Dacă „literatura muntelui“ era bine reprezentată în spațiul românesc încă din secolul 19 (Paul Cornea i-a dedicat un studiu inclus în volumul De la Alexandrescu la Eminescu, 1966), literatura mai modernă a schiului are, pînă azi, un singur reprezentant notabil: Mihail Sebastian, în Accidentul (1940) și în notațiile de jurnal adiacente (unele publicate în timpul vieții sub forma cam inexpresivului „jurnal de schi“ din numărul de Crăciun al revistei Lumea românească, 1938). Pentru Sebastian, vacanța nu înseamnă doar o ieșire din „ordinea cotidianului“, ci și regăsirea unei lumi autentice și pure: o transcendență accesibilă. Deviza inițială a alter ego-ului său Paul, deprimat după eșecul legăturii cu Ann(a): „liber și singur“ devine, la capătul evadării la schi cu Nora Munteanu, o libertate cîștigată împreună („cine a fost în munți e un om liber“). Cultul aventurii, propriu generației lui Eliade & Co, apare aici sub forma aventurii sportive, disciplinate de „asprimea“ montană („– Intrăm în aventură, Paul?/ – Intrăm!“). Vacanța din Accidentul nu (mai) e nici turism în Haute-Savoie, nici vilegiatură montană, ca în Femei sau în piesa Jocul de-a vacanța; e aventură existențială și terapie eliberatoare. În fine, ea include și o fantasmă personală a iubirii camaraderești la care Sebastian a visat întotdeauna.
Accidentul conține, pe principiul Matrioșka, trei romane: romanul lui Ann & Co, romanul aventurii montane la schi a lui Paul & Nora, și, în fine, romanul de mistere al familiei de sași. Structura de adîncime aparține însă înălțimilor care găzduiesc, la cabana pădurarului Hagen, cuplul de schiori prin „flerul“ animalier al cîinelui ciobănesc Faffner. Ea ridică în alt plan ceea ce ar fi rămas, altfel, doar o „frumoasă poveste de dragoste“ între Nora și Paul. Fiu al unei vieneze hipersensibile și al unui industriaș sas grosolan și cupid, moștenitor pe linie paternă al unor uzine brașovene și – pe linia defunctei sale mame – al unei grave boli de inimă (cu care speră totuși să atingă majoratul – 21 de ani – spre a „lichida“ moștenirea paternă), tînărul Günther Grodeck este, în pofida aparențelor, personajul-cheie al romanului; simțind probabil că îi scapă de sub control, autorul a vrut să compună pornind de la el o piesă de teatru despre „misterele“ familiei Grodeck. Va fi sesizat, probabil, și neepuizarea latențelor acestora, puse în umbră de „poezia schiului“ și de relația Paul-Ann-Nora. În munți, cei doi bucureșteni asistă la „drama burgheză“ a familiei acestuia proiectată asupra unei colectivități mai largi. Conflictul dintre „burghez“ și „artist“, tematizat de Thomas Mann ca definitoriu pentru modernitatea europeană, se suprapune însă unui scenariu mitologic preluat, via Richard Wagner, din Niebelungen: arheologie subtilă a „demonismului“ identității germane care, în context hitlerist, se încarcă de semnificații personale aparte. Virtuozității interpretării Oratoriului de Crăciun al lui Bach, ascultat de Paul și Nora la Biserica Neagră din Brașov în mijlocul unor sași gravi și imperturbabili, îi corespunde – la capătul aceleiași „aventuri“ a coborîrii pe schiuri – găzduirea nocturnă a cuplului de români la frau Adele Bund, gazda clandestină a relației dintre tînăra doamnă Grodeck și Klaus Schmitt (omul misterios și tăcut cunoscut la cabană sub numele de Hagen, în fapt – tatăl natural al lui Günther, după toate indiciile; cognomenul, folosit numai de amanta secretă, e preluat din wagnerianul Götterdamerung, dar personajul nu are caracterul malefic al celui care plănuia asasinarea lui Siegfried pentru dobîndirea inelului.)
Curios, niciun comentator mai nou al Accidentului n-a acordat atenție unei note de jurnal (20 august 1939), despre geneza hors texte a identității bolnavului tînăr: „Mă amuză să mă gîndesc din cîte lucruri mărunte s-a născut Günther – și ce diferit iese de tot ce am gîndit. Cine m-a făcut să mă gîndesc mai întîi la el a fost Margit de la Ghilcoș, care îmi povestise o vară petrecută de ea, bolnavă, pe chaise-longue la vila Wagner. Pe urmă a fost o inscripție găsită sus pe Schuller la S.K.W., în amintirea unui tînăr sas (Walter Maschendorfer?) mort la 16 ani. Pe urmă a fost Blecher – dar la care mă gîndeam mai mult pentru a evita vreo asemănare între eroul meu și el. Numele de Günther l-am luat de la unul din copiii care urcau în iulie 1937 la S.K.W. Și din toate astea, iată că iese un om atît de curios, atît de neașteptat.“ Implicațiile numelui său de familie au fost investigate detectivistic de Ion Vartic, în cheia unor trimiteri obscure la ultimul poem – Grodek – al austriacului Georg Trakl (v. Grodek. A treia variantă, în România literară, 7 ianuarie 2011). E numele localității din Galiția unde poetul recrutat ca medic-farmacist militar a încercat să se sinucidă, la 27 de ani, după o bătălie traumatizantă cu trupele rusești; va muri după cîteva zile într-un spital din Kraków, nu înainte de a compune poemul în cauză. Chiar prenumele tînărului artist, sugerează Ion Vartic, poate fi legat de preocupările lui Trakl pentru poetul baroc german Johann Christian Günther, mort tot la 27 de ani (1695-1723), după o relație tensionată cu propria familie. Cifrul romanului, dacă există, aici trebuie căutat. Dincolo însă de orice considerații, Günther rămîne un copil al vacanței lui Paul și Nora; nu întîmplător, cea din urmă îl tratează, și pe el, orfanul de mamă, cu calmul responsabil al unei mame a răniților (nu doar al unei „sore de caritate“, deși este și asta). Dacă „romanul lui Ann“, roman al geloziei evoluînd pe ruta București-Bruxelles-Brașov, se situează în linia celei mai bune proze frivol-cosmopolite a lui Sebastian, gravitatea umbroasă și „verticală“ a romanului, e dată de neogoticul cu substrat psihanalitic al familiei Grodeck. Paul abandonează o lume bucureșteană de frivolitate „franceză“, Nora însăși fiind profesoară de franceză…, în vreme ce lumea în care intră prin aventura vacanței la schi (un joc secund, mai pur de-a vacanța…) pare o ecuație a identității burgheze germane. Atmosfera nu mai este văratic-solară, ca în Femei sau Jocul… ci de îngheț auster, cețos, în contrast cu albul stră lucitor al zăpezii, o atmosferă care se va destrăma abia la plecare și pe care cuplul de schiori („profe soara“ și „elevul“) o înfruntă, dificultățile învățării schiului fiind și cele ale eliberării de propriul trecut. Sebastian compune în aceste pagini o mono gramă „central-europeană“ a zonei montane din vecină tatea Brașovului, acreditînd cu grație o geografie literară (personală) a schiului.
Ion Vartic are dreptate să vadă în Accidentul un discret roman soteriologic, presărat la tot pasul, în dimensiunea sa montană, cu semne ale sacrului: de la dimensiunea „niebelungică“ și dantescă a pădurii alpine la „marea lumină“ a schiului și călătoria inițiatică spre Centrul spiritual brașovean, care e atît un nex muzical (Oratoriul de Crăciun din Biserica Neagră), cît și loc al revelațiilor negative despre secretele familiei Grodeck, pînă la viziunile transfiguratoare din final, cînd se destramă norii de pe muntele Schuller (Postăvarul) și se deschid cerurile. Intră aici și „punctele de cotitură“ existențială, precum accidentul bucureștean al Norei cînd tramvaiul de pe Bulevardul Dacia „cotea spre Orientului“ sau curba periculoasă care duce la accidentul de schi al lui Paul, într-un moment de abandon. Schiul și vacanța trimit, apoi, la o obsesie a regenerării, alta decît la Mircea Eliade. Și nu e întîmplător faptul că momentul-cheie al scrierii romanului („descoperirea“ lui Günther) are loc – la Stîna de Vale, în Munții Apuseni – cînd Sebastian află la radio de iminența începerii războiului și resimte un sentiment al panicii similar celui al lui Trakl pe frontul galițian (faptul că Günther recită, enigmatic, de Crăciun, un fragment din poemul traklian O seară de iarnă e o parolă pentru cunoscători a autorului). Nu e lipsit de semnificații nici faptul că Revelionul din Accidentul (a cărui primă redactare datează de la începutul lui 1937) are loc între 1934 și 1935: înainte de a se urca spre București, împreună cu Nora, într-un „tren de schiori“ venit din Bihor (de la Stâna de Vale?), Paul îi privește, la restaurantul Corona al Gării, pe localnicii brașoveni „serioși, tăcuți și greoi“ răsfoind gazete germane și maghiare. Un titlu de presă înregistrat fugar: „La Roma s-a ajuns la o înțelegere“ – indică Pactul Italia-Franța (Mussolini-Laval) din 7 ianuarie, avînd ca scop limitarea influenței lui Hitler. O iluzie… Suspen dată o vreme, istoria se întoarce laolaltă cu o în treagă „realitate“ abandonată la poalele muntelui. Nimic nu se mai poate schimba însă în armătura sufletească a protagonistului, căci „vindecarea“ lui Paul nu se limitează la eliberarea de lestul unei relații amoroase eșuate; ea implică o eliberare de propriul egoism în favoarea Celuilalt – în cazul de față, muribundul luptător Günther Grodeck. Din păcate, viața va bate ficțiunea; ultima însemnare din jurnal – vacanța la schi fără zăpadă din Bucegi de la finele lui 1944, împreună cu viitorii condamnați din lotul Pătrășcanu, nu-i va oferi lui Sebastian sentimentul de eliberare sperat, ci melancolii reziduale; iar accidentul din 29 mai 1945 dă senzația unui finis coronat opus tragic și absurd.