Povestea nemuririi, cea mai recentă carte a lui Andrei Cornea (Editura Spandugino, 2026), nu mai este doar o carte, ci un dosar. La ea se adaugă un dialog cu Cristian Pătrășconiu și o recenzie a lui Adrian Alui Gheorghe, amândouă publicate în România literară, 29-30/2026. Dialogul este clarificator pentru câteva dintre tezele cărții, dă câteva formule memorabile care reiau conținutul volumului (de exemplu, tema asumării finitudinii morții și imposibilitatea omului de a-și gândi moartea se dezvoltă într-o meditație asupra lipsei de conștiință a neantului), iar recenzia narează tezele cărții conducându-le spre o concluzie destul de ușor formulabilă, vizibilă și în paginile însele ale volumului, potrivit căreia, în ciuda purtărilor iraționale ale omului în fața morții, a binelui sau a faptului de a ști, totuși (și tocmai de aceea) este „capabil să transforme cultura într-o formă de înțelegere critică a prezentului“. Gândindu-mă la cele scrise de Andrei Cornea în Povestea nemuririi, sub forma a trei eseuri cu temă distinctă (moartea, binele, ignoranța), voi încerca să iau ideile acestei cărți și să mă întreb dacă ele cad sub un gen comun și dacă, eventual, acest gen comun bine formulat poate spune ceva despre filosofia „nemuririi“ care susține această carte. În aparență, acest gen comun nu există. Cartea se compune, mai întâi, dintr-un eseu despre moarte, care are o idee centrală: omul are un comportament complet nerațional înaintea morții, întrucât inventează forme de negare a ei doar pentru că nu poate gândi ceea ce îl înspăimântă, iar ele dau suculența diversă a unor produse ale umanității de genuri foarte diferite, cum sunt tirania, experiența goliciunii, ficțiunea sufletului sau însăși cultura. Simpla asumare rezonabilă a finitudinii ar elimina, în consecință, toate aceste purtări absurde. Apoi, un eseu despre natura binelui, unde o intervenție din 2022 a lui Laurențiu Gheorghe în Dilema, care susținea natura vetustă și inutilă, nefondată și incorectă politic a conceptului de rău declanșează o pledoarie sistematică și convingătoare asupra venerabilei întrebări unde malum?, în care Andrei Cornea parcurge acut și atent intervalul dintre clasica banalitate a răului și un fel de, aș îndrăzni să spun, banalitate a binelui, punând înainte două teze „tari“: pe de o parte, evidența indiscutabilă a răului, aș spune ca un fel de upokeimenon al experienței noastre morale pe care nu are rost să îl demonstrăm, mereu în amestec cu binele și corelativ acestuia în această lume (cam așa cum apare el obsedant în cetatea terestră a lui Augustin); apoi, existența unei specii surprinzătoare de rău, provenit din excesul binelui (de unde o critică a abundenței cumulative ca ideal al societății postmoderne, dar și o răscolitoare critică a teoriei aristotelice a virtuții ca medietate, în care Andrei Cornea susține asimetria vechiului raport aristotelic, gândit acum în favoarea excesului, pe ale cărui comportamente producătoare de rău din simpla intenție a binelui le studiază autorul cu acuitate și savoare). În al treilea rând, un eseu despre ignoranță, unde deosebirea dintre ignoranță (ca indiferență, poate chiar sfidătoare, față de o cunoștință accesibilă) și necunoaștere (adică inaccesibilitatea unui adevăr, încă nedescoperit) face din prima o vină, iar din a doua un fapt scuzabil printr-o etapă istorică a științei. De aici, autorul face un salt spre trei specii ale cunoașterii (și ale negării acesteia): cunoașterea despre (care dă țesătura dialogului și deliberării/bârfei/culturii umane infinite) cunoașterea lui ce (care conduce spre asimilarea cauzelor în gândire este înțeleasă de literatura premodernă, de la Vergiliu la Lucrețiu, de la Aristotel la Averroes, drept fericire) și în fine, cunoașterea lui cum (în care intră stăpânirea utilizării instrumentelor al căror ce lasă impresia că nu ar merita cunoscut): ultima formă a cunoașterii dă splendoarea eseului, pentru că se transformă într-o critică a lumii prezente, văzute ca o invazie a celei din urmă asupra celorlalte și o fagocitare a lor, ca o trăsătură a „omului recent“.
Sunt aceste trei eseuri legate de un gen comun? Întrebarea poate părea retorică, pentru că răspunsul afirmativ este foarte vizibil pe clapeta interioară a coperții, care reia un fragment al introducerii: „tragedia noastră pleacă de la propria neputință originară de a ne gândi finitudinea (s.n.) : simțim ‘în inima noastră’ (potrivit Eclesiastului – n.n.) nesfârșirea și recurgem la credințe și coregrafii la limita absurdului spre a ne convinge că am fi astfel și în realitate“. Așadar, acest text ne propune ca gen comun al cărții neputința (și în sens absolut, de imposibilitate, și în sens relativ, de comoditate, sau cultură, sau tiranie, sau simplă minciună) de a ne asuma propria finitudine. Ceea ce nu este, cred, foarte vizibil în această carte este modul în care cele trei eseuri se leagă de acest gen comun. Voi încerca mai jos să argumentez acest mod, cu speranța că argumentele mă pot conduce la o plasare plauzibilă în tradiția filosofică a acestei cărți.
Primul eseu arată cum spaima de moarte poate produce investiția gigantică (unde sunt bani) a tiranilor lumii spre a-și asigura nemurirea, sau poate produce cultura, unde tensiunea dintre aspirația spre nelimitare și conștiința limitei deschide drumul spre înțelegerea limitei care nu limitează, (ca să noicizez), sau cel puțin nesfârșita serie de comportamente banale omenești date de credința că orice s-ar întâmpla, moartea este totuși doar un accident evitabil și că mai e ceva (sufletul) care ar scăpa în mod cert morții. În toate aceste cazuri, punctul de pornire este înțelegerea (nu doar adamică) a propriei noastre nudități, iar de aici mereu povestea despre finitudinea noastră ajunge în mod legitim infinită. Dacă înțeleg așa acest eseu, pentru mine drumul lui către asumarea finitudinii, cu tot cu acceptarea culturii ca produs infinit al ei, îmi apropie eseul de ceea ce a făcut Boethius în Consolarea Filosofiei. Să ne amintim: acea carte e scrisă ca să alunge spaima în fața morții, iar scopul este atins prin parcurgerea unor nivele succesive de critici ale posesiei, care pleacă de la bunurile veacului, a căror dorință e infinită, dar rea, și ajunge la o critică a posesiei prin cunoaștere a oricărui obiect, unde afirmarea faptului că subiectul își construiește prin cunoaștere obiectul permite infinitatea (bună, căci e cultură) a acestei construcții, deschide un drum epocal în istoria filosofiei și îi aduce și lui Boethius eliberarea de spaima morții. Atât Boethius, cât și Andrei Cornea, cu instrumente diferite, criticându-și fiecare prezentul, trimit spre frumusețea gratuită și infinită a culturii născute din efortul constant și neîncheiat al unei asumări oneste a finitudinii.
Ceva asemănător mi se pare că se petrece și în următorul eseu. Răul existent, răul care odată „rezolvat“ se mută spontan în altă parte, răul corelativ binelui, dar mai ales ultima teză, aceea a răului provenit din prea mult bine oglindesc același parcurs pe care îl regăsesc în Consolarea Filosofiei, chiar dacă aici se vede mai degrabă începutul pașilor lui Boethius, și mai puțin finalul lor: ideea că binele excesiv se poate transforma în rău, sau chiar o face potrivit unei subtile legi este surprinzătoare și ușor verificabilă în cazul primelor etape ale criticii posesiei pe care le întâlnim în Consolare: a avea cât mai mult, a spera că prin posesie cumulată atingi binele corespunde dorinței infinite criticate de stoici și așezate de Boethius drept prima treaptă a cărții lui. Tot mai mult bine devine aici tot mai rău. Dar la sfârșitul treptelor, nu mai e așa: a poseda cât mai multă știință și implicit binele ei nu se mai transformă în rău, deci legea nu mai e valabilă, fiindcă binele științei este infinit (iar aici Boethius își derivă ideea din teoria aristotelică a identității imateriale dintre intelect și inteligibil în actul gândirii). Și aici, neraționalitatea asumării unei finitudini se poate converti în splendoarea efortului finit de a acumula infinitatea inteligibilului asociat binelui și fericirii.
Așa ajungem la ultimul eseu, unde tema (discutată de Mihai Maci cândva pe Contributors) studentului care persiflează apelul la cunoaștere întrebând „și la ce îmi folosește?“ devine la Andrei Cornea o meditație asupra modului în care cunoașterea lui cum produce o ignorare culpabilă a lui despre și a lui ce, iar această meditație devine critică a lumii noastre și a producerii pseudoștiinței. Aici, tema e departe de Consolare. Ba mai mult, ea mă duce și la alte specii de ignoranță, cum este cea invincibilă (dezvoltată ca embrion medieval al teoriei moderne a alterității) sau a ignoranței de sine (condiție a actelor umane, cum spune Plotin că nu putem scrie dacă ne gândim cum se scrie fiecare literă). Dar în centrul criticii ignoranței făcute de Andrei Cornea stă căutarea replicii la sfidarea cunoașterii cauzelor, în numele invaziei cunoașterii lui cum. Replica apare la p. 179: singura soluție este educarea omului, științifică și umanistă, sistematică, cu răbdare, cu persuasiune. Dar de ce să o faci? Aici îmi amintesc încă odată de Boethius și citesc cele două splendide cărți împreună: pentru că acea educație științifică și umanistă poate să arate că asumarea finitudinii stă pentru om în gestul infinit al descoperirii faptului că este capabil să își construiască lumea potrivit propriilor forme de cunoaștere și discernământ, singurele cu care își va decide mereu singur pasul următor.