„Nu că-i frizer, dar e galant…“ sună o replică din nemuritorul Nenea Iancu. Când te uiți la o anume parte dintre politicienii de azi, îți vine să spui ceva care, doar vag gramatical, seamănă: „nu că promite, dar e laș, mincinos, hoț, mai ales când ajunge la ceea ce jurnaliștii numesc butoane…“. Dar domnilor, dar și doamnelor, dumneavoastră de ce nu spuneți ce vedeți, de ce nu? Parcă aud răspunsul: de ce nu ce? Și zău că au dreptate, adică ce să facă ei, cei de-afară, de dincolo de vreunul dintre multele palate și vile de protocol, 1, 2, lac, puț sau pe unde mai sunt plasate? Un clan, ne spune Vasile Popovici, a pus laba pe Timișoara-Timiș, adică pe județ. În primii ani ai așa-zisei noastre democrații, de cumetrie cum îi zicea taică-su (I. Iliescu), de râsul și plânsul lumii, cum i-am zice noi, cei care o cărăm în spate, tot mai cocoșați, tot mai copleșiți și tot mai tăcuți. Era atât de clar și de simplu de observat, acum nu știu câte luni – că „anii trec ca apa“, vorba lui George Topîrceanu – cum va sfârși guvernul alianței scorpionului cu broasca spre a trece apa adâncă din fața lui (a scorpionului desigur)! Și, dacă vă mai aduceți aminte de fabula aia, pe la mijlocul lacului, cocoțat în spinarea broaștei, scorpionul își scoate acul și-și înțeapă salvatoarea. Degeaba îi spune înotătoarea că acum se scufundă amândoi, lui asta îi stătea în caracter. Cine nu e analfabet de tot funcțional, își va putea traduce înțelesul fabulei în termenii noștri, politici. Să o mai traducem? Nu cred că are rost, nu de alta, dar cei care nu funcționează ca alfabetizați, chiar dacă știu literele și unele grupuri de litere, ba chiar de vorbe, nu-și vor bate ei capul cu aiurelile despre nu-ș’ ce poveste cu broaște și cu scorpioni. Numai că, vedeți, au și nefuncționalii ăia dreptate. Ce rost are fabula pe lume, altul decât să ne facă atenți că degeaba știm să înotăm, dacă ne facem pomană cu vreun scorpion ca să nu-l lăsăm pe malul celălalt și el mai confirmă o dată ce-a spus, demult de tot, unu’ La Fontaine, acolo, la el, în Franța veche. Unde, de altfel, există o mulțime de scorpioni care se roagă să fie trecuți și ei apa grea a vieții, iar după ce sunt luați în spate, cu arme și bagaje, nu mai au decât grija maximă cum să le aplice, ăstora, care îi țin în spate, lovitura de grație. Poate că ar trebui să fim mai atenți la povestioarele astea cu animale, animăluțe, căței și dulăi, corbi și vulpi, o lume naturală, bio, verde, curată, însă exemplară pentru ce se poate întâmpla dacă… Ar fi poate, în cazul în care școala, oricât de înaltă ar fi, s-ar apleca asupra ei cu mai multă aplicație și o cale pentru lichidarea analfabetismului funcțional, sursă, nu rareori, a unei neînțelegeri între generații și grad de educație și instrucțiune. Și, un cârlig pentru mulți luptători ecologiști, veseli sau triști, care ar putea descoperi aici, în aceste povestioare inventate cândva, o sursă de inspirație mult mai potrivită decât lozincăria fără sfârșit, de o artificialitate mai dihai decât chiar aceea care se proclamă, totuși, inteligență. N-ar strica măcar să luăm aminte la combinațiiile, fie perechi, fie mai mult de două, între partide care, oricât ar încerca să se remodeleze, se dovedesc incompatibile. Nu atât prin program, cât prin etica fiecăruia, prin felul în care se manifestă, cu sau fără loialitate, corectitudine unele față de altele, cu, și mai ales fără, vreun interes real pentru binele populației de grija căreia se fac, în modul cel mai mincinos-artificial că se prăpădesc. Și să ne întrebăm, noi, cei fără putere, dacă aceia care, vrem-nu vrem, o au, dăruită pe ne-ve, adică blind, cum se zice la pocher, de poporul însuși, de noi, și-au fixat deja, ori încă nu, unde va fi mijlocul lacului, acolo unde, de obicei, în fabulă, scorpionul nu mai rezistă și, „fincă-i stă în caracter“, nu-și mai poate ține acul ascuns și îl scoate pentru a-și ucide vehiculul. Cum secole au trecut de la inventarea fabulei cu scorpionul și broasca, cel dintâi s-a perfecționat și, deși nu ar ști să înoate, nu se mai scufundă odată cu broasca. O înțeapă, încearcă să o ucidă și, totuși, nu se scufundă. Bine, nici broasca nu mai moare întotdeauna, dar nici bine nu iese din aventura asta. În schimb, scorpionul iese întărit, își caută altă broască și-și continuă aventurile mai mult sau mai puțin politice, pe spinarea celor care îl aleg. Că lucrurile s-au mai perfecționat de-atunci. Iar alianțele dintre cei care nu știu să înoate și campionii la natație sunt tot mai dese și deznodământul tot mai des același ca pe vremea și în mintea lui La Fontaine, ăla, fabulistul dintr-o Franță străveche… Acum mai mult de o sută de ani, tot Nenea Iancu ne dădea soluția: „lac să fie, că broaște destule“. Da’ scorpioni?