformă în grandilocvență. Este riscul pe care îl implică întotdeauna renun țarea completă la spontaneitate“ (Alex Ștefănescu, Istoria literaturii române contemporane. 1941-2000, Editura Mașina de scris, București, 2005, p. 874). Aceasta înseamnă că o intenție parodică nu este și reușită doar pentru că are o intenție ironică. Efectul scontat este pierdut dacă nu există o distanță apreciabilă între discursul imitat și perspectiva din care este ironizat. Asemenea pericole asumate definesc mai bine originalitatea poeziei lui Mihai Ursachi, asigurată de echilibrul instabil între joc și gravitate, invenție și convenție. Originalitatea operei lui Mihai Ursachi se manifestă prin conștientizarea faptului că idealul poetic se ex primă prin limbaje moștenite și prin convenții acceptate. Neoromantismul despre care s-a vorbit în legătură cu autenticitatea versurilor nu trebuie înțeles ca o întoarcere fără rezerve față de trecutul poeziei. Apelul la ironie, livresc și parodie trădează mijlocul prin care poetul își păstrează credința în puterea imaginației, fără să uite că imaginația își cunoaște propriile strategii discursive.