Păsfoind prin vechile dosare înregistrate pe ordinator am dat peste schița unui mesaj adresat unui prieten în 2012, acum paisprezece ani. Era vorba de un anumit gen de intelectuali, convinși că ideile lor prind realitatea atât de bine încât merită să fie impuse societății fără să fie verificate în vreun fel sau aprobate de cei care ar trebui să le suporte consecințele.
La originea acestei atitudini se află, sugeram atunci, divinizarea ființei umane de către unii filozofi idealiști ai secolulul XIX, conform cărora ființele umane sunt sau vor deveni curând adevărații dumnezei ai acestei lumi. Schelling, de pildă, afirma că oamenii, fiind absolut liberi, dau naștere lumii prin cunoașterea-de-sine care ar fi deci singura, adevărata creație din nimic. Această revelație odată stabilită, oamenii nu vor mai avea nevoie să caute divinitatea dincolo de hotarele acestei lumi. Ei înșiși o poartă în propria lor conștiință.
Încă și mai sigură pe sine, filozofia lui Hegel era de părere că apariția și dezvoltarea istorică a ființelor umane ar reprezenta de fapt chiar nașterea și creșterea divinității, care încet-încet ar ajunge să fie ea însăși. Când? la începutul secolului XIX. Unde? chiar în filozofia lui Hegel.
Feuerbach, discipol al lui Hegel, reluând și modificând acest mod de a vedea lucrurile, susținea că divinitățile adorate de-a lungul secolelor în diferite culturi ar fi fost de fapt proiectări în sfera divină a unor simple calități umane, de pildă forța, inteligența și ințelepciunea. Dat fiind, continua el, că în lumea modernă nu mai putem crede în aceste vechi divinități, omenirea trebuie să-și rapatrieze calitățile greșit divinizate, recunoscându-le ca pur umane.
Iar Karl Marx, discipol al lui Feuerbach, mergea și mai departe, argumentând că în istoria modernă atotputernicia divină devine o atotputernică forță umană, pe care el o atribuia clasei muncitoare. Și așa cum profețiile și oracolele vechilor religii dezvăluiau secretele viitorului, materialismul istoric promovat de Marx putea, era el sigur, să prevadă viitorul societății și deznodământul, fericit pe veci, al aprigelor lupte dintre clasele sociale. Să notăm că și alți filozofi erau de acord cu rapatrierea umană a însușirilor divine. Nietzsche, de pildă, care disprețuia oamenii simpli, prefera să sfințească rasele zis superioare gata să stăpânească lumea.
Lenin, adept activ al gândirii lui Marx, era convins că noua orânduire socială, sau altfel spus paradisul pe pământ, trebuia să fie impusă de cei care au înțeles mersul istoriei. Pentru ca să reușească, aceștia nu aveau nevoie să-și convingă supușii. Dată fiind tranziția de la credința religioasă la gândirea și acțiunea socială, noile doctrine aveau dreptul să ceară adorația și ascultarea de care religia se bucura pe vremuri. După părerea lui Marx, religia fusese un drog, un opiu pentru popor. Cum a notat mai târziu Raymond Aron, noile doctrine puteau deci foarte bine să reprezinte un drog, un opiu pentru adepții lor.
Atotputernici, cei ce cunoșteau viitorul și calea, singura cale, spre fericire pe pământ, trebuiau să ceară mulțimii supunere și ascultare oarbă. Lenin, adus în secret din Elveția în Rusia în timpul Primului Război Mondial cu ajutorul imperiului german, organizator discret și eficace al unei lovituri de stat la Petrograd în noiembrie 1917 (eveniment preaslăvit în junețea mea sub numele de „Marea Revoluție Socialistă din Octombrie“), a făcut posibilă o formă extremă a acestei operații. Elementul oracular al gândirii lui Marx – teoria istoriei, lupta de clasă, viitorul inevitabil revoluționar și luminos – se îmbina cu declarația atotputerniciei unui mic grup de iluminați care, erau ei siguri, aveau voie să facă orice ca să obțină victoria.
Despre acești zei și certitudinile lor, Alain Besançon, plecat dintre noi acum trei ani, a scris câteva cărți de neuitat. Să vorbim despre ele rândul viitor.