Vocația lirică a Mihaelei Grădinariu constituie un atu al analizelor sale critice, vizibil și în titlul recentului ei volum, Descântec în oglindă (Cronici literare, Editura Junimea, 2024), care ar fi putut denumi, prea bine, un volum de poeme, fără însă ca sintagma să devină, în cazul genului ales, imprecisă ori vagă. Mai găsim, de altfel, în volum și alte numeroase titluri creative. Într-adevăr, prin datul vibrației poetice, autoarea este, nolens volens, empatică, înțelegând din interior scrisul autorilor selectați, dar nu-și pierde nicio clipă harul de critic autentic, controlul ferm asupra opiniilor și a comentariului. Găsim un echilibru suveran în toate instanțele acestei frumoase cărți de analiză ordonată (și cuprinsă în capitole intitulate Poezia, Proza, Critica, Varia) a unui număr considerabil de volume apărute din deceniul al doilea al mileniului nostru până astăzi. Și apreciem echidistanța atitudinii adoptate, indiferent că se manifestă legat de cărțile unor confrați bucovineni și moldoveni, cunoscuți cu precădere în zona lor, sau ale altora, afirmați plenitudinar la nivel național, ori aparținând scriitorilor buni din toate regiunile țării. Ochiul critic, întotdeauna obiectiv, nu doar generos, nu zăbovește decât asupra creațiilor de valoare și îi tratează pe toți autorii, din diferite generații, cu un egal respect.
Texte, viață și destin – atât al autoarei, cât și al eroilor săi, sunt unite inextricabil într-o viziune exemplară pentru solidaritatea cu spațiul de maximă deschidere al literaturii române. Iar emoțiile afișate, deși sincere, constituie un element constitutiv al spectacolului critic, rațional construit, spre a-și surprinde autorii, ca sub cupola unui teatru, într-o luminozitate maximă. Întrucât aceștia îi sunt cunoscuți de la începuturile creației lor, autoarea profită de prilejul exegetic pentru a da cronicilor, uneori, și o turnură memorialistică, infuzându-le o discretă duioșie, prin volute de scriitor ce nu se dezminte. Mihaela Grădinariu posedă harul de a împleti fluid, spumos multiple perspective, uzând de o vocație eseistică unificatoare. Conținutul și limbajul operelor sunt reliefate în egală măsură, iar dispoziția critică îi este, pe rând, sobră, riguroasă, și sentimentală, copleșită de fiorul rememorărilor, de nostalgia primilor ani ai muncii sale de cercetare. Acribia filologică, mereu trează, îi servește la depistarea unor inadvertențe, iar fascinația, un cuvânt-cheie, stă mărturie a pasionalității auctoriale care îi permite să condenseze esența scrierilor analizate conform principiului multum in parvo. Astfel, pentru Liviu Ioan Stoiciu poezia devine „vânătorul feroce al cititorului“, iar la Valentin Talpalaru „aparenta rânduială pe dos relevă de fapt o altă ordine a cosmosului, a firii, răsfrântă în discontinuități și marginalii“, Gellu Dorian „se face una cu drumul, într-o comuniune osmotică“, Nicolae Panaite își convertește „plânsul interior într-o dramatică renaștere“, lirismul lui Eugen Suciu aduce cu „o partitură de jazz“, Lucian Vasiliu „traversează fabuloase memorii colective“, Gabriel Chifu, „un pelerin neobosit în căutarea ieșirii din coșmar“, trăind „un vis al dezmărginirii, al ieșirii din cochilia bibliografiei comune“, oficiază „un ritual de ardere-de-tot și de renaștere simultană pe cruce de cuvinte“, Marian Drăghici „stă adeseori la sfat cu Pescarul ceresc“, iar la Andrei Novac „o falsă apologie a concretului camuflează dematerializarea“.
În proză, Dan Stanca „așterne ficțiunea ca pe o scară spre metafizic“, Dan Perșa „configurează o cale de posibilă trecere între viață și moarte, între personaj și persoană, între ficțiunea literară și concretul existenței“, Adrian Alui Gheorghe vindecă răni „într-o lecție despre demnitatea memoriei“, după cum Monica Pillat compune o „monografie atipică“ a bunicului matern. Povestirile lui Radu Mareș „nu îmblânzesc cititorul, ci îi inoculează sindromul spațiului însingurat“, Ștefan Mitroi „restaurează un cosmos luminos“, Grigore Ilisei înalță structuri înguste, brusc deschise în final, Răzvan Voncu debutează în proză cu un „op fractalic“, devoalând „mostre ale degradării spirituale“, iar personajele regretatului Emil Iordache „anticipează sau prelungesc realitatea“ prin vis.
În secțiunea rezervată criticii sunt comentate volume semnate de Mircea V. Ciobanu din Republica Moldova, Anton Patraș, Amalia Voicu, Elvira Sorohan, Andrei Pleșu, Constantin Cubleșan, Mircea Tomuș, Sabina Fînaru, Radu Cernătescu, Emanuela Ilie, Daniel Cristea-Enache și alții, iar în Varia, cărți de Cristina Hermeziu, Ștefan Oprea, Angela Baciu, Nichita Danilov, Menuț Maximinian ș.a.m.d.
Formația complementară, spirituală a Mihaelei Grădinariu nu este expusă ostentativ, ci constituie un fundal discret, precum și temelia unui etalon reperabil în stabilitatea sistemului său de valori, în convingerea că scrierile nu sunt numai dovezi ale măiestriei artistice, ci și învățături, lecții existențiale, oferind un tâlc superior.