Vorbeam rândul trecut despre cartea Originile intelectuale ale leninismului de Alain Besançon, publicată în 1977, și subliniam trei trăsături esențiale ale doctrinei leniniste puse în valoare de autor. Mai întâi, ideea că doar o revoluție ar putea aduce fericirea pe pământ. Cum? Distrugând în întregime vechea societate și creând o lume cu totul nouă. Această transformare, în al doilea rând, nu va putea fi realizată decât de un partid bine organizat, sigur pe sine, care ar nimici trecutul și ar stabili, el și numai el, noua orânduire. În sfârșit, Lenin credea în atotputernicia timpului, a viitorului, o credință pe care Besançon o numea cronolatrie. În ce privește aplicarea politică a acestei doctrine, observa Besançon, Lenin pleca de la celebra frază a lui Carl von Clausewitz, teoretician prusac al conflictelor militare, după care „războiul este continuarea politicii cu alte mijloace“, și o transforma în maxima opusă, politica fiind, pentru Lenin, continuarea războiului cu alte mijloace. Războaiele obișnuite sunt urmate de pace. Odată victorioasă, scria Lenin, revoluția va pune capăt regimului țarist „fără milă exterminând dușmanii libertății și reprimând cu forța rezistența lor, fără să facă nicio concesie trecutului blestemat al șerbiei, al asiatismului, și al crimelor contra umanității.“ (citat de Besançon, p. 228). După victorie va urma nu pacea, ci lichidarea, extirparea burgheziei și moșierimii, în așa fel încât aceste clase sociale să nu mai poată exista vreodată. Comparând teoria leninistă cu ce s-a întâmplat în realitate, constatăm că în februarie 1917, la Petrograd (St. Petersburg), pe atunci capitala Rusiei, protestele masive împotriva crizei alimentare și a șomajului au dus la abdicarea țarului Nicolae II și la proclamarea unei republici care a găsit de cuviință să continue participarea Rusiei la Primul Război Mondial, care dura de mai bine de trei ani. Cu câteva luni mai târziu, în octombrie 1917, ceea ce Lenin numea o „revoluție inevitabilă“, lansată de un partid absolut convins de necesitatea ei istorică, n-a fost de fapt altceva decât, tot la Petrograd, un putch abia observat pus la cale de câțiva activiști conduși de Lenin, care tocmai fusese adus din Elveția de serviciile secrete ale imperiului german cu scopul de a scoate Rusia, inamica Germaniei, din războiul mondial. Cu ajutorul lui Lenin ajuns la putere acest scop a fost imediat atins de armistițiul din decembrie 1917 și, în martie 1918, de Tratatul de la Bresk-Litovsk care stabilea pacea între, pe de-o parte Rusia, și, pe de alta, Imperiul German, Austro-Ungaria și Imperiul Otoman. Dată fiind imensa distanță dintre afirmațiile abstracte ale doctrinei leniniste și ceea ce s-a întâmplat de fapt, nu e greu de înțeles de ce, cum bine remarca Besançon, odată instalați la conducerea Rusiei, Lenin și partidul creat de el nu puteau să pună în practică sistemul lor dictatorial decât dacă nu țineau seama de adevărul lumii organizate de ei, lume pe care urmau să o guverneze. Nenumăratele informații pe care le aduna imensa birocrație și poliție stabilite de noul regim trebuiau să treacă prin ceea ce Besançon numea „un filtru ideologic, un codaj lingvistic, o prismă deformantă“ (p. 291), datorită cărora își pierdeau valoarea de informații propriu-zise. Cum își aduc aminte cei care au trăit sub acest regim, rezultatul era un imperiu al minciunii: L’Empire du Faux, titlul ultimului capitol al cărții. Pentru Besançon, regimul sovietic, atunci încă în viață, reprezenta un excelent exemplu de utopie agresivă, aplicată cu ochii ațintiți spre teorie, fără o examinare atentă a consecințelor ei reale. Celor care au cunoscut acest regim, fie în Unuinea Sovietică, fie în țările supuse ei în Estul Europei, le-ar fi greu să nu aprecieze descrierea lui precisă și convingătoare în cartea lui Besançon. Acum însă, la câteva decenii după dispariția acestui regim, ne-am putea întreba dacă defectele lui, de pildă deciziile teoretic-utopice luate undeva foarte sus, disprețul pentru părerile mulțimii, sau adversitatea netă față de cei care gândesc și acționează altfel, nu sunt de fapt mult mai răspândite și reapar în diferite locuri, în diferite momente, în forme poate mai ușor de acceptat.