Am citit recent despre un fapt care îl contrazice pe Cicero, autorul dictonului „Inter arma silent Musae”. (Pentru cei care se trag doar din daci, traduc: În timp ce vorbesc armele, Muzele tac.) O poveste care s-ar putea numi „Pianele zburătoare” și pe care vreau să v-o aduc la cunoștință. Mi se pare extraordinară, la limita incredibilului.
În 1941, istoria îi dădea dreptate învățatului latin. Urechile lumii erau pline de șuierul proiectilelor care loveau Europa. Sunetul războiului acoperea muzica. Și aducea în impas, fabrica Steinway & Sons, din New York, producătoare de piane. Guvernul american interzisese folosirea metalelor cupru, fier, aluminiu pentru orice altceva în afara industriei militare. Pianul, acest instument nobil și greoi, părea condamnat la extincție. Era prea greu pentru front, prea fragil pentru noroi și prea „burghez” pentru estetica tranșeelor. Fabrica s-a adaptat o vreme și a produs piese pentru mașinile de război, reușind să nu-și închidă porțile.
Tocmai cînd speranța de a produce din nou piane era gata să se stingă, a apărut un proiect cu un nume ciudat: Victory Vertical.
Theodore Steinway, cel care conducea atunci firma, a primit o comandă care părea o glumă nesărată: construirea unui pian care să poată fi parașutat. Pentru o familie care își petrecuse un secol rafinînd sunetul pentru sălile de concert imperiale, aceasta era o provocare care friza absurdul. Piane care să fie parașutate? Da, a răspuns Guvernul american.
Steinway nu a refuzat. A început o adaptare a pianului care trebuia să fie aruncat din avion înainte de a cînta vreo melodie. Au fost fabricate exact 2.436 de piane, special concepute pentru trupele aliate. (Repet, 2.436 de piane pentru front!). Nu erau pianele negre, lucioase, care reflectă luminile candelabrelor. Erau vopsite în culori de camuflaj: verde măsliniu, gri de mare, albastru tern. În locul picioarelor sculptate erau niște grinzi solide. Nu aveau fildeș pe clape, ci un plastic rezistent la umezeală. Dar, cel mai important, greutatea lor a fost redusă drastic, folosind doar minimum de metal necesar (aproximativ 15 kilograme de fier per instrument), pentru a putea fi ambalate în lăzi de lemn și aruncate din avioanele de transport.
Imaginați-vă scena: un cîmp de luptă în care cerul se deschide și, printre lăzile cu muniție și pachetele cu hrană, coboară, legănat de o parașută, un Steinway. Un pian venind din cer și coborînd în iadul războiului.
Firma Steinway a înțeles că rolul lor nu mai era cel de furnizor de artă, ci de furnizor, într-un fel, de sănătate mintală. În pustiul din Africa de Nord, în junglele din Pacific sau în satele ruinate din Italia, aceste piane deveneau insule sonore, luptîndu-se cu sunetele războiului. Muzica lor nu era „artă pentru artă”, era o legătură ombilicală cu normalitatea, un moment în care toți ascultătorii puteau evada, dezerta, preț de cîteva melodii, din strînsorile frontului…
Producătorul de piane a trimis, în fiecare cutie Steinway, instrucțiuni de acordaj care puteau fi executate cu unelte de mecanic auto. Ce minunată „recalificare” pentru reparatorul de jeep-uri! Pianele deveneau și ele instrumente de luptă, de luptă împotriva disperării.
Pînă la sfîrșitul războiului, peste 5.000 de piane (incluzînd modelele adaptate ulterior) părăsiseră fabrica Steinway cu destinația frontului. Multe au ars în bombardamente, altele au putrezit în junglă, devenind ele însele pămînt, un soi de „medalii de lut” ale unei victorii invizibile.
Firma Steinway nu a făcut profit din această operațiune. Din contră, și-a pus la bătaie prestigiul pentru a crea un obiect care să reziste la un impact de cîteva sute de kilometri pe oră. A fost momentul în care marele Steinway a coborît din „loja de onoare” în cenușa istoriei, demonstrînd că muzica nu e un simplu accesoriu al vieții, ci o componentă a kitului de supraviețuire.
Astăzi, puținele Victory Verticals care au supraviețuit sunt obiecte de cult. Ele nu sună ca un pian de concert; au un sunet ușor metalic, mai aspru, ca o voce care a cîntat printre obuze. Ca o amintire sonoră.
În timp ce fabricile Steinway își vopseau pianele în verde măsliniu, o altă bătălie, silențioasă, se dădea în edituri și tipografii. A fost epoca în care America a înțeles că un soldat care nu citește și nu ascultă muzică este un soldat care se pierde în interiorul propriei spaime. Astfel, pe lîngă cele 2.436 de piane Steinway Victory Vertical, cerul Europei și al Pacificului a fost inundat de un alt tip de „muniție”: Armed Services Editions (ASE). Peste 120 de milioane de cărți în format de buzunar, de la clasici la poezie și romane contemporane, au fost tipărite și distribuite gratuit soldaților. Cărți subțiri, gîndite să încapă în buzunarul de la piept al uniformei, „exact deasupra inimii”. Soldații le citeau în tranșee, sub lumina palidă a unei lanterne sau în așteptarea unui asalt.
Spiritul frontului, însă, cerea și prezență vie, nu doar obiecte. Aici a intervenit USO (United Service Organizations), transformînd linia frontului într-o scenă suprarealistă. Vedete, precum Marlene Dietrich, Marylin Monroe, Bob Hope sau Glenn Miller, au lăsat în spate confortul studiourilor din Hollywood pentru a concerta la cîțiva kilometri de focul inamic, aducîndu-le soldaților un pic de Americă în tranșee.
Pianele parașutate, cărțile din buzunare și vedetele care dormeau în corturi de campanie au demonstrat un singur lucru: în fața barbariei, cultura nu este un lux, ci o armă de calibru greu.