Tatăl lui Ștefan Bănulescu ținea morțiș ca băieții lui să se facă aviatori și a avut visul împlinit cu doi dintre ei. Însă Ștefan a găsit un șiretlic pentru a nu trece proba medicală în momentul în care comisia testa reflexele candidatului prin apropierea unei lămpi fierbinți de un călcâi. Durerea a fost suportată cu stoicism, iar medicul a rostit cu admirație: „L-ai învins pe Ahile” (Ștefan Bănulescu, Opere, II, ed. îngrijită de Oana Soare, E.F.N.Ș.A. – Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2005, p. 379). Acesta a fost un bun prilej de aducere aminte și de reflecție peste ani: „Adică nu mai eram aviator. Nu eram vulnerabil la călcâi. Ăsta e sensul nebuniei, să fii vulnerabil la călcâi. Partea omenească” (ibidem). Băiatul din câmpie, care mersese desculț jumătate din perioada anului și simțea pământul la modul anteic sub picioare, a dorit să rămână cu ceea ce medicina diagnosticase ca fiind punctul său nevralgic. Cu alte cuvinte, a refuzat ridicarea ca homo viator în înalturi, pentru a străbate lumea per pedes.
Spre deosebire de munteni, care nu sunt nevoiți să caute verticala, dată deja de axa muntelui, câmpenii trebuie să o cântărească din ochi într-un loc cu relief neted, descoperind-o camuflată într-un turn, într-o turlă sau într-un copac. Aparițiile misterioase, mai lesnicios de perceput în cadrul muntos, sunt altfel receptate sub bolta cerească a șesului: „…misterele acestea de pe orizontală […] sunt marile mistere ale câmpiei. Acolo singura ridicătură, ceva mai importantă, este doar cerul” (ibidem, p. 376). Pentru un copil ce trăiește lumea în imaginație, o distanță parcursă peste puterile lui capătă datele unei probe desfășurate într-un teritoriu inițiatic. Copilul Ștefan suferă o astfel de inițiere, saturată de mistere, trecând prin Valea Mieilor cu mare atenție să nu încalce câteva interdicții: „să nu te uiți în dreapta și în stânga, decât înainte” și, mai ales, „nu trebuie să te oprești, ci să mergi drumul înainte” (ibidem, p. 240). După cum era de așteptat, inițierea prematură eșuează, însă viitorul scriitor rămâne cu un mare spor imaginativ: „Nu dezlegasem locul misterios Valea Mieilor, dar avusesem marele câștig de a-l reașeza înainte și de a-i mări bogăția și atracția” (ibidem, p. 242). O astfel de frază spune multe cititorilor avizați ai operei lui Ștefan Bănulescu.
O mișcare distinctă de drumul drept este urcarea, pe care copilul din Făcăieni o face, împreună cu un alt copil, cățărându-se noaptea într-un salcâm cu rol de axis mundi. Acolo nutreau iluzia că ar putea să vadă soarele și să contemple, dintr-o perspectivă cu neputință de avut de jos – credeau ei –, cealaltă parte a pământului. Ca în orice experiență serioasă de inițiere, eroii sunt biruiți de somn, iar dimineața, „jumătate din drumul nostru îl parcursese soarele ca să-l putem întâlni” (ibidem, p. 949). Aici se întâmplă mirabila întâlnire a două trasee: a copilului care urcă spre zenit și a soarelui care ar veni să-l întâmpine. Concluzia trasă de novicele amator de inițieri este că și soarele merge, la fel ca lumea întreagă. Nimic nou sub soare, dar șansa de a fi fost plimbat, pe când avea aproape zece ani, cu un aeroplan, îi îmbogățește experiența ascensională. Mai importantă decât tentația icarică a desprinderii este revelația asupra mersului pe care o prilejuiește ridicarea de la sol: „…mersul omului pe două picioare pe coaja pământului părea uluitor văzut de sus” (ibidem, p. 283). Adolescentul care nu va accepta să devină pilot avea nevoie de experiența zborului planat pentru a admira miracolul mersului pe jos. Punctul de plecare pe care îl necesită lumea mersului pe jos este recognoscibil și în opera bănulesciană, autorul acesteia mărturisind: „Toate cărțile mele au rădăcini în locurile de obârșie și în vârsta când retina e limpede și neatinsă de oboseală” (ibidem, p. 325) sau, și mai bine, „un scriitor nu poate veni de nicăieri și pleca spre nicăieri. Fără o lume a sa, structural a sa, un om de condei riscă să fie adoptiv al tuturor conjuncturilor” (ibidem, p. 311). Pentru a înțelege locurile natale lăsate în urmă, scriitorul a simțit nevoia să se distanțeze de lumea satului, pentru a-i discerne dimensiunile și sensurile. Ceea ce nu înseamnă că nu i-a rămas fidel acesteia: „Mi-a dat Dumnezeu o lume pe care n-am trădat-o, nici prin gestul de a mă întoarce la ea după ce m-am desprins de malurile ei […]” (ibidem, p. 255).
Ajunși în acest punct, se poate vorbi puțin despre specificul scrisului bănulescian. De pildă, în nuvela Satul de lut, drumul spre așezarea omenească abia se întrezărește: „Peste câmp, printre miriștile galbene, se ivește din când în când firul subțire al unui drum, se vede ca o dâră de colb alb legând întrerupt orizonturile, sub lumina dogoritoare a amiezii” (Ștefan Bănulescu, Masa cu oglinzi, în Opere, I, ed. cit., p. 157). Este motivul pentru care prozatorul afirmă, în altă parte, că nu-l atrag părțile exacte, „raportate strict la metru pătrat”, ci „partea nevizibilă a lucrurilor întâmplate” (ibidem, p. 865). Aș spune că Ștefan Bănulescu nu descrie „la metru pătrat” câmpia Bărăganului, ci la… „metru liniar”, pentru că firul narativ urmează, în primul rând, distanța parcursă de protagoniști prin acest spațiu insolit. Așa se explică faptul că personajele se află mereu în mers. În Satul de lut, este căutat un om care nu mai există, în Vară și viscol, cineva constată că nu s-a dat nicăieri de vreun om, iar în Masa cu oglinzi, călătorii traversează câmpia către un oraș care întârzie să se arate la orizont. Personajele pleacă spre ceva ce le lipsește chiar și după ce au ajuns la râvnita destinație. Cea mai frecventă este deambularea în cursul căreia drumul parcurs este mai sigur decât orice adresă, câmpia părând că înaintează ea însăși spre drumeții care o străbat copleșiți de miraje. Mare scriitor al câmpiei, Ștefan Bănulescu știa, ca nimeni altcineva, că linia orizontului este nemărginită și că trebuie căutată o verticală care să susțină totul. Aminteam la început de găsirea anevoioasă la câmp a unei verticale și aduceam drept exemplu turnul, turla și copacul. Acestora li se adaugă și gara, care, în Masa cu oglinzi, reprezintă pentru familia Popescu o clădire suspendată spațial în inima câmpiei. Ușile îi sunt larg deschise, păsările intră și ies, iar trenurile pleacă și sosesc. Un călător pe căile ferate precum Constantin Pierdutul I-ul urcă aici într-un tren fără să se intereseze de destinație și coboară la întâmplare într-o stație oarecare. Departe de a fi loc de tranzit sau nod de cale ferată, gara este în nuvelistica lui Ștefan Bănulescu un topos unde orizontala se intersectează cu verticala, într-o lume câmpenească cu repere morganatice. Dar această lume care mereu fuge din calea drumeților trebuie măsurată și așa apare „topometristul” Constantin Pierdutul I-ul, „geniul cifrelor” care, în obsesia delimitărilor, dorește să întocmească hărți la scara… unu pe unu.
Prozatorul însuși imaginează o lume care trebuie cartografiată din pricină că nu se lasă fixată. Proiectul nedus la capăt „Cartea de la Metopolis” este o încercare de a circumscrie și a denumi un teritoriu situează în zona incertă dintre geografie și mit: Mavrocordat, Metopolis, Dicomesia, Cetatea de Lână. Cu cât un perimetru este măsurat mai corect, cu atât el devine mai fabulos. Protagonistul Milionarul circulă prin acest spațiu, urcă, îl supraveghează, îl străbate cu drezina și coboară. Așa trebuie înțeleasă prezența, încă de la începutul romanului Cartea Milionarului, a unei roți, a cărei plecare este plină de promisiunea întoarcerii. Navetei liniare i de adaugă și mișcarea circulară specifică lumii care nu poate sta locului, dar păstrează legătura cu punctul originar, central. Dacă pe hartă se hașurează câte ceva pentru a se fixa, roata pune din nou totul în mișcare. Personajele intră într-o rețea de traiectorii, se intersectează, se caută, se pierd și se regăsesc în aceeași imensă roată ca pentru hamsteri. „Viața e o câmpie fără margini – filosofează un personaj din nuvela Satul de lut –; pe orizontala ei, o verticală cât de mică poate însemna oricând ceva” (ibidem, p. 59). Orizontala este întinderea fără margini ce duce la agorafobie, iar verticala aduce reperul statornic.
Neuitând de cer, Ștefan Bănulescu își coboară privirea îndeosebi spre pământul pe care omul merge condamnat la o viață dusă pe orizontală. Pământeanul are nevoie de repere, oricât de nesigure ar fi în spațiul ficțional al câmpiei nemărginite, și de aceea are dreptate Marin Sorescu să spună că „Ștefan Bănulescu pune o distanță de o fugă de dropie între el și indiscreția lumii. Și, de asemenea, între el și foaia de hârtie” (Ușor cu pianul pe scări, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1985, p. 394). Prozatorul epuizează logosul și lasă tăcerea să continue drumul. Într-o regiune cu relief plat, obiectivele se retrag, se ascund, se îndepărtează, dar tot rămân în câmpul (câmpul!) privirii. În asemenea condiții, și aparițiile morganatice devin repere căutate, iar scrierile lui Ștefan Bănulescu sunt înconjurate de „o mare de tăcere ca un relief scufundat din care s-au păstrat la vedere piscurile cele mai înalte” (Georgeta Horodincă, Ștefan Bănulescu sau ipotezele scrisului, Editura du Style, București, 2002, p. 237). De aceea, observația lui Eugen Simion potrivit căreia Ștefan Bănulescu este omul pe care „istoria îl prinde pe jos [s.a.] și-l ține așa până la sfârşit” (Prefață la Ștefan Bănulescu, Opere, I, ed. cit., p. IX) este justificată. Ștefan Bănulescu a rămas pe jos, dar a și mers mult, pentru că mersul este o formă vitală a condiției umane. Totodată, a făcut din mitica vulnerabilitate a călcâiului lui Ahile cel iute de picior o formă de libertate creatoare. De aceea, ar fi putut oricând rosti, ca Milionarul din Vară și viscol, care făcea, înainte de a fi încorporat, apologia mersului de voie, relaxant, fără țintă: „– Merit o plimbare înainte de toate. Suntem în primul rând oameni. Să se înțeleagă” (Opere, I, ed. cit., p. 78). Este de înțeles că, și în cazul tânărului Ștefan Bănulescu, ceea ce a părut inițial eșecul în a face o impusă carieră de aviator a ajuns să asigure ulterior condiția unei opere de înălțime în literatura română.