Liviu Capșa nu este numai un scriitor apreciat pentru poezia lui și, mai de curînd, pentru eseurile pe care le publică. El este o figură simpatizată în lumea literară pentru că are tocmai profilul iubitorului sincer al literaturii. În afara scrisului său, pe care îl abordează cu seriozitate și fără niciun pic de vanitate și narcisism (păcate chiar ale unor autori de valoare), el iubește necondiționat literatura, o citește susținut și o comentează cu măsură. Nu idolatrizează autori și nici nu își manifestă cu violență sentimentele negative față de confrații mai puțin înzestrați. Scriitorul din Oltenița vine dintr-o profesiune liberală (avocat, membru al Baroului București), este el însuși liberal prin spirit și vocație, nu se aliniază unor cauze doar pentru a se simți membru în vreun grup. Și în ceea ce scrie practică un echilibru care-i este natural, păstrînd o notă de umor fin, gata să relativizeze luările de poziție prea pătimașe din jurul lui.
Autorul e „vechi“ în literatură, a abordat-o cu talent și tenacitate, dar și cu modestie cu multe decenii în urmă (de peste 30 de ani îl cunosc eu). Volumul care i-a apărut la Cartea Românească în acest an se numește însă Cinci ani în lumea literaturii și adună eseurile scrise de Liviu Capșa într-un „cincinal“ fără planuri stahanoviste. E clar că el preferă calitatea și claritatea fără a se preocupa de cantitate. A strîns totuși cam zece eseuri în fiecare an – sumarul le aliniază cronologic, pe ani de apariție, între 2021 și 2025 inclusiv. Textele au apărut în majoritate în România literară, ceea ce le conferă un certificat de garanție, dar și în alte reviste precum Viața Românească și Neuma.
Liviu Capșa frecventează constant literatura de calitate, dar nu este excesiv de abundent în comentarea ei. De regulă, eseurile sale grupează mai multe nume de autori și titluri de opere, adunate în jurul unui nucleu tematic. Astfel, el scrie despre „cruzimile literaturii“ de la marchizul de Sade la Suzanne Collins ori despre clasicism și modernitate, „de la Friedrich Schiller la Orhan Pamuk“. Apar însă și unele eseuri dedicate unui singur autor: Vladimir Bukovski, Ioan T. Morar sau chiar Horațiu Mălăele.
Eseurile vizează teme complexe precum Moartea și Învierea (cu majuscule) ca parabole literare, dialogul poeților cu Dumnezeu, îngerii poeților, scriitorii și războaiele ori „suflete de vînzare“, de la Gogol la Graham Greene. Se remarcă așadar alegerea unor subiecte care prezintă însemnătate și interes precum și referințe la autori de primă importanță sau măcar cu notorietate indiscutabilă. Alături de cei menționați mai înainte, Liviu Capșa se referă și la – printre alții – Andrei Makine, G. Călinescu, E. Lovinescu, Alberto Moravia, clasicii ruși, I. L. Caragiale, Pascal Brukner, Mario Vargas Llosa.
Cuvîntul de însoțire de pe coperta a patra, semnat de Răzvan Voncu, este destul de amplu și evidențiază justificat cultura literară a lui Liviu Capșa și modul foarte aplicat, lipsit de frivolitate în care el abordează marea literatură. Putem să-i atribuim eseistului Liviu Capșa, care este în primul rînd un neobosit cititor înainte de a fi un poet de substanță, observația că, la el, cultura literară este perfect asimilată și a devenit, conform cunoscutei definiții, amintire personală. Liviu Capșa nu doar parcurge texte, ci le asimilează, le integrează organic în propria lui sensibilitate și memorie, literatura lumii face parte din personalitatea lui, așa cum el însuși este o parte al literaturii vii și o cale de manifestare a ideilor din spațiul cultural.
Toate aceste calități, pe care le atribui din plin lui Liviu Capșa, nu ar duce la un produs literar atît de apreciat dacă nu ar exista un stil aparte al scriiturii, acel ingredient inefabil pe care obișnuim să-l numim talent. Acesta ne face să parcurgem eseurile lui Liviu Capșa cu plăcere, cu bucurie să luăm act de ele cu ușurință și fără nicio crispare pe care, uneori, erudiția expusă prețios ori scolastic o provoacă. Eseurile „intră“ în conștiința cititorului oferind numai delectare și chiar jubilație. Scriitorul are grijă să nu mortifice subiectele, să nu devină didactic și nici snob. Această naturalețe a scrierii, care nu ocolește nici metafora, aduce tocmai ceea ce un text se cuvine să aibă pentru a cuceri cititorul, nu a-l forța. Liviu Capșa, în eseurile lui, nu impune, ci propune, dar își pledează în mod seducător tezele.
Aparița eseurilor lui Liviu Capșa, nu este de altfel primul său volum din acest gen literar, conturează personalitatea autorului și produce satisfacții de lectură pentru care se cuvine să-i mulțumim.