Cu puncte de plecare într-un real domestic, poezia Angelei Furtună relevă o tranziție tensionată spre un existențial amplu, surprins cu acuitatea unei sensibilități mereu în vogă. Situată între sine și lume, poeta are aerul de-a relaționa cu lumea printr-o imagistică avivată în măsură a-i permite postura dominantă. Fundalul solitudinii îi oferă un asemenea raport într-o serie de variante menite a menține spontaneitatea comunicării. Dar relația interioară cu ambianța dă tonul. Nu o dată apare o ipostază concurențială a celor doi factori, astfel încât ființa pare a se căuta în materia înconjurătoare spre a înregistra subordonarea acesteia. Prezența și absența sa alternează în funcție de modul în care izbutește a rămâne la suprafața mirabilului proces. Lumea se metamorfozează în imaginea poetică, poezia se reflectă în imaginea lumii. Un spectacol al unei infatigabile, impresionante vitalități. În consecință poeta se plânge de funcționarea egotică a fenomenelor universale: „ce frumos a răsărit fără mine/ soarele/ azi/ în cea mai lungă zi a anului –/ un suflet pe care nu-l poți înșela/ un sunet pe care nu-l poți ține închis/ o adormire în pace (…) povestea adevărată/ a acestui loc riscant/ care este geniala ființă:/ a fost odată o ecuație imposibilă.“ (VI). O acuitate a inteligenței cooperează febril cu simțul expresiei. Urmând secvențele vieții vegetale, ființa se descoperă pe sine cu satisfacția unui succes într-un atare proces competițional: „așadar a venit vremea când firul de iarbă/ îngerul de clorofilă/ sparge muntele fachirului:/ unele cuvinte conțin rămășițe umane,/ altele conțin embrionii unor ființe din viitor –// am aflat multe despre mine atunci/ când am învățat să deslușesc amprenta/ pe care cuvintele/ o lasă în ostatici// am uitate multe despre cine sunt/ atunci când firul de iarbă/ a sfredelit diamantul crezând că/ sinele e o oglindă ce nu se sparge.“ (IX) Uneori succesul e înregistrat prin enumerarea insistentă a unor virtualități: „aș putea să deschid fereastra/ exact în clipa în care vocile copilăriei/ dau năvală din grădină/ odată cu aburul ce dezgheață pământul/ adâncind groapa unde va fi pus/ copacul meu cel nou sau trupul meu cel vechi// aș putea să deschid ochii/ la fel cum se deschide cerul de Crăciun/ când ceea ce vezi este ceea ce ești“ (X). În continuare eul poetic devine un pericol al unui real pe care-l pune într-o situație imprevizibilă, încercând a-l substitui prin sine: „poetul se trezise în celula lui/ poetul știa de ce este vânat/ – poezia poate deveni o amenințare –/ deci i-au întârziat receptarea, condamnându-l/ la moarte în contumacie,/ când el ajunsese deja foarte departe/ într-un alt sistem de referință și într-un suflet nou-nouț – // totul, vă spun vine din muzică,/ neliniște și metafizică,/ purtate ca o armură a identității – dar nimic nu apare din neant/ căci toate acestea încep să funcționeze/ cu mult înainte de-a le auzi voi“ (XV). Un efect al unei situații de acest fel îl reprezintă repetitiv ipostaza identității auctoriale oscilând între diverse fețe analogice: „tu, nisipul și cărțile/ verigi între ceea ce știi și ceea ce ești// lucrurile uitate și aruncate pe un alt țărm/ după ce deșertul s-a retras din cochilii/ intensitatea unei dimineți petrecute în singurătate/ așa cum înveți o limbă străină pentru a te despărți/ de mersul desculț prin nisip ca un șarpe în jurul gleznei“ (XXXIII). Cu o subiacentă satisfacție incertitudinea ambianței avansează într-o perspectivă continentală, incluzând locuri, timpuri, referințe estetice într-un melanj cu rost conciliant: „Europa stă în fiecare amintire/ incertă/ nesigură/ alungată/ poate în lacrima din Collioure, unde am petrecut/ de minune, la fereastra lui Matisse, și unde am început/ să aștept un nou război:/ să vărsăm din fiecare pahar câte o picătură de vin/ cultul pomenirii morților“. (XXXVII). Căutându-și personalitatea, autoarea își exprimă în fapt aspirația de-a neutraliza lumea prin asimilare imagistică, prin voluptatea unor clipe ale împlinirii proprii. Angelizarea ca și conștiința intelectului recuperator reprezentând factori ai echilibrului subiectiv: „partea cea mai luminoasă a vieții am petrecut-o între muzică și literatură/ prin insinuarea inspirației în visare și apoi/ în revelație,/ când creația abia se înfiripă/ iar adevărul te aduce din transă înapoi în corp// cu mine un înger de povară/ tălpile lui poartă în deșert mirajul/ eliberând marea din inima celor însetați/ și de atitudinea în natura mea, solară“ (XLI). În repetate rânduri realul e pacificat prin descripție obiectivă, prin tentație analitică: „imposibil de fixat un armistițiu/ între ora la care ai dori să mori/ și ceasul când te trezești în fiecare zi/ pentru a constata că viețile celor de lângă tine/ funcționează precum un amestec afrodiziac (…) îți spui că nimeni nu te-a chemat pe tine/ așa cum ești la plecare/ într-o atracție perpetuă față de stigmatul cunoașterii/ din care e făcută inocența.“ (XLIII) În chip generic existența apare măsurată cu o rezervă având un resort protestatar, cu un cinism conținut. Adversitatea rulând pe planul naturii umane, absoluțiunea venind după un prelung șir al deplorărilor: „și mă rog fierbinte pentru fiecare străin ce-mi iese în cale,/ căci știu că are de purtat la rândul său o bătălie –/ dă-i, doamne, și lui, cum și mie,/ să se scufunde și să se înalțe de mii de ori,/ să fie alungat, și apoi implorat să deschidă ochii/ asupra sinelui risipit.“ (XLV) Un loc aparte îl are tema poetului, imuabilă din antichitate până în zilele noastre. Aceasta ar fi un simbol al unei suferințe generate de inadecvarea dintre ființă și lume care nu cedează, întrucât pare de natură absolută: „în această lume, poeții știu să primească suflete/ vorbindu-le, ei își amintesc viețile ce vor urma/ hoinăresc alături de Platon de-a lungul Ylissului// poetul e singur și sporovăiește mereu/ cu sine însuși.“ (XLIV). Concluzia e una succintă: „în realitate/ lumea coboară în noi/ cum o greutate inutilă“ (XLIV). Conflictul cu lumea pare așadar ireconciliabil. Dându-i glas, Angela Furtună îl ilustrează vizionar prin însăși postura sa naturală. Ne măsurăm cuvintele considerând-o drept o poetă de înalt grad și o remarcabilă intelectuală, cu o receptare regretabil ingrată.