Preocuparea pentru neuitare a început demult, așa cum arată atâtea și atâtea semne ale celor ce-au fost, lăsate nouă ca amintire. Pentru cei puțini, de la început, speranța asta mai putea reprezenta ceva. Pentru cei de azi, membrii puzderiei care populează Pământul, pare o iluzie și un vis nebun.
Atunci: și atunci, în demultul acela imemorial, Eva i-ar fi spus ultimului său fiu ce și cum să facă: să confecționeze două categorii de tăblițe, unele de lut și altele de piatră, pe care să scrie istoria celor întâmplate. De ce acestea două? Pentru că s-ar putea ca Dumnezeu să-i pedepsească pe oameni cu apă, adică să le aplice un potop. Al lui Noe sau al altcuiva, asta nu se mai menționează în legendă. Și atunci, tăblițele de lut se vor dizolva, se va topi în apa trimisă de Cel de Sus ceea ce era scris pe ele. Dar s-ar putea ca pedeapsa să fie prin foc, caz în care tăblițele de piatră vor crăpa și vor dispărea, însă cele de lut se vor coace și se vor întări, păstrând astfel povestea scrisă pe ele intactă. Și astfel, urmașii urmașilor lor vor afla de o existență încheiată demult. Cu o vorbă mai modernă, Eva juca la două capete în partida cu Cel de Sus.
Acum: noi, astăzi, când putem afla despre o asemenea legendă din cartea lui Alberto Minguel, Istoria lecturii, suntem tocmai în toiul altei frici. Aceea că prin dispariția cărților de hârtie și digitalizarea lumii, nu numai a cărții, istoria se va șterge încet-încet sau chiar repede-repede și nimeni n-o să-și mai aducă aminte de noi. Un cinic ar spune: nicio pagubă. Dar nu cumva prin aceste două posibilități, tiparul și digitalizarea, cei de azi ar putea reproduce, la nivelul civilizației de azi, ideea dnei Eva?
Dacă e simplu să ne imaginăm că focul ar putea arde toate bibliotecile lumii, însă nu deodată, vezi Alexandria, vezi altele și altele, exemple deja oferite omenirii cititoare, care să fie a doua pedeapsă nu e greu de precizat. Pentru că ar fi destul un atac asupra tehnologiei noastre avansate, eventual lansat de o Inteligență și mai Artificială și și mai revoltată decât cea de azi, deja manifestă uneori, și totul s-ar duce pe apa sâmbetei. În plus, mă întreb cum ar scăpa istoria și înțelepciunea lumii, în varianta digitală, dacă Domnul Niño și-ar revărsa apele peste omenire. Ceea ce nu se poate încă prevedea, pentru că asta ar face praf și hârtia, și ar întrerupe și toate sistemele celei mai înaintate tehnologii. Cei care ar mai trăi atunci ar avea de-a face cu o noapte, nu cum se spune azi, cu mare ușurință, pe la discuțiile despre politica zilei, a minții, nu cu „noaptea minții“, ci cu una în care nici Soarele nu ar mai putea salva de la uitare ceea ce s-a petrecut cândva. Așa cum, există semne că o seamă de civilizații trecute nu s-au putut salva nici cu tăblițele de lut și nici cu cele de piatră. Chiar așa, legenda Evei și a celor două tipuri de tăblițe, nici ea, nu a prea putut salva chiar totul. Pe la Qumran, pe unde s-or mai fi ascuns scrierile despre vremuri și civilizații stră-stră-străvechi, omul care se crede contemporan (?) a găsit cu mare dificultate câte ceva, în niciun caz toată povestea pe care or fi scris-o cei care sunt de milenii praf și pulbere.
Istoria lumii de azi, din eonul scrierilor revărsate, ni se pare nouă, doar nouă, una bine fixată, bine definită, păstrată pentru o eternitate, totuși, greu de precizat.
La ce nu s-a gândit nici dna Eva, stră-stră-strămoașa noastră, cică, a tuturor, este momentul dezalfabetizării, acela în care, nici Cel de Sus și nici măcar cel de mult mai jos nu trimit niciun fel de pedeapsă, divină sau drăcească. Momentul în care dorința de a citi, de a afla se topește într-un val de prostie universală care-și este suficientă sieși, cel în care oricâte tăblițe sau cărți ai păstra, pe hârtie sau pe calculator, nimeni nu mai vrea să știe de ele. Căci, de ce să n-o spunem?, aceasta e cea de-a treia pedeapsă, repet: divină sau drăcească, aceea căreia nu mai ai cum să i te sustragi. Departe de mine încă afirmația că ne aflăm în acel moment. Sigur, dezalfabetizarea a început de câtva timp, nu foarte întins pe scara istoriei, însă calea odată deschisă, cine mai poate să o închidă, spre a o redeschide pe cealaltă, care părea definitiv oferită generos omenirii? Oferta, e drept, e generoasă și fără condiții. Dar dacă nimeni nu mai poate să o ia în seamă, pentru că noul analfabetism, căruia, eufemistic, i se spune funcțional, când el e, poate, definitiv, o împiedică să ia în seamă oferta, atunci totul pare pierdut…
Din cartea aceluiași Alberto Minguel: „Citim ca să înțelegem, ori ca să începem să înțelegem. Nu avem cum să nu citim. Cititul, aproape în aceeași măsură ca respirația, este o funcție vitală.“ Dar, domnu’ Minguel, ăștia își țin respirația. Să fie în vederea unei sinucideri inconștiente a civilizației noastre? S-a mai încercat, acum vreo 80 de ani și n-a reușit de tot…