Aselenizarea și suveranizarea

În fața unor lucruri pe care nu le pot înțelege, oamenii au de ales între mai multe soluții. Prima, cea de bun simț, ar fi să mărturisească faptul că sunt depășiți, nu au informațiile necesare, nu cunosc ceea ce cunosc cei aflați în spatele acelor neînțelese lucruri, întâmplări, descoperiri, eventual științifice. Bunăoară, când văd la televizor – admițând că se uită – manevrele pe care le face o rachetă, mai precis modulul unei rachete spațiale pentru a se cupla la o stație spațială, puțini dintre noi își pot explica modul în care oamenii au ajuns să construiască o asemenea minune. Dacă știi, totuși, ceva, altceva adică, te consolezi cu ideea că n-ai ce-i face, asta nu e de nasul înțelegerii tale și treci mai departe. Că doar nu ești Pico della Mirandola. Ei, dar nu toată lumea optează pentru această soluție.

Așa cum cred că am mai relatat și altădată, scuzați, un profesor de la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj povestea cum au primit sătenii dintr-o localitate unde profesorul se afla cu studenții în practică, aselenizarea. Adunați cu toții în fața televizorului de la Căminul Cultural, că mai exista încă așa ceva pe-atunci, au dat fuga afară, să vadă pe Lună, că era Lună nouă (?), cum pune piciorul primul om, un american. (Că rusul, Gagarin, își făcuse datoria cu opt ani înainte și devenise primul om care a ajuns în Cosmos. E drept, tot zborul durase 108 minute. În 1968, un avion pilotat de Gagarin s-a prăbușit, iar eroul sovietic a murit în acest accident.) Sătenii, însă, nu s-au lăsat păcăliți: nevăzând pe Lună nicio capsulă cosmică, niciun Neil Armstrong, nici, pe urmă, vreun Buzz Aldrin, au tras concluzia că e vorba doar de un film, din alea, științifico-fantastice. Degeaba a încercat dom’ profesor de la Cluj să le explice chestia că distanța până la Lună nu permitea să se vadă aceste amănunte, ei n-au crezut. Cum adică, se vor fi gândit ei, o asemenea mare ispravă a omului, dacă e adevărată și nu un film din alea, să nu se vadă! Ceea ce ne poate face să credem că n-ar fi crezut nici ceea ce spunea, înainte de epoca lor, unu’ Eminescu, despre oameni: „Muști de-o zi pe-o lume mică, ce se măsură cu cotul…“. Că dacă ar fi putut crede asta, ar fi înțeles de ce aceste „muști de-o zi“ („muști“ e, aici, un plural licență poetică pentru „muscă“) ar fi putut ajunge, de pe lumea lor mică, tocmai pe Lună.

Deci a accepta ori a nu accepta depinde adesea de cunoștințele pe care le ai. Nu trebuie să fii specialist asemenea celor de la Cape Canaveral, de unde s-a trimis racheta Apolo 11, ca să accepți că omul a putut face așa ceva, că omul a pus piciorul pe Lună. Dar trebuie să știi, eventual, că există și posibilități despre care tu însuți habar nu ai.

Să mai adaug că, dincolo, chiar în patria lui Neil Armstrong și a lui Buzz Aldrin, ba chiar și a lui Michael Collins, astronautul care a rămas în vehiculul lunar cele câteva ore cât a durat deplasarea colegilor săi pe Lună, a apărut teoria că, de fapt, a fost un film cu efecte speciale, într-un deșert din SUA. Teorie care mai persistă și azi.

Acești oameni nu pot să accepte că un eveniment pentru ei de neînțeles se poate întâmpla.

Din păcate, azi, când oamenii s-au mai obișnuit cu progresul rapid al tehnologiei și, nu în ultimul rând, al științei, mentalitatea nu a dispărut. Căci toate dacopatiile, toate credințele într-un munte care-ți dă energie sau care te purifică, plus cele în salvatorii care vorbesc în dodii, ca Pithia, cea care stătea pe o emanație de gaz, un fel de drog, nu au dispărut. Ba, din cauza complicării continue a lumii și a aparatelor care ne sunt oferite ca să ne ușureze viața (sic!), negarea oricărui fapt, a oricărei descoperiri științifice, evident de neînțeles pentru nespecialiști, e în floare.

„Crede și nu cerceta“ înseamnă, pentru multă lume, a nu crede că vreo cercetare poate să existe, iar dacă, totuși, ea este întreprinsă de unii și de alții, nu are cum să descopere ceva demn de a fi crezut de credincioșii necercetători. Și dacă ești cumva dintre cei care acceptă și ceea ce nu face parte din pregătirea lor, dintre cei care acceptă că peste ei, peste mintea lor, există alte minți, mai luminate și mai profunde, atunci chiar ți-e greu să înțelegi cum de asemenea neștiutori se cred știutori și mai ales nu acceptă niciun argument rațional. Iar cei din tabăra cealaltă, a știutorilor neștiutori va ști că ești un sorosist, un trădător de țară, așa cum, la 13-14 iunie 1990, minerii te credeau „liberal și țărănist“ simultan. Căci, deși minele noastre au fost închise din motive economice, evidente, mentalitatea celor care făceau pe minerii atunci e mereu aceeași, în acțiune. Acum face și partide. Cel puțin aici, în România. Unde guru le spune că strămoșii lor daci se hrăneau cu aer curat, apă limpede și alte asemenea delicatese, plus vile la Viena, Mogoșoaia, ori în Toscana. Și că, oricum, „Dumnezeu ne ține pe toți“. Poate, dar nu cu bani pentru alegeri și vile de lux.