există temeri că de ceva vreme
nu ne mai privim în ochi
că din nimicul de peste zi se
extrag esențele tari
care ne macină liniștea.
am în față o fotografie din anii
’80 cu mulți cunoscuți
care la un semn par să iasă
rînd pe rînd din fotografie
și pleacă la casele lor.
la capătul zilei
locul în care mă aflu îmi pare
foarte cunoscut. sînt singurul
din fotografie
care nu poate trece dincolo.
cînd privesc înspre ei
îmi văd fața brăzdată de riduri.
uneori vreau să-i strig
după nume
dar îmi e tot mai greu
cînd văd cum stau atît
de cuminți
sub cruci
în cimitirul din sat.
*
am în minte zile care nu m-au
vrut niciodată.
zile cu soț zile impare
zile venite de nicăieri ca niște
păsări de pradă
zile cu antibiotice
cu soldăței de plumb
mărșăluind dintr-o cameră în alta.
am în minte ziduri unde trăiesc
de ani buni
unde pacea nu se împarte
la toți
unde iarba nu vindecă.
între aceste ziduri vorbesc
doar pe înțelesul
păsărilor migratoare
vorbesc pe înțelesul sîngelui
vorbesc pe înțelesul omului
crisalidă
care printre tufele afinului
siberian
așteaptă tăcut primăvara.
am totuși în minte o zi
pe înțelesul tuturor.
o zi în care în soarele crud
al dimineții
mi-am văzut frații subțiați
de pămînt
îmbrăcați
în costume de os.
*
casa în care am plîns
are ceva din
frica unui copil trezit noaptea
din somn
are ceva din miezul fierbinte
al zilei.
acum sînt parte a pustiului
din inima casei
surprins de o ploaie de stele
sînt locul în care nervii
intră în balans se rup
se fac așchii sub piele. de aici
înainte doar mila
mă mai poate salva
sau îndemînarea pierdută
a tatălui meu
surghiunit la mare depărtare
de casă.
tatăl meu ținea la reguli
avea claritate
credea că dacă lipsești mult
timp de acasă
te poți întoarce oricînd
fără nicio primejdie
dar eu nu.
*
m-am născut acasă.
nu știu dacă era noapte sau zi
dar acum e prea tîrziu să mai
întreb pe cineva.
departe de grădinile
semiramidei am învățat
să nu ascund în dulapuri
ceea ce lăsau nopțile în urmă
să fiu milostiv
să fiu sărac cu duhul
dar nimeni nu știa cum.
de ceva vreme crește în mine
bucuria de a fi nicăieri.
ca să nu uit
în fiecare dimineață urc
în podul casei
și îmi privesc sîngele.
sînt uluit să-i văd frumusețea
atunci cînd ne privim în ochi.
*
plouă năprasnic peste viața
mea din lumea cealaltă.
plouă ca și cum ploaia ar vrea
să dezgroape
ceva pierdut între cele două
lumi.
viitorul nu-i tocmai bun de
privit în ochi
nici ziua de azi. emoția poate
să mă surprindă
și să aleg greșit.
copleșit
păstrez obiceiul de-a fi singur
melancolia rămîne piatra
de temelie
a celor care se răstesc zilnic
la cer
a celor care poartă pe buze
șiraguri de cuvinte
vindecătoare.
nimicul e mai viu ca niciodată
și croșetează în tăcere
părțile moi.
într-un tîrziu întreb
dacă pot face pace cu sufletul.
*
sînt la mila ultimului val care
va schimba
pentru todeauna relieful din
propria-mi casă.
aud văd înghit. e felul meu
de a trăi tăcut
în răspăr
pe muchie de cuțit
la mare adîncime.
între primul val și al doilea val
îi văd pe toți ai casei
într-o zi de duminică
în jurul mesei.
cobor tot mai adînc.
printre cei vii
aud scîncet de copil.
o mînă de apă strînge masa
în grabă
și ne pregătește de somn.
*
de mult în amintirile mele
nimic nu mai e sigur.
povestea copilului pierdut
în mulțime
nu mai interesează pe nimeni.
un om în alt om
în alt om un om
lăsat pradă incantațiilor.
gurile rele spun
că e pe cale să se adeverească
o nouă ierarhie a sufletelor.
ceva pare greșit dar nu pot
explica ce.
în fotografiile risipite prin casă
eu sînt copilul care trăiește
într-un trup de adult spaima
că într-o zi
sîngele va fi singurul lui
confident.
*
aici unde se aud țipete
nu e nimic de văzut.
aici e locul cel mai înalt și
saturația sîngelui cea mai bună.
aici ferestrele dau spre
curtea interioară
varul e gri
și acoperișurile din jur plate.
la prima oră a dimineții
lumina de serviciu
intră prin fereastră ca
un anestezic ușor.
aici cei care au îngropat în ei
țipătul mai multe zile la rînd
primesc în vizită vîrful de lance
al celor mai noi terapii
și dreptul de-a fi singuri
la cina cea de taină.
în camerele cu pereții înalți
cei rămași înlăuntru
sînt ostaticii somnului.
aici unde se aud țipete
nu e nimic de văzut.
*
e momentul acela al nopții
cînd ceasul arată
ora patru
și auzi
singurătatea cum trece strada
și intră din casă în casă
împărțînd
sticle cu lapte.
e momentul acela al nopții
cînd se îngroașă sîngele
și ai mare nevoie de săruri
și în casă se aprind luminile
ca pe un transatlantic aflat
în pericol
în largul oceanului.
e momentul acela al nopții
cînd se deschide cerul
și mama tuturor spasmelor
te descheie la nasturi
și îți spune pe nume.
*
mă bîntuie
cu o seninătate de nedescris.
am văzut în ea harul
puterea milei înflorind peste
lucruri și oameni.
dar în lumea mea
capătă tăiș
adună de prin boscheți
cîntecele păsărilor
amurgul
migrenele omul eșuat în uitare.
în lumea mea
cheltuie ultima viață din cer.
ca să-i pot spune pe nume
ar trebui să-i văd ochii
ar trebui să-i văd umbra
culcată pe apă
ar trebui să construiesc
doar pentru ea.
în secret știu că se gîndește
la mine
dar ce fericire atunci
cînd în preajma sufletului
strîmb
îmi vorbește cu
dumneavoastră.