După cel mai recent mondial, ce rol (credeți că) ocupă fotbalul în lumea noastră, în cultura noastră?

Adrian ALUI GHEORGHE

Religia Fotbal

Fotbalul a devenit o religie planetară. Zeul Fotbal nu seamănă cu alţi zei de pe lumea asta pentru că nici o altă zeitate nu este urîtă şi iubită cu aceeaşi patimă în aceeaşi zi, în aceeaşi oră, în aceeaşi clipă. Dumnezeirea este ascunsă sub vălul cerului, vai cît albastru i-a trebuit să se ascundă…! Zeul Fotbal coboară însă în arenă, se lasă îmbrăţişat şi urît, e un Prometeu care aduce tuturora focul chiar cu marele risc de a fi aruncat primul în flăcările acestuia.

Fotbalul e istorie şi isterie. O revoluţie scoate lumea în stradă pentru pîine; fotbalul scoate lumea în stradă pentru o idee. Dar ca şi revoluţia şi fotbalul îşi devoră idolii şi liderii.

Fotbalul e vrăjitorie. Totul e asemeni evoluţiei maestrului din arena circului care împleteşte o frînghie din nisip, o agaţă de bolta cortului şi începe să urce, încet, pe ea. La primul ţipăt de uluire al vreunui spectator se prăbuşeşte simulînd drama. A doua zi şmecheria se repetă…!

Fotbalul e circ, la trapez evoluează fără plasă de protecţie, deopotrivă, jucătorii şi spectatorii. Niciodată nu ştii care se expun mai tare…!

Fotbalul e pansament pentru răni închise şi şmirghel pentru răni deschise.

Grecii, pentru a evita vărsările de sînge în războaiele lor dintre insule, au convenit, la un moment dat, în antichitate, să se lupte prin reprezentanţi. Aşa că erau aleşi cîte trei luptători din fiecare tabără care se sacrificau pentru neam. Cine cîştiga, pecetluia soarta războiului…! Nu altceva este sportul azi, fotbalul mai ales. De asta spunem răspicat: nici o mie de discursuri politice nu trezesc sentimentul onoarei şi al patriotismului ca un meci de fotbal al echipei naţionale. Fotbalul e politica externă cea mai vizibilă şi mai eficientă.

Călătorind cu ceva vreme în urmă pe plaiurile mult prea însorite ale Egiptului, am văzut de la distanţă, în apropierea unei aşezări din deşert, o mulţime de oameni stînd ciucită, în genunchi, oameni contorsionaţi, privind încordaţi într-un punct fix. E o ceremonie religioasă, mi-am zis, oamenii aceştia sunt în rugăciune…! Apropiindu-mă însă mi-am dat seama că mulţimea aceea privea, de fapt, la televizor unde se desfăşura un meci de fotbal. Execuţiile din Evul Mediu se făceau, conform cronicilor, în faţa a cîtorva zeci de mii de oameni care fie erau aduşi cu forţa, să bage la cap ce păţesc dacă încalcă cine ştie ce regulă, fie veneau de bună voie, pentru divertisment. „Execuţiile“ de pe stadioanele noastre de fotbal se bucură de aceeaşi atenţie, nu-i aşa? Sportul a mutat războaiele de pe cîmpul de luptă, pe cîmpul de joc, a schimbat mizele şi regulile, motivaţiile şi efectele. De asta, orice campionat mondial de fotbal poate puncta ca o nouă confruntare mondială cu cîştigători, cu învinşi, cu neîndreptăţiţi, cu frustraţi, cu naţii mai cu moţ în… vîrful bocancului. Patimile sunt devastatoare. Cîteva miliarde de oameni, zilnic, se confruntă în faţa televizoarelor care ţin, parcă, loc de altar…! Unde suntem noi, românii, la acest „război mondial“ de pe terenurile de fotbal? Tot mai departe, tot mai anonimi. Că spunea cineva bine: „Rugbiul este un sport de golani, practicat de gentlemeni; fotbalul este un joc de gentlemeni practicat de golani; iar fotbalul românesc este un sport de golani practicat (chiar) de golani“. Iertare, e doar un citat.

O soluţie, totuşi, există pentru refacerea confortului cardiologic al tuturor românilor: organizarea unui campionat mondial paralel de către România! Da, stimaţi concetăţeni, putem să le dăm o lovitură ucigătoare (la ţurloaie?) tuturor încrezuţilor din fotbalul mondial. Astfel, organizăm la noi, în România, în vara viitoare, un campionat mondial paralel, la care invităm forţe ale fotbalului universal, neînţelese şi necalificate nicăieri ca şi noi: San Marino, Luxemburg, Insulele Feroe, Alaska, Antarctica, echipa feminină a Afganistanului, Insula Mare a Brăilei, Zimbrul Orhei, Islanda şi echipa B a Vaticanului. Dacă punem şi arbitri români poate că reușim să luăm cupa şi acest campionat mondial, umplem de mîndrie din cap pînă în picioare pe microbistul român, dăm cu sîc Spaniei, Argentinei, Olandei, Germaniei…, ‘tu-le mama lor de capitalişti! Hai România!

 

Paul ARETZU

Ca și literatura, fotbalul este (totuși!) o artă

Fotbalul este, cu siguranță, cel mai popular și cel mai spectaculos joc sportiv. Necesită foarte multă pregătire, răbdare, spirit de echipă, fairplay. Unii dintre jucători chiar sunt adevărați magicieni, uimind publicul prin driblinguri, fente, pase, goluri. Deși a fost practicat încă din antichitate (de chinezi, de greci, de romani), forma lui modernă a fost stabilită de englezi, despre care scriitorul Salvador de Madariaga afirma (în eseul Englezul, Francezul, Spaniolul, 1928), că una dintre trăsăturile lor de identitate este sportivitatea, fairplayul.

Marii fotbaliști sunt idolatrizați. Copiii, dar și unii adulți, poartă tricouri pe care sunt imprimate chipurile lor. Terenurile improvizate dintre blocuri sunt pline de Ronaldinho, Messi, Ronaldo, Mbappé, Yamal… prichindei. Totuși, jocul a trezit uneori manifestări necontrolate, ajungându-se chiar la crime.

În timpul marilor competiții, străzile se golesc, cursul firesc al lumii se schimbă, oamenii se grăbesc la stadioane ori în fața televizoarelor, a plasmelor. Pământul ar trebui, în aceste momente, să se aplece într-o parte, aceea a spectacolului.

Am avut mari sportivi, în diferite domenii. Întotdeauna a existat o emulație eficientă: în tenis de câmp, în gimnastică, în box, în canotaj, în natație. În fotbal, nu mai vorbesc. Eram suporter fervent al Universității Craiova (scandată după vechiul nume, Știința), în perioada ei de glorie maximă („Campioana unei mari iubiri“). Mergeam la meciuri, eram fascinat de Balaci, Costică Ștefănescu, Zoltan Crișan, Sandu Boc, Cârțu, Silviu Lung, Cămătaru. Pe Stadionul Central, am fost antrenat și eu, la atletism, de Corneliu Stroe. Azi, băiatul meu, Mihai, aleargă, de cinci ori pe săptămână, câte două ore, și a obținut, la categoria lui, locul întâi, atât la Cupa, cât și la Campionatul Municipiului București.

Mulți scriitori au făcut sport: Camus, Nabokov (au jucat fotbal), Hemingway (a fost boxer și vânător), Camil Petrescu (fotbalist). Fănuș Neagu a fost un împătimit rapidist și un neîntrecut cronicar sportiv.

Am fost prieten cu Tudor George – Ahoe, care făcuse parte din echipa națională de rugbi și care vorbea foarte frumos despre beneficiile pe care le oferă sportul, mai ales copiilor: echilibru interior, strategie a obținerii victoriei, voință, disciplină conștientizată.

Poate că sportul ar fi alternativa (și un model corect) la viața politică, tot mai degradată (în care, din nefericire, se dau prea multe goluri, prea multe rateuri). În acest sens, fotbalul ar reprezenta și un reper de organizare: are arbitri, are cartonașe, jocul este la vedere, jucătorii pot fi înlocuiți când nu au randament.

Sportivii, ca și oamenii de cultură, de știință, sunt ambasadorii popoarelor lor. De ce România a lipsit de la recentul Campionat Mondial de Fotbal? Pentru că, deși avem fotbaliști, nu avem o echipă națională. De ce a câștigat Spania?: Pentru că au avut o echipă omogenă, unită, care a jucat foarte exact, matematic.

Ca și fotbalul, și literatura este un joc. Ca și literatura, fotbalul este (totuși!) o artă.

 

Petre BARBU

Prea mult fotbal de supermarket, prea puțină emoție

Să-l înjurăm pe Donald Trump pentru că a stricat Mondialul de Fotbal 2026, cerându-i prietenului său, Gianni Infantino, președintele FIFA, să anuleze suspendarea unui jucător american, lucru pe care l-a și obținut. Trump strică tot ce-i sfânt pe lumea asta. De aceea merită apostrofat. Sigur că gestul președintelui american nu este fair. Nu se face. Dar presa mainstream stângistă n-a ratat ocazia să-i mai tragă una la gioale, umflând gogoașa de parcă ar fi ordonat, peste noapte, debarcarea armatei în Groenlanda.

Cei care îl înjură că s-a amestecat în fotbal ar trebui să-și amintească sau să fie ajutați să afle, de către presa care se pretinde în slujba publicului (vrăjeală!), despre gestul prințului Fahad Al-Ahmed Al-Jaber Al-Sabah, fratele emirului Kuweitului și președintele federației de fotbal din această țară, care a pătruns pe teren în timpul meciului Franța – Kuweit, de la Mondialul din 1982, desfășurat în Spania. Prințul a coborât din lojă și a dat buzna peste arbitru, însoțit de gărzile sale de corp, cerându-i să anuleze un gol al francezilor. De ce? Pentru că, în timpul unui atac al Franței, la scorul de 3–1, un fluier din tribună a fost confundat de jucătorii kuweitieni cu fluierul arbitrului. Aceștia s-au oprit din joc, iar adversarii au marcat lejer pentru 4–1. Sub presiunea prințului, exercitată chiar pe teren și în fața camerelor de luat vederi, arbitrul sovietic a anulat golul. După retragerea prințului în lojă, francezii au marcat și al patrulea gol, iar după meci arbitrul a fost trimis acasă de FIFA.

Așadar, Trump nu este primul politician care își bagă coada în fotbal. Dar, pentru stângiștii progresiști, Trump este capul răutăților din toate timpurile fotbalistice.

Ca să nu mai vorbim despre meciul aranjat frățește dintre Republica Federală Germania și Austria (1–0), la același Mondial din ‘82, care a trimis acasă merituoasa echipă a Algeriei, ce-i învinsese anterior pe nemți. Aranjamentul putea fi observat chiar și de pe stația orbitală Soiuz și a intrat în istorie sub numele de „Rușinea de la Gijón“. Algerienii au pierdut calificarea la golaveraj, în favoarea nemților și austriecilor.

Influența politicului nu este singura transformare a fotbalului. Fotbalul a fost mereu supus presiunilor politice și ideologice. Mai profundă este schimbarea produsă de comercializarea lui. Este o evoluție firească, pentru că fotbalul mișcă popoarele și face rating.

Din păcate pentru spectacolul în sine, fotbalul a urmat calea internetului, globalizându-se. Efectele marketingului și monetizării conduc la saturație. Câți dintre microbiștii planetei au urmărit toate cele 104 partide ale Campionatului Mondial din 2026? Este prea mult. Este sufocant. Fotbalul nu mai este o experiență unică, precum cea din anii romantici, când Brazilia lui Sócrates, Zico și Falcão practica un fotbal din altă lume, ci un supermarket în care fiecare microbist, suporter sau parior își alege de pe raft ce-i place: Premier League, SuperLiga, Champions League și multe altele. Și, la fel ca internetul, cultura fotbalistică s-a fragmentat în bule de microbiști: La Liga, Bundesliga, Serie A și o puzderie de alte bule fotbalistice.

Cu telecomanda în mână, omul riscă să sufere un puseu de tensiune: fotbalul dă pe dinafară și îi curge pe nas și pe urechi. E prea mult fotbal de supermarket și prea puțină emoție.

 

Mircea BÂRSILĂ

Despre fotbal: altfel!

În linii mari, întrecerile sportive (în frunte cu fotbalul) au statutul unor reprezentări dramatice pe care admiratorii (consumatorii!) le receptează, involuntar, ca sărbători (laice): manifestări în cadrul cărora este satisfăcută atât nevoia de dizolvare a individualității în mulțimea copleșitoare, cât și aceea a sustragerii, pe o scurtă durată, de la ocupațiile și preocupările obișnuite. Pe de altă parte, spectatorii trăiesc „în comun sentimentele și, întotdeauna, trăirea în comun a sentimentelor are drept efect intensificarea lor“. Altfel spus, spectacolul sportiv (fotbalistic) are înțelesul unei „recreații colective“ în timpul căreia sunt uitate interdicțiile impuse de sistemul uzual de interdicții. Cântecele, dansurile, huiduielile, țipetele, strigătele de încurajare a fotbaliștilor intensifică elanul vital până la starea de efervescență, dacă echipa preferată o susține prin jocul său. Comportamentul, în aliaj cu violența verbală, îi face pe toți asemănători unii cu alții, uniformizează, șterge, așadar, diferențele dintre ei ca părți ale unui uriaș întreg.

Conflictul dintre echipele din arena verde este dublat de opoziția dintre susținătorii celor două formații care se luptă pentru a învinge. Și spectatorii, care se află acasă, și cei aflați în deplasare sunt „amestecați de violența reciprocă într-o masă comună“.

În termenii unor ceremonii străvechi, jucătorii echipei câștigătoare „îi desfigurează“ pe adversari. Dacă echipa, care joacă acasă, pierde, jucătorii respectivei echipe „se desfigurează“ pe ei înșiși. Membrii echipei câștigătoare – și între ei, mai ales, cei care au înscris golurile – devin eroi (culturali).

Nu este greu de sesizat că întrecerile fotbalistice poartă, involuntar, amprenta mecanismului victimei ispășitoare, ce declanșează limbajul și comportamentul înfocaților suporteri, aspecte încadrabile în paradigma violenței – purificatoare! – care strânge colectivitatea în jurul ei. Relația de înrudire între cele două tipuri victimiare (cea ritualică și echipa care pierde meciul de fotbal) solicită precizarea că este, desigur, de factură metaforică.

Înflorirea fără precedență a spectacolului fotbalistic începând cu perioada postbelică are, în latura sa nevăzută, pe lângă esențiala funcție „distractivă“, și sensul unui repetabil act autoreglator, în contextul crizei contemporane: o criză, din păcate, tot mai gravă. În perioadele de stabilitate – politică, socială, economică, culturală –, interesul pentru tematica hazardului (de care depinde, într-o bună măsură, și jocul de fotbal) își pierde, printr-o firească dezintegrare, resorturile psihologice: cele dependente, în principiu, de paroxismul isteric al istoriei.

 

Adrian BODNARU

Propria noastră dramă

Poate c-ar trebui să cred în semne. Dincolo de cele tipografice. De cele 2500 de-aici, pe care le găsesc mai ușor sau mai greu când le caut, când nu-mi ies în cale. Ca mingea pe marginea drumului din Păltiniș, pe care-l făceam a doua zi după ce primisem la Timișoara întrebarea despre locul fotbalului în lumea noastră. A mea? Cu siguranță, fiindcă trecuseră vreo 38 de ani de când urcasem de la Sibiu, cu un prieten și-un cort, până spre Vila 12. Noica era de câteva luni la Schit, prietenul meu e din februarie pe un deal din Balș. „Mâna lui Dumnezeu“ împlinise doi ani.

O minge clasică, din hexagoane galbene și pentagoane negre, ca pentru terenurile înzăpezite de altădată. Un semn, un caracter Times al fotbalului, al jocului lumii. Un punct sau un diacritic? Am încercat să-i simt aerul de lângă negura paltinilor. Identitatea. Numerele ce treceau pe lângă mine îmi propuneau variante: SB, IF, BH. Ba chiar BR. DJ? Nu, ei sunt campionii!

Cusăturile erau tari, mingea plesnea de sănătate. Ca la munte. Și tot ca la munte, nimeni în jur. Doar eu, într-o peluză goală. Cum să n-o „arestez“?

Cu ea sub braț, eram din nou sigur. Jocul perfect din Capul Verde până-n Țările de Jos putea reîncepe. Cu atât mai bine, de la acest Mondial. De la engleza inocentă a arbitrilor, de la mâna pe gura ce vorbește, de la hidratarea cu spoturi comerciale, de la ofsaidul cu părul, de la pasa prin Biroul Oval a cartonașului roșu, de la semifinalele „ideale“, de la pauza cât veșnicia Madonnei din finală, de la vita în sânge a argentinienilor și pastele celorlalți. Dar mai ales de la Big-Brother-ul borderline al fotbalului.

Legile jocului au fost încălcate copios la Mondialul abia încheiat. Lumea, cultura de azi ocupă un rol prea important în fotbal, nu invers. De-aici, drama pe care-o trăiește jocul cel mai iubit de pe Pământ. Care ne arată, de fapt, propria noastră dramă.

Doar, doar o vedem așa, de pe stadion, unde până și cele așa-zise 21 de grame ale sufletului sunt prea multe pentru a echilibra cipul de 14 grame din interiorul mingii. Memoria celei luate la șuturi, la palme, la pumni și în brațe, deși portarii se poartă cu ea cu mănuși. A celei care e lovită cu fruntea și sărutată înainte de-a coborî la punctul cu var ca o contragreutate a unei cumpene de fântână când suntem însetați cu toții de soartă.

P.S.: Fiică-mea și-a rătăcit pistolul cu bile de celuloid prin pensiunea din Păltiniș. În locul mingii. Nu-mi rămâne altceva de făcut decât să caut, sub stelele hotelului din Sibiu, pe cer, Margareta Polară.

 

Hanna BOTA

Arena războaielor noastre

Eu cred că instinctul confruntării face parte din natura umană și, prin urmare, este infinit mai bine să se consume pe un stadion decât pe un câmp de luptă.

Sportul (în speță, fotbalul) este, înainte de toate, una dintre marile forme de divertisment ale lumii contemporane: speranțe, frustrări, orgolii, nevoia de apartenență se cumulează într-un iceberg abia vizibil la suprafață. Ne disimulăm tensiunile, ne descărcăm fricile, ne mutăm pentru câteva ore privirea de la războaie, crize, sărăcie și incertitudini.

În fond, nu ne-am schimbat atât de mult. Am rămas copiii care se înfruntau în curtea școlii, încercând să demonstreze că sunt mai rapizi, mai puternici, mai inteligenți și abili decât ceilalți. Doar miza s-a schimbat. Astăzi, în spatele unui meci se află economii uriașe, interese politice, strategii de imagine și investiții de miliarde. Când câștigurile devin atât de mari, e greu să mai crezi că talentul sportiv este singurul care contează în cadrul competiției. Spectacolul trebuie întreținut, iar uneori această nevoie de spectacol pare să fie mai puternică decât spiritul jocului.

Și totuși, continuăm să credem în sportivii care intră pe teren cu dorința autentică de a învinge, credem în arbitrii care încearcă să fie drepți, în frumusețea unei performanțe obținute prin muncă și talent. Fără această credință, sportul ar înceta să mai fie o sărbătoare și ar deveni doar o industrie.

Poate că adevărata lui forță nici nu stă în victorie. Timp de nouăzeci de minute sau de două ore, milioane de oameni respiră la unison. Necunoscuți din toate colțurile lumii tresar în același moment, strigă aceeași bucurie sau trăiesc aceeași dezamăgire. Sunt clipe rare în care grupuri mari de oameni împărtășesc o singură emoție. Specia are nevoie de asemenea ritualuri, pentru că ele dau iluzia unei comunități pe care, în viața de zi cu zi, o pierdem tot mai des. Asta, pentru că deja am pierdut ritualurile de suflet, iar societatea s-a fragmentat.

Numai că orice divertisment își cere tributul. În timp ce privirea noastră rămâne captivă pe stadion sau pe ecran, alte întrebări, infinit mai importante, se estompează. Cultura, reflecția, dezvoltarea spiritului critic etc. nu pot concura cu adrenalina unei finale. Ele cer răbdare, singurătate și exercițiul îndoielii, iar acestea nu umplu stadioane. De aceea spectacolul continuă aproape fără întrerupere: nu doar pentru că ne place jocul, ci pentru că omul pare să aibă nevoie, dintotdeauna, de o arenă în care să-și consume energiile și să uite, măcar pentru o clipă, de neînsemnătatea ființei sale.

 

Liviu CAPȘA

Fotbalul sau eterna tinerețe

Am iubit fotbalul de când mă știu. Cu acea ardoare pe care copilul o pune, fără măsură, în pasiunile sale. Și acum, la vârsta „maturității depline“ ( o formulare cu care mă dezmierd și eu puțin), este una dintre pasiunile care îmi mențin iluzia unei tinereți perpetue.

Pentru că, până la urmă, aceasta e starea pe care o creează acest joc : bucuria participării, dacă nu chiar identificarea cu cei „din teren“, spectacolul jocului, tactica „pusă în scenă“, tehnica jucătorilor (de multe ori, o adevărată artă), trăirile suporterilor, „freamătul tribunelor“, gazonul verde, ca o iarbă a copilăriei.

Mi se va spune că cele de mai sus fac parte din perioada romantică a fotbalului, ceea ce, în parte este adevărat. Că, acum, fotbalul a devenit un veritabil „fenomen social“, atingând chiar mitologia („zeul fotbal“), că a ajuns o provocare planetară ( vezi recent încheiatul Campionat Mondial), pentru care se pun „la bătaie“ sume astronomice, cu mult peste cele ale unor domenii mai importante pentru viața omului.

Într-adevăr, sumele încasate de fotbaliști pentru „prestațiile“ lor din teren (dar și din afara terenului, cum se spune) sunt uriașe în comparație cu cele din activitățile „nefotbalistice“. Se fac, adesea, comparații cu veniturile infinit mai modeste din alte profesii, esențiale în viața socială: medicină, învățământ, cercetare științifică, artă, cultură. Unii spun că diferența dintre un teren de fotbal și un laborator de cercetare, o aulă academică, o scenă teatrală, ar trebui să fie, din punct de vedere social și pecuniar, alta. Ceilalți au și ei argumente: că, până la urmă, ceea ce primează este interesul publicului, numărul celor care preferă „lejeritatea“ fotbalului, spectacolul și „rolul pe care îl ocupă în lumea noastră“, cum se spune în invitația la anchetă. Rol inegalabil, comparativ cu alte domenii, judecând lucrurile la modul cel mai simplist.

Campionatul Mondial din vara acestui an a întărit această abordare. Uriașul său interes pe care l-a declanșat în întreaga lume, ecoul reverberat în toate mediile social-politice și economice, pasiunile de-o intensitate uluitoare trăite de suporterii țărilor participante, vorbesc de la sine.

Fotbalul este frumos ( și) pentru că aduce în teren o „democrație“ pe care politica a ratat-o constant. Dacă în viața politico-socială ( și mai ales economică), între țări precum Franța, Anglia, Germania, Olanda, Japonia, și, spre exemplu, Capul Verde, Haiti sau Curaçao, diferența este imensă, în fotbal lucrurile stau, cum bine s-a văzut, altfel. Toate țările, iată, pornesc în competiție cu șanse egale. Depinde doar de talentul, luciditatea și dârzenia jucătorilor să se facă diferența între învingători și învinși ; și, deseori, cum s-a întâmplat, așa – zisa „ierarhie consolidată“ a fost infirmată. Visul acestor fotbaliști, din țări cu mari probleme economice, cărora puțini le dădeau șanse de victorie, a devenit, printr-o dăruire totală, realitate. Bucuria lor nemărginită a impresionat până la lacrimi. În lumea fotbalului, cum se spune, totul e posibil.

Iată de ce este frumos fotbalul și atât de iubit!

 

Ion COCORA

Fotbalul este mai mult decât fotbal

În ceea ce mă privește, recenta ediție a Campionatului Mondial de Fotbal, desfășurată în trei țări, Canada, Mexic și SUA, am urmărit-o la televizor mult mai puțin implicat decât pe cele anterioare, cu un sentiment de detașare, nu competiția sportivă a contat, nu calitatea mea de susținător, chibiț, al unei echipe sau alteia, ci aceea de spectactor la un spectacol urmărit cu egal interes pe două scene, terenul și tribuna, revelându-mi-se obsesiv ideea că fotbalul este mai mult decât fotbal, nu e doar nu joc sportiv, ci un fenomen prin care societatea își arată propriul chip la zi, aici și acum. Fotbalul reprezintă punct de vedere, una dintre puținele forme de cultură capabile să producă simultan emoție colectivă, identitate, mitologie, conflict etc. Cred că spune despre lumea noastră mai mult decât ne place să auzim. În jurul lui vorbim despre afaceri și investiții, merite și bani, despre națiune și globalizare, despre apartenență și integrare. Un stadion poate fi, în aceeași zi, templu, teatru și tribună politică sau mecanism de manipulare. Spectatorul nu este pur și simplu la meci un „privitor ca la teatru“, ci participă activ, cântă, strigă, scandează, bate în tobe, dansează, imaginează coregrafii fastuoase, filmează, aplaudă în delir, afișează mesaje, reacționează sincron cu ceilalți. Tribuna devine astfel o prelungire pe alte dimensiuni a spectacolului de pe teren, exact cum se întâmplă cu prezențe de zeci de mii de persoane la concerte, festivaluri, unde stările trăite contează la fel de mult ca evenimetul în sine. Fotbalul este deopotrivă religia lumii moderne, dar și o oglindă fidelă a ei, o politică în miniatură, cu zei, eroi și antieroi, cu satisfacții și dezamăgiri. Paradoxul este că fotbalul a devenit global tocmai în timp ce noi devenim tot mai fragmentați. Există o schimbare de fond în cultura tinerilor în special. A dispărut am impresia, din ceea ce am văzut pe ecrane, incriminatul fenomen de „ultrași“, apărut în anii șaizeci ai secolului XX în Anglia, constând într-o exacerbare a huliganismului, ori mai corect s-a abolit. Locul lui este luat de cel de spectator în sens comun cu cel din sala de teatru sau de la manifestări muzicale ce și ele, la rândul lor, umplu stadioane. Reacțiile unanime la meciurile pe care le-am văzut au produs o senzație foarte puternică de apartenență, dar și de excitare frenetică a energiilor, vecină cu transa. Și este de reținut că acestea nu vin neapărat din partea băieților, ci a fetelor tot mai prezente în spectacolul cu marcate valențe artistice din tribune. Un meci e memorabil nu doar pentru că echipa preferată câștigă, ci și pentru că atmosfera creată pe durata lui este o experiență colectivă câteodată fascinantă, sfârșind printr-o descărcare emoțională totală. După ultimul Mondial, întrebarea dacă fotbalul este cultură e de prisos. Sigur este! Psihologia socială consideră că în mulțime, autocontrolul poate scădea, iar normele grupului pot deveni mai importante decât normele personale. Și asta nu este neapărat rău. Poate produce solidaritate, curaj, bucurie, chiar sacrificiu pentru ceilalți. Dar poate produce și fanatism, agresivitate, intoleranță sau comportamente pe care individul singur nu le-ar adopta. Și aici aș face o distincție importantă. Omul contemporan are însă o particularitate ce sare în ochi. Pe de o parte, societatea contemporană insistă enorm asupra individualității, pe de alta este un mecanism foarte puternic de uniformizare. La stadion, atât cât durează un meci, individualități foarte diferite devin organism și reacționează ca atare. Desigur, „tineretul este mai exuberant, pentru el conectarea la eveniment (sportiv, muzical, festivalier) e un fenomen natural, eu-l se integrează organic noi-ului. Așa că putem duce discuția într-o direcție și spre alte premise: de la Gustave Le Bon și Psihologia mulțimilor (1895), la Ortega y Gasset și Revolta maselor (1930) sau coborând în timp până la reflecții asupra opiniilor lui Nietzsche. Dar nu acesta e subiectul anchetei de față. Mă opresc, așadar, să nu o iau razna și să eșuez în divagații.

 

Andrei CRĂCIUN

Jocul rămas fără inimă

Cupa Mondială la fotbal are trecut. Prezentul produce bani, iar viitorul este un semn de întrebare, ca să nu spunem abrupt tot adevărul: și anume că fotbalul se anunță a fi teribil și de neprivit, ca orice festin comercial.

Fotbalul a fost cea mai importantă afacere sentimentală populară a secolului care a început la 1930 și stă să se încheie. Un joc inventat de britanici și reinventat de sud-americani, trecând prin școlile de organizare și rigoare europene și prin fantezia africană, fotbalul a cucerit tot, a aprins imaginația maselor, a născut zei și a subjugat inimi.

Noi, românii? Deocamdată noi nu mai existăm. Ne-am scos în afara istoriei și ne petrecem timpul la telefon cu analfabeți căpătuiți în tranziție, entități neisprăvite care parazitează de un sfert de secol nimicul care ne ține loc de fotbal.

Până în 1970, jocul a trăit într-o epocă romantică, limpede și sublimă. Până la sfârșitul secolului XX a devenit fenomen planetar și comercial.

A ajutat și că fotbalul a dat periodic genii: de la Pele la Cruyff, și de la Cruyff la Maradona.

Secolul XXI ne-a adus jucătorii de serie și i-a luat fotbalului sufletul. Triumful zeului ban a devenit total.

Ultimii poeți s-au pensionat de mai bine de douăzeci de ani și chiar nu mai sunt duminici de când nu mai joacă Baggio.

Un geniu recent al jocului, Leo Messi, a întreținut iluzia că fotbalul mai poate fi ceea ce ar fi trebuit să rămână: cea mai serioasă dintre copilării. Dar Messi are acum aproape patruzeci de ani, iar viitorul este al unui hibrid de viteză și forță. Jucătorul viitorului e de întâlnit la răscrucea dintre Mbappe și Haaland.

Cu toate acestea, campioană mondială a ieșit Spania, pentru că are o echipă, iar echipa contează într-un joc colectiv. Și pentru că Lamine Yamal s-a născut sub o stea foarte norocoasă.

În ultimul secol, așadar, cultura populară a fost marcată de fotbal, a fost chiar definită de fotbal. Fotbalul a dat identitate, sens, și a înlocuit, cât a fost posibil, războaiele (asta, când n-a constituit fals pretext pentru începerea altora).

Dar fotbalul este astăzi tot mai puțin al oamenilor, a devenit al corporațiilor și al patronilor care pot cumpăra tot – mai puțin amintirile.

Jocul și-a pierdut din umanitate, a câștigat în date și statistici și e mai rentabil financiar.E suficient să ne uităm la cum arată câștigurile eroilor de astăzi și e suficient să ne amintim cum au plecat acasă jucătorii englezi campioni mondiali în 1966. Cu trenul. La clasa a doua. O știu absolut toți cronicarii care nu și-au abandonat memoria.

Dar boala e mai gravă. E însăși problema de fond a epocii noastre aceasta – refuzul violent al gândirii.

Mai vreți? Mai avem probleme semnificative: pasarea limbajului și a memoriei către mașinării, către automate. Ne va lipsi inteligența naturală.

Fericiți, deci, cei ce au prins ultimii ani când fotbalul a fost o afacere omenească, întru totul asemănătoare vieții omenești, întotdeauna imprevizibilă și rareori dreaptă.

Ce urmează se anunță îngrozitor și încă și mai rentabil financiar.Din fericire, unii, nu prea mulți, au reușit să-și păstreze amintirile și au, pe cale de consecință, ce să revadă.Fotbalul pe care l-am cunoscut și l-am iubit e astăzi într-o arhivă sentimentală în bagajul de inimă cu care umblu prin lume.

Restul e doar zgomotul inutil al unui joc mutilat de bani, standardizat, și rămas, în trecerea timpului, fără inimă.

 

Petre CRĂCIUN

Nouă, studenților, fotbalul ne oferise șansa de a respira liber

Dacă un romancier și un filosof de altitudinea lui Albert Camus scria: „Tot ce știu mai sigur despre morală și despre obligațiile oamenilor am învățat de la fotbal“, este limpede că acest sport este mai mult decât un simplu joc. Ce-i drept, autorul celebrului roman Ciuma, fusese, până la 17 ani, un portar pasionat care jucase la „Racing Universitaire d’Alger“.

Într-o lume tot mai mult centrată pe individ, fotbalul este singurul care creează o emoție colectivă atât de puternică. Oamenii râd, plâng, se bucură – partea pozitivă a fenomenului, – dar pot ajunge și la violență sau fanatism. Și uneori ajung.

Fotbalul mai reușește ceva ce nu este nici la îndemâna politicienilor: el este creator de identitate. Susținătorii unei echipe de fotbal susțin dezlănțuit un cartier, un oraș sau o țară. Am văzut recent, la Campionatul Mondial, sute de mii de suporteri care cheltuiau bani mulți și străbăteau mii de km pentru a fi alături de echipa preferată.

Jocul cu balonul rotund a devenit subiect de inspirație pentru literatură, cinematografie, muzică sau pentru diferite științe.

Fever Pitch, volumul autobiografic al lui Nick Hornby din 1992, este o carte care vorbește despre pasiunea pentru „Arsenal“, dar și despre identitate, maturizare, familie și chiar obsesie. Volumul a contribuit foarte mult ca fotbalul să devină o temă literară serioasă.

În cinematografie, The Damned United, regizat în 2009 de Tom Hooper, povestește despre antrenorul Brian Clough și despre cele 44 de zile petrecute la cârma echipei Leeds United. Nu este o producție doar despre fotbal, ci despre ambiție, leadership, orgoliu, eșec și neapărat caracter. În România, filmul a rulat sub titlul Numele Jocului: Fotbal.

Și pentru români, fotbalul înseamnă mai mult decât dimensiunea lui sportivă. Înainte de 1989 era singura fereastră de manifestare liberă, democratică și chiar dezlănțuită. Prin ea ne puteam depăși frustrările, umilințele, neputințele. Iar momentele marilor victorii, cum a fost cea a Stelei din 1986, reprezentau prilejuri de bucurie autentică, la fel ca notele de 10 ale Nadiei de la Montréal.

Țin minte un episod de pe vremea studenției (82-86). După un meci de fotbal televizat, nu mai știu care, am plecat din Grozăvești în coloană spre Universitate, adunând alte zeci de studenți de la diferite cămine. Au fost două opriri, la Facultatea de Istorie și apoi la Kogălniceanu și retur. Nu s-au scandat numai lozinci sportive, dar cei care însoțeau coloana aceea ireală au avut inspirația de a nu interveni, lăsând-o să se stingă. Și s-a stins, dar nouă, studenților, fotbalul ne oferise șansa de a respira liber, fie și numai pentru câteva ore.

Copilăria mea a fost marcată de fotbal. Tata a ținut toată viața caiete unde nota toate rezultatele diviziei A, cum se numeau atunci. Am și acum un astfel de caiet. Când juca Rapidul, echipa lui de suflet, se făcea liniște în casă. Iar când juca cu Steaua, echipa mea, și marcau steliștii, trebuia să mă bucur în tăcere.

Altminteri…

 

Daniel CRISTEA-ENACHE

Când meciul poate avea orice rezultat

Cel mai nou Mondial a avut o componentă fotbalistică meritând superlative; și una economico-politică lăsând un gust amar. Pe de o parte, Messi, Mbappé, Haaland, Bellingham, mari fotbaliști aflați în faze diferite ale carierei lor (fabulosul Messi, la final, ceilalți, în plin fuleu al vârstei și al performanței). Pe de altă parte, Trump, Infantino, intervenții directe și brutale complet lipsite de fair-play, pauze comerciale afectând chiar Finala (!), prețurile exorbitante ale biletelor.

Marketarea și monetizarea au exercitat o presiune fantastică asupra jucătorilor și antrenorilor, victoria cu orice preț, chiar și cu un fotbal mizerabil (Paraguay în meciul cu Franța), fiind considerată mai importantă decât calitatea jocului colectiv și individual. Până la urmă a câștigat, pe merit, Spania – iar finalista, Argentina, a avut manifestări reprobabile, de-a dreptul huliganice, după ultimul fluier al arbitrului.

Dacă fotbalul și în general sportul dețineau un rol formativ și educativ, ultimul turneu final pare să fi pariat pe despărțirea vizibilă, ostentativă de el. Fotbalul, după mine, nu este despre rezultatul cu orice preț, ci despre jocul deschis oricărui rezultat. În finala „mică“, Anglia și Franța au arătat, pe teren, corelativul splendid al felului în care înțeleg eu fotbalul și rolul său.

Calitatea extraordinară a unui fotbal „pur“ poate fi regăsită în schimb în Premier League, indiferent cu ce echipă simpatizezi. Da, și în Anglia există marketare și monetizare, și acolo sunt sume colosale pentru achiziționarea unor jucători, și acolo sunt unele arbitraje pline de erori, și acolo biletele la meciuri au devenit prea scumpe pentru suporterii „obișnuiți“.

Dar spectacolul unui meci din Premier League este unul total, meciul poate avea orice rezultat (chiar dacă joacă prima clasată cu ultima), spectatorii cântă și când echipa lor e condusă cu 4 la 0, jucătorii se înfruntă pe teren bărbătește, iar la final se bat pe umeri, se îmbrățișează, fac schimb de tricouri, comentatorii sunt tobă de fotbal. Ai vrea ca meciul – fiecare meci – să nu se sfârșească, într-atât de frumoasă, dârză și pasionantă este confruntarea. Nu mai spun că, atunci când e omagiat un fost fotbalist sau un antrenor care a murit, întreg stadionul ține un minut de reculegere de nu se aude nici musca, iar apoi galeriile își încep recitalul de scandări și cântece pentru favoriții lor.

Rolul formativ-educativ al fotbalului și calitatea sa de artă pusă pe gazon așa cum un spectacol de teatru e pus în scenă, eu nu le-am regăsit la ultimul turneu final, ci în fiecare sezon din Premier League.

 

LUCIAN CROITORU

Fotbalul

Fotbalul rămâne una dintre puținele instituții cu adevărat globale care încă funcționează după logica ordinii spontane, nu a proiectării constructiviste.

În „Scrisoare către Augustin” foloseam jocul de fotbal ca ilustrare a ceea ce Hayek numea „the game of Catallaxy”: un joc are reguli, nu rezultate garantate; e just dacă regulile au fost acceptate dinainte, indiferent cine câștigă. Spectatorii de pe toate continentele acceptă că Spania a câștigat și Argentina a pierdut, fără să ceară rescrierea rezultatului. E distincția pe care o fac și în teoria corpului politic între omul-care-acționează, care judecă justețea procesului, și omul-care-meditează, care vrea rezultate garantate.

De aceea cred că fotbalul ocupă printre sporturi locul pe care engleza îl are printre limbi și arta printre forme de exprimare. Ca și engleza, fotbalul n-a fost impus de o autoritate centrală, ci a câștigat teren evolutiv: reguli puține și simple, toate descoperite, minge și un teren — bariera de intrare aproape nulă —, ceea ce i-a permis să se răspândească prin rețelele comerciale și coloniale britanice ale secolului XIX, exact cum engleza s-a impus ca lingua franca nu prin decret, ci prin utilitate de coordonare acumulată spontan. Iar ca artă, comunică fără traducere: bucuria unui gol sau tragedia unei ratări se înțeleg universal, vizual și emoțional, ca muzica sau pictura — prin formă împărtășită, nu prin regulă explicată. Toate trei sunt, în sensul lui Hayek, ordini apărute din acțiunea, nu din proiectarea omului.

Acesta e rolul cultural profund al fotbalului azi: un ritual planetar prin care miliarde de oameni exersează, fără să știe, acceptarea pierderii ca parte legitimă a unei ordini ale cărei reguli sunt corecte. Rareori cineva cere, după un Mondial, ca trofeul să fie redistribuit pentru echitate — semn că disonanța cognitivă dintre omul care acționează după reguli descoperite și omul care meditează la reguli după care să transforme artificial societatea rămâne aici slabă, dându-ne speranțe.

Tocmai de aceea fotbalul a devenit, în lumea constructivistă în care trăim, un refugiu simbolic. Dar tentația constructivistă nu-l ocolește nici pe el — regulamentul se schimbă mereu (VAR, formate, calendare comerciale), adesea decis de sus, de federații. Extinderea la 48 de echipe e ea însăși o decizie de proiectare instituțională, nu un rezultat spontan. În final, practica va arăta care este numărul optim de echipe.

Cât timp acceptăm regulile fără să cerem rezultate garantate, ordinea spontană — în limbă, în artă, în sport și în societate —predomină.

 

Vasile DAN

Fotbal & cronică… literară!

Pe mine fotbalul nu mă relaxează deloc ci, dimpotrivă, mă tensionează. Poate că ăsta e și scopul lui ascuns. Îmi ridică adrenalina fără a mai putea eu să o controlez. Așadar, fotbalul e o formă inexplicabilă de masochism, pur și simplu. Firește, mai ales fotbalul românesc. Mai ales la incidența acestuia cu cel străin din marile cluburi vestice. Și din țările respective.

Unul dintre cei mai surprinzători, incredibili comentatori de fotbal (în scris, să ne înțelegem!), de la care am învățat ceva, nu neapărat să înțeleg jocul cu „balonul rotund“ (sic!), asta nu se punea niciodată, a fost Nicolae Manolescu într-o foaie de sport al cărei nume nu cred că mai există. El, Nicolae Manolescu, transfera în epică gramaticală riguroasă, profesională (cu umor pe dedesubt, să ne înțelegem) nebunia ce se petrecea pe „gazonul verde“ (uneori plin de gropi și băltit generos după vreo ploaie intensă, dintr-un oraș provincial, dar “cel mai important pentru fotbal“, cu reputație unică de campion național la fotbal de cîteva ori, cum e orașul meu în care UTA – deși nu mai există nici în memoria celor bătrîni – e un nume sacru).

În fine, să revenim mai adînc la subiect, la fotbal și la puterea lui incredibilă de seducție datorită căreia pe “gazonul verde“ peste 22 de adulți (cu arbitru 23, plus alți doi de pe margine, din afara gazonului, plus, mai nou, alți trei invizibili, de la VAR) aleargă nebuni după o minge bine umflată, imponderabilă aproape și rezistentă la cele mai grele lovituri strașnice cu piciorul, pe care o ating jucătorii spre orice direcție, alta însă decît cea a adeversarilor, pînă ce acesta, „balonul rotund“, ajunge, în sfîrșit, în „poartă“ (uneori nevizitată nici după prelungiri sau lovituri de la 11 metri).

Cu Campionatul Mondial (CM) de fotbal 2026 recent încheiat (încheiat și el în etape: mai întîi în Canada, apoi în Mexic, în fine, în SUA, la New York, cu un spectacol ciudat, cu însuși președintele american Trump rătăcind printre fotbaliștii spanioli în exaltare deplină după victorie) am terminat și eu un șir epuizant de nopți albe.

În fine, România a participat și ea nu doar ca membră a FIFA la acest eveniment planetar care aproape a eclipsat pînă și pe cele două războaie crude în plină desfășurare (în Ucraina – Rusia și în Orientul Mijlociu, SUA – Iran). România a participat la acest campionat mondial prin vîrful de atac al Universității Cluj, Jovo Lukic, care a și dat un gol cu capul (am fost foarte mîndri de el), și alt atacant, de la FCSB, originar dintr-o țară misterioasă, greu de găsit și pe hartă, Joao Paulo din Insulele Capului Verde. Apoi am fost mîndru că un cetățean român, Istvan Kovacs, a arbitrat, se zice, fără mari greșeli (cele mici sînt inevitabile în fotbal, cine nu știe asta!).

Lor li s-au alăturat cele trei-patru naționale de fotbal ale Franței (firește, doar una oficială, cea cu tricolorul albastru-alb-roșu și cu imnul ei vestit, Marseillaise; și, să nu uit cele vreo două naționale, sau cîte ori fi fost, cu jucători din Premier League, pe lîngă cea oficială a Angliei).

Cultura are mult de cîștigat din fotbal fiindcă ea stă mereu deoparte: la fluierul final nu-i chiar ca după un război sadea, cu distrugeri ireparabile și veșnice resentimente.

 

Nichita DANILOV

Oxigen proaspăt

Pentru mine, Campionatul Mondial de Fotbal a fost ca o bulă de oxigen proaspăt inspirat într-un timp în care toxicitatea manipulării evenimentelor desfășurate pe mapamond a trecut de cota critică. A fost, în același timp, și o minunată lecție despre modul cum se face arta. Căci, urmărind cum se desfășoară partidele de fotbal dintre țari, am putut medita și la modul cum evoluează literatura și se răspândește, pe diferite căi, în special prin intermediul festivalurilor și a traducerilor dintr-o parte în alta a lumii. Un rol important de percepție a fotbalului ca un fenomen de cultură l-a avut, în cazul recentului campionat, Leo Messi.

Mărturisesc că am fost fascinat, dacă nu chiar orbit de jocul lui. La un moment dat, am avut strania senzație că orice partidă jucată în care nu era prezent Messi era fadă, fără niciun Dumnezeu. Asta până când am văzut finala mică, meciul fabulos dintre Anglia și Franța, care a reprezentat, după opinia mea, adevărata finală. Atunci am revenit cu picioarele pe pământ.

Urmărind campionatul, am simțit că lumea mai are nevoie și de altceva decât de crize și conflagrații.

Dar să ne întoarcem la Messi.

De fapt, Messi nu joacă fotbal. El cânta la vioară. Dar și la violoncel sau harpă și chitară.

Câteodată, interpretează Vivaldi, Anotimpurile. Câteodată Paganini. Uneori, Mozart, Beethoven sau Bach. Și, bineînțeles, îi place să-și desfășoare driblingurile în ritm de bolero sau în ritmul folclorului argentinian văzut prin intermediul lui Borges. E un adevărat maestru. Un toreador.

Dacă-i urmărim jocul, pasele și driblingurile sale, vom vedea că ele alcătuiesc un mozaic de linii și de puncte, foarte armonios așezate între ele, formând un portativ al unei simfonii necunoscute. Totul e logic, simplu și precis, fără complicații de prisos.

Leon Mesi a ajuns la desăvârșirea unui Hokusai care îți face portretul dintr-o simplă linie trasată pe pânză cu vârful degetului arătător. Sau la arta lui Brâncuși, care i-a făcut portretul lui Joyce dintr-o linie trasată în formă de spirală. Arta sa posedă ceva din perfecțiunea graficii lui Kandinski. La el aproape că nu mai e vorbă de fotbal, ci de magie.

L-am urmărit cu atenție la ultimele două meciuri. La meciul cu Egiptul, când Argentina era condusă, în minutul 65 cu 2-0, iar Messi a ridicat privirea și s-a uitat nu la tabela de marcaj, ci la cer. Ș-a ridicat și mâinile și a cerut ajutor. Și ajutorul a venit, iar Argentina s-a dezlănțuit ca o furtună și a egalat, apoi a mai marcat încă două goluri. Unul dintre ele, fiind al lui Messi, iar celelalte două – din pasele lui Messi.

Aproximativ la fel s-a întâmplat și în meciul cu Anglia.

În minutul 72, Leo Messi și-a ridicat din nou privirea și mâinile spre cer. Și a cerut ajutorul. „Știu că ești acolo, pare să fi spus, te rog, ajută-mă, Tată. Fără tine, eu sunt ca o frunză în vânt.“

Și ajutorul a venit. Argentina s-a dezlănțuit din nou, pe muzică de Wagner, și a marcat două goluri, trimițând Anglia acasă, în brațele premierului demis Keir Starmer.

A fost un final de meci fabulos. De-a dreptul fabulos.

Dar a venit și dezamăgirea. Inevitabila cădere.

Finala dintre Argentina și Spania a fost un eșec.

Messi nu a mai fost Messi decât la sfârșitul partidei, când a rămas singur pe teren și a plâns.

Sunt momente, când Messi pare părăsit de forțele care-l protejează.

La sfârșitul finalei, când Argentina a pierdut, i-am simțit singurătatea.

I-am simțit solitudinea ce sălășluiește în el atât în momentele de glorie, cât și în cele de cădere.

Urmărindu-i jocul, am înțeles că nici în fotbal, nici în poezie talentul nu poate fi suplinit de altceva decât de talent. Se spune că geniul e 1% inspirație și 99% transpirație. În cazul lui Messi e invers. Pentru el, ca și pentru marii artiști, 99% din transpirație, reprezintă tot inspirație. Dovadă fiind pasele și golurile pe care le-a marcat din poziții incredibile și cu o precizie uluitoare.

Și în poezie, ai nevoie de ajutorul venit de sus.

 

Péter DEMÉNY

Tinerețea a zburat

Mondialul acesta m-a întristat din cel puțin două motive.

1. Meciurile plictisitoare, lipsa unor fotbaliști ca Maradona, Zidane sau Schick, adică a unor jucători charismatici și tehnici. C. Ronaldo a fost o umbră, iar Messi, membrul unei echipe care n-a tras nici măcar o singură dată la poartă în finală!
2. Anularea cartonașului roșu pentru acel american, nu-mi amintesc numele. Unde s-a gândit că este Gianni Infantino, la piață sau în vreun bazar? Iar acest Trump, acest Romulus bătrân care, spre deosebire de cel al lui Dürrenmatt, nu-și dă seama cât e de caraghios, ce s-a gândit? Că fotbalul e un market unde el e cel mai mare câine?

Trist, foarte trist. Sigur, în jurul fotbalului întotdeauna au fost suspiciuni care s-au adeverit de multe ori, dar așa o șmecherie pe față, așa un târg murdar nu cred că s-a mai pomenit.

Am obosit oricum: dacă pe vremuri mă uitam la meciuri orice s-ar fi întîmplat, de la un timp mă așez în fața televizorului doar să mă uit la un meci, totuși. Atunci, îmi revin pasiunea, dar pentru puțin timp și iar nu mă mai uit câteva săptămâni. Tinerețea a zburat, dar se vede că nu numai în cazul meu. Păcat.

 

Gellu DORIAN

Dacă fotbal nu e, cultură nu e?

Acuşi se împlinesc trei decenii de când n-am mai fost la un Campionat Mondial de Fotbal. La ultima încercare de calificare, la cârmă cu unul dintre cei mai buni fotbalişti din istoria fotbalului românesc, Mircea Lucescu, cu rateurile din cursa de calificare, sufletul acestuia s-a supărat atât de mult, încât a părăsit trupul acestuia, atât de dăruit acestui sport. Amintesc aici despre acest fapt, într-un context al unei anchete ce leagă două aspecte majore ale vieţii sociale, cultura şi fotbalul, pentru că acest fotbalist şi antrenor dăruit a însemnat şi un model de om al sportului, care iubea cultura, o frecventa, se afla acolo unde se întâmpla un eveniment major cultural şi nu numai acolo, ci oriunde s-ar fi aflat participa intersat de actul de cultură. Chiar şi pe fotbaliştii pe care i-a antrenat i-a obişnuit cu perfecţionarea nivelului de comunicare: unii au reuşit, alţii nu, deşi, cu talentul mai presus de orice, unul dintre ei a ajuns chiar regele fotbalului, dar mai puţin şi un bun vorbitor de limba română.

Bine, această anchetă de vacanţă, cum spune cel care o coordonează, nu acest aspect ce ţine de cultura fotbalistului vizează, ci ce rol mai ocupă fotbalul, după atâtea eşecuri şi la nivelul foarte slab al campionatului intern, cât şi în competiţiile internaţionale, în lumea noastră, în cultura noastră. Fotbalul, după ce vedem pe stadioane sau la televiziunile comerciale, ocupă încă un rol mult prea mare faţă de cultură şi mai ales în cultura lumii de azi: şi în sensul investiţiilor făcute. Noi improvizăm, din păcate, foarte mult în ceea ce înseamnă cultura fotbalului, faţă de ţări în care acesta a devenit brand naţional, ca să amintesc aici doar de Brazilia şi Argentina, care au dat nume ce sunt cu adevărat legende. Noi am avut talente deosebite, precum Ozon, Pârcălab, Puşcaş, Dobrin, Dumitrache, Dembrovski, Lucescu, acum Hagi şi Gică Popescu, Böloni, Balint şi alţii, însă talentul acestora a fost gestionat prost, încât, cu trecerea timpului, au devenit doar fondul unor nostalgii, ce ţin şi de o anumită cultură a acestui sport, dar pe care nu se poate construi un brand naţional. Faptul că lumea este ocupată de fotbal, nu în aceeaşi măsură şi de cultura lui şi mai ales de cultura în sine, chiar şi aşa fără performanţe, este un aspect al lipsei altor oferte, fie chiar şi numai din sport. Iar dacă e să ne uităm, la nivel de participare de masă, în viaţa culturală de moment, lumea, în special cea tânără, este interesată de manifestări gigant, cum ar fi UNTOLD, ca să dau doar un exemplu, unde prezenţa este masivă şi trăirile la fel, aproape ca pe stadioanele unde se joacă fotbal. În timp ce, dacă ne uităm la un festival internaţional de poezie, şi sunt destule în ţară, fie internaţionale, naţionale, locale, prezenţa lumii lasă mult de dorit; de cele ma multe ori participanţii sunt doar poeţii invitaţi sau atunci când se merge în vreun liceu, auditoriul este cel prezent la faţa loclui.

Prin urmare, având în vedere cele două aspecte sociale, fotbalul şi cultura, aşa cum sunt ele acum la noi, ne putem pune întrebarea dacă fotbal nu e, cultură nu e? Există şi una şi alta. Mai rămâne să vedem cum stăm cu calitatea acestora.

 

Alexandru DRĂGHICI

Stadioanele moderne și spectatorii

Reliefarea coordonatei culturale a fotbalului propusă de ancheta României Literare vine ca o soluție inspirată după ecourile recentei ediții a Campionatului Mondial.

Din start, ca să folosesc un termen sportiv, afirm că fotbalul este de mult un fenomen social și cultural, fiind recunoscut și denumit regele sporturilor.

Limbajul său emoțional acoperă mapamondul. El se revarsă din albia stadioanelor, inundând conștiințe. În zona fotbalului, media se simte vioaie și prosperă.

Azi, fotbalul se consumă ca un drog legalizat, de la opincă la vlădică.

Șefi de state și lideri de partide se introduc în poze și evenimente fotbalistice, influențându-le de cele mai multe ori pozitiv.

Fotbalul a scos și scoate oamenii în stradă, fapt ce îi conferă un rol cât se poate de serios în abordarea sa de către autorități și societate.

De mult timp, subiectul analizat a devenit industrie prin sumele investite în infrastructura de gen, publicitate și chiar în zona pariurilor.

Condițiile create influențează modul de exprimare al sportivilor și al spectatorilor. Unele stadioane au devenit veritabile săli de spectacol. Datorită condițiilor, galeriile, exceptând zonele ultras, se manifestă mai civilizat, iar prestația și calitatea suporterilor au crescut.

Un stadion modern influențează modul de gândire și exprimare al suporterilor. Pe de altă parte, imaginile și atmosfera jocului generează reclame, simboluri, dar mai ales profit economic și chiar profit cultural.

Vitaminizează un mod de comunicare superior, influențând pozitiv cultura tribunelor și galeriilor. În astfel de condiții sunt scandate și cântate imnuri cu valoare emoțională pozitivă, ce țin de tradiția culturală și istorică a competitorilor.

Toate influențează calitatea atmosferei pe stadioane, minimalizând exprimările huliganice ori discriminatorii ale unor galerii.

Dimensiunea culturală a fotbalului este dată și de investițiile pentru înființarea de școli și academii de fotbal după modele occidentale, unde există și muzee ale unor celebre cluburi.

Din păcate, la acest capitol putem spune că ne aflăm abia la început.

Pe de altă parte, de ani buni asistăm la un flux semnificativ al sportivilor de etnii și naționalități diferite în componența unor cluburi și echipe naționale de pe mapamond, amplificând astfel caracterul multinațional și multicultural al fotbalului.

Prin componenta sa pronunțat emoțională, sportul acesta oferă satisfacții și insatisfacții ce întrețin și amplifică dependența noastră de el. Alimentează spirite alese ale culturii mondiale, nemaivorbind de toate domeniile infestate de acest adevărat virus. Este celebră simpatia lui Pablo Picasso pentru F.C. Barcelona.

Mă opresc aici cu exemple de mari personalități culturale și nu numai, afectate emoțional de sportul rege. El transformă cel mai bine frustrările, dar și bucuriile, în emoții colective.

Un mare succes al echipei tale te face să uiți de probleme personale apăsătoare. El devine un subiect la îndemână într-o conversație, generând empatie de cele mai multe ori.

Cluburile finanțate de mari societăți comerciale dezvoltă structuri de marketing specializate, creează locuri de muncă. Generează trenduri în modă, promovând modele vestimentare în culorile cluburilor și echipelor naționale.

Fotbalul influențează limbajul și gestica prin moduri de exprimare ale galeriilor și ale sportivilor.

El inspiră, la drept vorbind, arta, generând filme, cărți și chiar piese de teatru.

Pe stadioane se prezintă și se transmit ritualuri și imnuri cu mesaje pozitive, cel mai adesea.

Pe scurt, iată de ce, în câteva creionări modeste, am încercat să argumentez influența și rolul fotbalului în cultura și viața noastră.

 

Mihai FIRICĂ

Ne-am califica la un Campionat Mondial al literaturii?

Sunt microbist încă dinainte de a ajunge pe un stadion. Stăteam lângă tatăl meu și ascultam la radio „Fotbal, minut cu minut“, iar vocile reporterilor transformau terenurile nevăzute într-un spațiu miraculos. Mai târziu am devenit un spectator frecvent al stadioanelor, mai ales că pe „Ion Oblemenco“ din Craiova am văzut meciuri fabuloase. Primul meu meci a fost Universitatea Craiova – Corvinul Hunedoara. Pe banca oaspeților se afla Mircea Lucescu, iar cangurii hunedoreni purtau încă prestigiul unei generații formate în jurul juniorilor care străluciseră la Mondialul din Australia. În fața lor se afla Craiova lui Lung, Negrilă, Tilihoi, Ștefănescu, Beldeanu, Balaci, Crișan, Cârțu, Cămătaru… nume care, pentru Bănie, depășiseră deja condiția unor simpli fotbaliști. A fost 2-0, marcând Cămătaru și Balaci, iar Sportul a pus un titlul sec: Cămătaru – Gabor 2-0. Anii care au urmat aveau să fie marcați de realizări fotbalistice de pomină în Craiova, unde s-a născut „Campioana Unei Mari Iubiri“.

Multe întâmplări ale vieții mele au drept repere anii Olimpiadelor și ai Campionatelor Mondiale. Am visat să joc pentru Universitatea Craiova, dar nu am trecut de selecție. Am practicat, în schimb, baschetul la juniorii clubului școlar din Craiova, perioadă din care mi-au rămas câteva prietenii statornice. Jocul de echipă m-a învățat că uniți, unul pentru altul nu înseamnă o gașcă, ci o putere care se valorifică prin solidaritate. Trebuie să recunosc însă că am întâlnit mai mult echilibru și fair-play în baschet decât în fotbal. Încă de atunci erau mari diferențe între vestiare, un fel de intelectuali vs. șmecheri. În ultimii ani, fotbalul românesc s-a trivializat prin corupție, favoritisme, simulări, arbitraje suspecte și conducători hrăpăreți, aproape insignifianți internațional. Fotbalul a devenit oglinda fidelă a unei societăți care tolerează impostura și se miră apoi de absența performanței.

Fotbalul rămâne un fenomen social de masă: ne arată unde suntem, deși ne mai punem speranța în câteva performanțe aproape întâmplătoare. Avem jucători talentați, dar un mediu care rareori îi ajută să devină superstaruri. Mă întreb, deși simt o anumită crispare în așteptarea unui răspuns sincer: noi, scriitorii români, ne-am califica la un Campionat Mondial al literaturii? Am trece de grupe? Avem scriitori capabili să strălucească în marile campionate literare? Sau și aici talentul joacă, prea adesea, pe un teren prost administrat?

 

Horia GÂRBEA

Cui nu-i place, are Mezzo

Fotbalul atrage un interes aparte ca sport și, ca urmare, mulți bani. Cu cît sumele cresc cu atît, mizele fiind mai mari, interesul crește și el, încă și mai mult. Fotbalul în sine, ca sport, e copleșit de fenomene adiacente: gazetărie, televizare, publicitate, pariuri, show-biz, comerț de suveniruri și alte artefacte. Toate duc la un imens flux comercial. Cei 11, să admitem acum, 16, care efectiv ating mingea, atrag dar și furnizează cantități enorme de bani și de locuri de muncă interesante (antrenori, arbitri, cameramani, jurnaliști) și bine plătite, dar și un personal însemnat la munca de jos, de la pieptănătorii de gazon la vînzătorii de popcorn și suveniruri. Încă de acum 50 de ani, după un turneu final mondial care avea pe atunci doar 16 echipe, Fănuș Neagu scria: „fotbalul- tarapanaua lumii“! O mașină care fabrică non-stop bani pentru te miri cine. Mă gîndeam de pildă, uneori, că, în timp ce eu dorm, nici nu mă uit la vreun meci, jucătorii cu cluburile lor și toți cîți se mai învîrt prin fotbal muncesc ca dimineața să-mi primesc cîștigul la pariurile plasate în ziua precedentă. Desigur, mai și pierd, dar mașinăria continuă să macine. Cînd Messi doarme, că mai doarme și el, mii de oameni îi vînd imaginea, sau măcar numele scris pe tricouri cu dungi deasupra numărului 10 sau autograful pe cine știe ce obiect.

Zoologul și etologul Desmond Morris, dispărut recent, scria că, în lipsa războaielor și bătăliilor violente, sîngeroase, pentru supremație, oamenii au găsit surogatul, fără pierderi de vieți, pentru afirmarea superiorității ca nație, neam, trib. Fotbalul e mai ieftin și chiar produce venit, dă iluzia unei dispute echitabile, cavalerești. Din Capul Verde vin 11 băieți, din mult mai marea Spanie tot 11, echipați la fel.

Aș adăuga nevoia de mit și mitizare care atrage în jurul fotbalului mase uriașe de indivizi. Se țin statistici care furnizează lideri, echivalentul zeilor și eroilor din trecut. Aceștia aparțin comunității care se mîndrește cu ei, dar îi și răsfață cu supranume glorificante ca Il Luce. Sau cu porecle care dau iluzia familiarității cu divinitățile: Nea Puiu, Bursucul, Fălcosul.

Din toate aceste motive fotbalul nu va dispărea și nici nu e cazul să dispară. Altfel, oricine îl poate ignora ca să comute imaginea pe Mezzo, fără a supăra pe nimeni. Iată alt avantaj al fotbalului.

 

Cristian GEAMBAȘU

Călător în timp

Fotbalul s-a fălit o vreme că este cultură populară. Acum e mândru că e popular și subcultură.

Călătoria în timp este o realitate, știați? Te urci în YouTube și te întorci în anii în care Inteligența Artificială era subiectul romanelor lui Stanislaw Lem și Isaac Asimov. YouTube, un vehicul ieftin pentru excursii temporale dacă accepți calupurile de reclamă. Dacă nu, plătești o sumă modică. Așa că, zilele trecute am fost la Liverpool, pe stadionul lui Everton, Goodison Park. Anul era 1966 și meciul care se disputa era Brazilia-Ungaria, parte a Cupei Mondiale găzduite atunci de Anglia.

Ce surpriză!

Tocmai evadasem dintr-o partidă obositoare din prima noastră ligă, cu multe faze litigioase. De aceea șocul, poate chiar cultural, a fost uriaș. Se juca repede și nu erau imagini date pe fast forward. Nivelul tehnic era excelent, nu se pasa înapoi, toată lumea privea numai spre poarta adversă, ocaziile curgeau de la o poartă la alta. Pe teren, oameni care au marcat istoria fotbalului. La brazilieni, deținătorii titlului la ora respectivă, niște foarte tineri Tostao, Gerson, Rivelino alături de veteranii Garrincha, Jairzinho, Gilmar, Djalma Santos. La unguri, vicecampioni mondiali în ‘54, Florian Albert, Bene, Șipoș. A câștigat Ungaria cu 3-1, șoc. Brazilia nu trecea de grupe, Ungaria se califica, dar se oprea în sferturi.

Nelămuriri

Unde erau totuși pasele înapoi? Dar temporizarea, dar moartea pasiunii, tiki taka lui Pep? Unde transportarea mingii înapoi, din preajma careului adversarilor în careul propriu? Ce se întâmplase cu plimbatul mingii de-a latul terenului? De ce lipseau un-doi-urile în dorul lelii, care nu sunt decât niște na-ți-o ție, dă-mi-o mie? Și ce însemna frenezia aceasta ofensivă, fără pic de prudență? Și de ce la penalty ungurul nu a țopăit ca Lewandovski, Kane sau Vini? Dai tare la poartă din elan, ce-i asta? Trecerea la surogat Brazilia-Ungaria ediția 1966 a fost un meci de o modernitate care și-a depășit timpul. Dar acel Brazilia-Ungaria 1-3 din urmă cu 60 de ani este doar o piesă rătăcită a unui dosar gros. Sunt multe partide care contrazic teoria batjocoritoare potrivit căreia fotbalul pe atunci se juca cu basca pe cap și cu chiloții până la glezne. Acel fotbal era frumos pentru că era curat, simplu și sincer, neîmbâcsit de faulturi nedemne, de simulări, de trageri de timp, de dat ochii peste cap și de afișat tatuajele de sub și deasupra buricului. Acela era fotbalul de care te îndrăgosteai și căruia nu te scremeai să-i atribui valențe estetice. Ceea ce vedem noi acum, la mondiale, în Champions League, în marile campionate, e un surogat vândut pe bani mulți.

Triumful falsului

Încununare a involuției, fotbalul pe care l-am văzut la Mondialul american a fost ipostaza cea mai coruptă a acestui sport. Nu întâmplător, atmosfera de fake a gestat la ea acasă, în America. Ce artă, ce cultură? Kitsch, subcultură, da! Și sigur că exponenții de vază ai fenomenului inspiră. Cum să nu te inspire când Lamine Yamal cheamă o trupă de pitici care să dea sare și piper petrecerii de majorat? În mintea unora, acuzațiile și condamnările pentru viol ale lui Dani Alves sau mai nou ale marocanului Hakimi sunt modele de bărbăție, nu acte antisociale. Frații Tate făceau bani și mai mulți dacă se amestecau cu prostituția lor în fotbal. Problema este că nu ne putem refugia permanent în trecut. Ne transformăm în zombi. Trebuie să trăim în prezent și să consumăm ce ni se pune pe masă. Pentru cei tineri e ușor, ei nu au memorie. Nu știi ce ai pierdut, nu ai regrete. Mergi la Untold, vezi un DJ și crezi că face muzică. Dacă zici Pink Floyd către un grup de fete în lacrimi de fericire cred că vorbești despre noua nuanță de vopsea de păr. Au dreptate. Totul e roz.

 

Gheorghe GLODEANU

Doar un simplu joc sau un fenomen social?

Recentul Campionat Mondial a demonstrat – dacă mai era cazul – faptul că fotbalul nu este un simplu joc, ci un adevărat fenomen social, care este în măsură să acapareze atenția întregii planete. La fiecare meci decisiv, totul se oprește, nu se mai muncește nimic, toți ochii fiind îndreptați spre micile ecrane. Pentru a nu vorbi de privilegiații care au șansa de a vedea spectacolul pe viu. Am rămas stupefiat când am auzit sumele ce se vehiculau pentru bilete. Iar pentru marea finală, cifrele au ajuns de-a dreptul astronomice. Puțini își puteau permite asemenea sume, și totuși stadionul era arhiplin. Din păcate, de foarte mult timp, fotbalul nu este un simplu sport. Înainte de toate, el este o afacere în care se pot câștiga sau se pot pierde adevărate averi. El este noua religie a lumii moderne, ce îi unește pe oameni indiferent de țara sau de continentul pe care trăiesc. Marii fotbaliști intră rapid în conștiința publică, devenind adevărați idoli, mult mai cunoscuți și mai apreciați decât oamenii politici. Datorită unor prestații memorabile, unii jucători se transformă în veritabile figuri mitologice, numele lor fiind vehiculate cu respect timp de mai multe generații. Fotbalul poate fi considerat un drog ce satisface nevoia ludică a omului modern. Este un sport care naște pasiuni extrem de puternice. La un moment dat, se uită chiar esența fenomenului. Faptul că este vorba doar despre un joc, unde este firesc să câștige cel mai bun și în care fanatismul nu își are locul. M-am uitat adesea cu groază la bătăile dintre suporterii marilor echipe din Anglia. M-am uitat și la rivalitățile existente între echipele românești. Cum să bați pe cineva doar pentru că ține cu o altă echipă? Pe vremea studenției, am privit oripilat ostilitatea dintre suporterii Universității Cluj și ai celor de la CFR din aceeași localitate. Ceva similar se petrece și între galeriile echipelor bucureștene Steaua, Dinamo și Rapid. Dar am putea aminti și dușmănia teribilă dintre cele două echipe pe care le-a avut Craiova în prima ligă. Fotbalul nu poate exista fără spectatori. Un stadion lipsit de suporteri oferă un spectacol jalnic. Totul e ca lucrurile să nu degenereze. Pentru că pe stadioane mai sunt și copii, suporterii de mâine. Or, aceștia au nevoie de modele, trebuie educați. De-a lungul timpului, au existat și numeroși scriitori care au fost suporteri înfocați. Unul dintre cei mai cunoscuți a fost Fănuș Neagu, autorul unor cronici sportive memorabile, în care descrierea era copleșită de metafore. Nu trebuie uitat nici Adrian Păunescu, cel care a compus imnul celebru al Universității Craiova și cel al Rapidului.

 

Adrian LESENCIUC

Piepteni inutili

Nu îmi dau seama dacă actualul campionat mondial a nuanțat diferit formele de tribalism naționalist sau doar a accentuat anumite nuanțe. Cu certitudine, luciditatea cu care vizionarul George Orwell privise și descrisese, după întâlnirea de la Yalta și înțelegerea anterioară din octombrie 1944 de la Moscova dintre Churchill și Stalin care a pregătit Conferința de Pace din februarie 1945, turneul echipei Dinamo Moscova în Marea Britanie, ar trebui să ne dea de gândit. „War minus the shooting“ au fost cuvintele care să descrie în decembrie 1945 ideologia fotbalului, a sportului în general, în „The Sporting Spirit“ publicat în Tribune – ulterior inclus în Shooting an Elephant and Other Essays – pentru a ilustra mândria națională, exagerările, emoțiile alimentate de fundamente localiste. Orwell înțelesese intențiile lui Stalin și modul în care sportul ducea mai departe, în mod simbolic, o formă competițională mascată. Echipa de fotbal patronată de Lavrenti Beria venise în Marea Britanie să învingă pentru a arăta modul în care spiritul competitiv de dincolo de Cortina de Fier poate învinge capitalismul. Nu incidentele de la meciul cu Arsenal au contat, cât acest antrenament pentru a ilustra ce înseamnă spiritul sovietic a fost ceea ce a determinat luarea de poziție a lui Orwell. Dacă ne gândim, după recent încheiatul campionat mondial, la declarațiile antrenorului iranian Amir Gholenoei și la cele al jucătorilor Mehdi Taremi și Mohammad Mohebi, în plină confruntare militară în care au fost implicate propria țară și Statele Unite, care subliniază nu numai tratamentul inechitabil la care a fost supusă echipa, ci și tensiunile geopolitice mocnite la acea dată dintre Iran și SUA – reacția căpitanului Mehdi Taremi fiind cea mai elocventă în acest sens –, la numeroase incidente minore, dar mai ales la confruntarea din tribune, extinsă pe teren prin lozinci belicoase după meciul dintre Argentina și Anglia este suficient să înțelegem că nimic din ceea ce exprimase Orwell nu s-a diminuat. Disputa de pe teren a continuat cu aducerea în prim-plan a unui conflict care ar fi putut să anime mai tare spiritele în confruntarea de la campionatul mondial de fotbal din Mexic din 1986, dar care a izbucnit inutil acum, copiind un model pe care l-am mai văzut în confruntările balcanice, de pildă în meciurile dintre echipele naționale ale României și Kosovo. Jorge Luis Borges descrisese conflictul din Insulele Malvine/ Falkland ca o dispută absurdă dintre doi chei care se bat pentru un pieptene, dar fotbaliștii argentinieni, care au generat și „războiul fără împușcături“ de după finala pierdută în fața Spaniei, nu au citit ce scrisese Borges. Și probabil nici fanii care au încurajat prin scandări atitudinea lor belicoasă.

 

Viorel MARINEASA

Ce mai, meciul secolului!

Ce rol? Aș răspunde scurt, dar și exagerând: Rollerball. Da, miza crește de la un an la altul, de la un campionat la altul, iar componenta violentă nu lipsește nici în arene, nici în tribune, deși deocamdată e ținută în frâu, ceea ce nu se întâmplă în filmul cu aer de predicție al lui Norman Jewison de acum 50 de ani. Nu știu dacă fotbalul a fost pentru mine o simplă joacă, poate atunci când aveam 4 ani și l-am văzut pe tata echipat în niște izmene până la genunchi, despicate pe laturi, alergând în urmărirea loptei, pe o pajiște, împreună cu alți inși grași. Că e treabă serioasă și chiar luptă de clasă (rimă premeditată) aveam să constat patru ani mai târziu, când un suporter un pic răchiat al formației Strungul Arad i-a amenințat pe susținătorii echipei Progresul Lipova, birocrați și țărănoi, după opinia lui, că le aplică Constituția în timp ce învârtea o ghioagă deasupra capului. Lucrurile nu s-au oprit aici, peste un an aveam să particip la războiul rece, nu-mi dau seama de care parte. Cum Uniunea Sovietică nu alinia o echipă prea bună de fotbal, sarcina de a reprezenta lagărul socialist în bătălia sportivă cu cel capitalist a revenit Ungariei, care, având o reprezentativă grozavă în 1953-1954, trebuia să înfrunte Anglia, patria fotbalului. Ce mai, meciul secolului! O propagandă lărmuitoare ne soma să ținem cu maghiarii, ceea ce s-a cam întâmplat. Ungurii au câștigat și la Londra (6-3), și la Budapesta (7-1). Ceva se schimbă pe neașteptate. Geaba previziunile cvartetului Marx-Engels-Lenin Stalin, marii dascăli ai omenirii: capitalismul nu pică. Peste câteva luni, marea favorită Ungaria pierde în Elveția finala C.M. cu Germania Occidentală. Lumea se bucură de parcă rușii ar fi plecat din țară și ar fi venit în loc americanii, deși trupele de ocupație sunt peste tot. După Revoluția din Ungaria (1956), tripleta de aur Puskas – Czibor – Kocsis cere azil în Spania. Ar mai fi de spus câte ceva despre acea ediție a descătușării, din 1994, tot în SUA, când România a ratat o mare ocazie, încă o dovadă, poate, că anumite chestiuni nu erau lămurite în societatea noastră. Joaca și sfada se împletesc și-n ziua de azi, Trump și Infantino (solidari în cazul Balogun) spun că au organizat un campionat grandios, UEFA cârâie că unii omoară fotbalul cu afaceri necurate. Mai e mult până-n 2030.

 

Marius MIHEȚ

Hrana planetară

Într-un roman al lui Vișniec, una dintre metodele supunerii presupune transformarea informației în hrană, prin chiar înlocuirea cuvintelor. Similar, fotbalul e hrana planetară astăzi, identitatea colectivă supremă, iluzia coabitării politice, sociale, ideologice și de divertisment. Religia universală. Cu termen de garanție până la fluierul final. Sincronizare mondială a emoțiilor, nopți albe de-o parte a globului, caniculă carnavalescă de cealaltă, convertire mondială a populației în comentatori sportivi – totodată specialiști în geopolitică. Pentru câteva săptămâni, fotbalul ajunge produsul de top al capitalismului digital, formă de soft power, focar de mituri urbane care se nasc din fazele zilei, sursă de „meme-uri“ care provoacă instant conflicte transnaționale, cu senzația că, după era Messi Ronaldo, campionatele următoare vor suferi publicitar. Organizatorii n-au punctat în hegemonie: SUA n-au redevenit atractive pentru europeni, nici Mexicul nu-i mai interesant, iar Canada a rămas ispititoare doar pentru românii stabiliți deja acolo. Pentru filologi, fotbalul certifică negocierea bucuriei; în totalitarism, biserica bărbaților era stadionul. Pentru o întreagă generație, fotbalul se confunda cu religia supremă. Cum ar suna astăzi comentariile unor Fănuș Neagu, Cosașu, Mazilu, Băieșu, D. R. Popescu? Băieșu și Neagu, apropo, participaseră, în 1966, la Campionatul Mondial din Anglia. Pentru cel din urmă scriitor, fotbalul înseamnă „carnavalul meu de fiecare duminică“, jocul cel mai frumos al oamenilor pentru a se povesti pe ei înșiși, „blestemul cel mai dulce“. Dar ce-ar fi zis Nichita astăzi? Și-ar fi păstrat opiniile despre fotbal – că ar fi stupid și e bine că jucătorii nu sunt plătiți, pentru că sportul trebuie să fie gratuit? Cum echipa noastră națională face figurație de două decenii, fotbalul ocupă astăzi toate opțiunile de spectatori ai altora. Rămâne atracția globală, ideea de fotbal ca poveste colectivă, iar ediția 2026 arată că politizarea și conflictele istorice fac parte din sportul rege, că stadionul a traversat de mult cadrul și tot ce se petrece aici devine hermeneutică. Pentru scriitori, un mondial poate oferi personaje, psihologii colective, frenezii și tipare disfuncționale, însă toate coexistă în imaginarul plin de derogări din partea celor ce se consideră de partea civilizației.

 

Angelo MITCHIEVICI

Lirism și fotbal

Fotbalul a fost pentru mine o lume paralelă, o singură dată am fost pe stadion și împrejurările rămân și acum misterioase pentru mine, iar amintirea e vagă, în proximitatea visului. Am urmărit la alții această pasiune, acest microb de la care se trage termenul de sugestie patologică „microbism“, ascultam meciuri pentru că vecinul meu când lucra în grădină își aducea acolo și aparatul de radio, iar vocea lui Cristian Țopescu ca și vocea Irinei Margareta Nistor ca traducătoare a filmelor cu mușchi rămân incofundabile. Dar ea era vocea unei pasiuni străine. Odată am ascultat un interviu al lui Negrilă unde cuvintele se împleticeau și se amestecau în ceva indescriptibil, la limita limbajului articulat, ceea ce nu se întâmpla cu picioarele lui pe teren. Însă nu cu capul gândeau fotabaliștii, și cu toată admirația mea pentru Gică Hagi, un geniu în fotbal, când deschide gura iese și fraza memorabilă cu care concurează neloial personajele lui Caragiale. Cu puține excepții, nu am putut nutri admirație pentru fotbaliști, deși unii sunt sportivi remarcabili. Dar la mine ceva tot a ajuns. Și anume cântecul dedicat de Adrian Păunescu echipei Universitatea Craiova. În treacăt fie spus, fotbaliștii olteni nu aveau nici în clin, nici în mânecă cu mediul universitar, dar totuși, blazonul avea strălucirea lui. Imnul acesta l-am ascultat în toate taberele ca un moment apogetic al lirismului conectat la identitatea locală. În autocar, la focul de tabără, la câte o chermeză mai populară etc, făcea o echipă bună cu un alt șlagăr uimitor în stupizenia sa melancolică și care debuta cu versul „Când aveam vreo douăzeci de ani“ și o ținea din zece în zece cu un refren copleșitor „Mamă, ah, ce viață, mai duceam“. Evident, era cântat cu aplomb de cei care nu apucaseră să împlinească nici vârsta majoratului.
Cu cântecul lui Păunescu era altceva, nu era ceva de inimă albastră, era un hit de anvergura cenaclului Flacăra care înflăcăra Oltenia cu Scornicești cu tot. Cântecul debuta cu un catren care te înfierbânta din prima trecând de la condiția de obidit, „De bucurie rar avurăm parte/ În unele duminici pe la nunți“ la cea mausoleic-patriotică de herculeană dispoziție identitară: „Suntem olteni pe viață și pe moarte/ Suntem olteni, adică suntem munți.“ Trebuie să recunosc că bardul se pricepea să gâdile fibra locală. Iar dacă saltul de la olteni la munți putea fi făcut dintr-o „sorbire“, cum era cazul cu Milcovul, la fel de sprinten se poate face de la munte și olteni la echipa de suflet a Olteniei eterne, Universitatea Craiova. Dintr-un salt metafizic, Păunescu ajungea direct pe terenul de fotbal. Iată refrenul de care vreau să vă povestesc: „Oltenia, eterna Terra Nova/ Un cântec (c)are astăzi și-n priviri/ Hai Universitatea, hai Craiova/ Tu campioana unei mari iubiri.“

De ce ar fi Oltenia, „vechi pământ românesc“, de-a dreptul dacic, o Terra Nova, adică un „pământ nou“? Versul e complet stupid, dar nu pentru că Păunescu ar fi fost așa, ci pentru că bardul le potrivea la întâmplare, să sune mișto. Cu puțină latină peste fiertura dacică nici că se putea mai bine pentru etnogeneza noastră din care s-a ivit o generație de nepoți și nepoate decebalo-traiane. A doua întrebare: de ce etern „pământ nou“? Era ceva nou de descoperit în Oltenia? Am îndoieli mari. Dar să trecem la partea simpatică. Cântecul avea un vers pe care nu l-am înțeles, și când zbieram și eu cu corul declanșat liric, nu mai conta prea tare. „Un cântec care astăzi și-n priviri“ este versul care rămâne suspendat. Logic ar fi „Un cântec are astăzi și-n priviri.“ Și probabil că acesta e versul corect al lui Păunescu. Pe internet se află în ambele variante. Acest vers se folclorizase și era cântat greșit, nu că ar fi avut prea mare importanță, dar acel „care/are“ îmi distrăgea o clipă atenția și mă scotea din emoție cu o undă de nefericită cerebralizare. Poezia se transforma în slogan, iar Oltenia în stadion. Iar Păunescu știa să facă asta foarte bine, dintr-un stadion o țară, dintr-un vers un slogan mult mai deștept decât scremutele fraze oficiale. Poetul pusese propaganda pe versuri și introdusese fotbalul în istorie și în profilul identitar. Practic, chelfăneala cu dacii și romanii putea fi reluată cu Occidentali capitaliști în locul romanilor și evident a oltenilor în locul lui Burebista. Prin urmare, la acest vers, dacă vers mai este, „Hai Universitatea, hai Craiova“, urletul ginții latine în versiune oltenească atingea o culme pe care numai apoplexia sau AVC-ul o mai puteau egala. Iar stadionul dădea năvală în sufletele atâtor patrioți tineri, dar nu pe vocea lui Țopescu, ci pe lira lui Păunescu. Să nu iubești fotbalul când naște versuri atât de simple și frumoase „care astăzi și-n priviri“?

 

Ștefan MITROI

Viața și fotbalul, două sporturi pe bază de goluri

Aș zice, cu îngăduința dumneavoastră, după cel mai recent război mondial, ba chiar cu un deceniu înaintea lui, pentru că atunci a început fotbalul să cucerească lumea.
Am văzut, acum câțiva ani, un film intitulat Montevideo (sper să nu mă înșele memoria) în care era povestită călătoria cu vaporul a fotbaliștilor sârbi spre Uruguay, unde s-a desfășurat prima ediție a campionatului mondial de fotbal, ediție la care am participat și noi, românii, ajungând acolo împreună cu sârbii, pe puntea aceluiași vapor. Nu exista televiziune în vremea aceea. Nici atâta înverșunare între țările participante, pentru care fotbalul era, cum este, cum ar trebui să fie și azi, doar un joc, nu o luptă în care sunt amestecate interesele politice și, mai ales, cele comerciale.
Sunt și alte jocuri de echipă ce folosesc balonul mai mult sau mai puțin rotund, handbalul, baschetul, rugbyul, dar niciunul nu a atins cota de nebunie, înclusiv în sensul medical al cuvântului, la care a ajuns fotbalul.
De ce o fi deținând lovitul mingii cu piciorul supremația, nu știu. Poate că fotbalul seamănă cel mai mult cu viața. Dăm cu piciorul la atât de multe lucruri, ca să nu mai vorbim de plăcerea de a ne da unii altora la gioale! Există, totuși, o diferență fundamentală, în fotbal succesul constă în goluri, cât mai multe goluri în poarta adversă. În viață, golurile sunt o cale sigură spre eșec. Cum de se aseamănă atunci atât de mult? Pesemne că datorită spectacolului din tribune, abia după aceea al celui din teren. Tribunele au devenit, din păcate, câmpuri de luptă, în ultimul timp. Sunt păzite de forțe de ordine, pentru a împiedica confruntările fizice dintre suporteri. Cu toate acestea, fotbalul a fost, este și va rămâne frumos. Pentru că îi adună pe oameni la un loc. Pentru că e și pentru bogați, și pentru săraci. Îndeosebi, pentru ultimii, care îl descoperă din primii ani ai copilăriei, jucându-l pe maidane, pentru a se trezi, mai apoi, unii dintre ei, aclamați de tribune pe marile stadioane ale lumii. Dacă nu ar fi atât de mulți bani la mijloc, frumusețea lui ar avea, cred, de câștigat.
Printre marii iubitori ai fotbalului se numără și scriitorii. Dacă e să mai iau pe mine ca exemplu, îmi amintesc că visam, când eram copil, să devin Beckenbauer, Fachetti, Pârcălab sau Dumitrache. Nu Tolstoi, Sadoveanu sau Marin Preda. Nu mi s-a împlinit visul, cum nu s-ar fi împlinit nici în varianta cealaltă. Fără nicio urmă de regret din partea fotbalului. Și poate nici din cea a literaturii!

 

Cristinel MUNTEANU

„Asta e o jivină“

Cred că José Ortega y Gasset ar fi fost foarte încântat să răspundă la o asemenea întrebare, de vreme ce el a scris la un moment dat (în 1924) un studiu despre „originea sportivă a statului“ (El origen deportivo del Estado), studiu în care a menționat și fotbalul, dându-l ca exemplu pentru solidaritatea de grup pe care o formează în rândul adolescenților. Pentru filosoful spaniol, începuturile procesului politic țineau de impulsul creator specific activității sportive, de energia și vigoarea tinereții. Nu munca (sau utilitatea), ci exuberanța inerentă a contat în acest sens. Altfel spus, punctul de plecare într-o atare privință nu i s-a datorat (după Ortega) nici muncitorului, nici intelectualului, nici preotului, nici omului de afaceri, ci tânărului preocupat de cucerirea femeilor, adică îndrăgostitului (sau războinicului sau atletului), care recurgea la luptă (ori competiție) pentru a-și atinge scopul.

Dar să lăsăm deoparte considerațiile filosofice și să venim mai spre timpurile noastre… În raport cu trăirile pe care le-am avut acum 30-40 de ani în relație cu fotbalul românesc, aș putea spune că „sportul rege“ de astăzi ne oferă o distracție din ce în ce mai puțin… distractivă. O fi și latura comercială de vină. Firește, nici eu nu mai am vârsta la care să bat mingea cu orice prilej. „Dacă-i copil, să se joace; dacă-i cal, să tragă; şi dacă-i popă, să citească…“, zicea tatăl lui Nică. Fără îndoială, dacă s-ar fi practicat atunci la Humulești „jocul cu balonul rotund“, Creangă ar fi adăugat „și dacă-i băiat, să joace fotbal…“ (În prezent, joacă fotbal și fetele, fără probleme.) Însă, încă am vârsta la care să pot aprecia vizual un fotbal de calitate. Or, exact asta ne lipsește, când vine vorba de echipa națională a României și de meciurile din campionatul intern. Altmineri, se știe: performanța se obține cu valori (=sportivi talentați și serioși), iar valorile devin modele pentru ceilalți. Și, în felul acesta, vorba lui Marin Sorescu, „valurile intră în vibrație“ (în sens pozitiv) și ne trezim că tot mai mulți copii se apucă de sport și, treptat, devenim o națiune mai sănătoasă și mai disciplinată. Oare ne dorim imposibilul? Să fie un vis?

„Hei, dar un microbist nu piere cu una, cu două! Fotbalul este o stare de spirit. Sus inimile!“, mi-ar putea replica un prieten. Așa este! Nu toată lumea înțelege „fenomenul fotbalistic“ și satisfacțiile pe care le aduce el împătimiților. Taman ca acel coreean (dintr-o veche snoavă niponă) care, întorcându-se din Japonia, le-a descris celor din familie cele văzute în călătorie, inclusiv un fel de precursor / strămoș al fotbalului: „Toate-s minunate, unul mai grozav ca altul. Dar cel mai deosebit lucru e «mingea». Asta e o jivină. Întâi se îngrădește un loc în curte, dinspre patru laturi, apoi intră patru oameni acolo. Și îndată sare jivina de minge fără pricină la unul din oameni să-l muște de picior. Ăla o izbește, și ea se dă la altul să-l muște. Ăla la fel îi dă un picior de-o zvârle cât colo. Și uite-așa o țin ei câtăva vreme, până ce nu știu cum ajunge jivina sub piciorul unuia dintre ei, care calcă pe ea și-o omoară. Iar mingea face fâssss – și-și dă duhul.“ (din antologia Evantaiul cu noroc, Editura Univers, București, 1988, p. 140).

 

Alina NECȘULESCU

Fotbalul depășește propaganda care îl folosește

Fotbalul e unul dintre puținele suprafețe în care o colectivitate își arată afectele fără să-și ceară scuze. Nouăzeci de minute, reguli fixe, un dreptunghi verde. Așadar, un cadru care susține și pune limite clare. Înăuntrul lui se poate striga, se poate plînge, se poate urî pentru scurtă vreme, fiindcă toți știu că la fluierul final cadrul se închide. Are un final precis delimitat. Prin urmare, el este un spațiu potențial în sensul psihiatrului și psihanalistului Donald Winnicott; destul de real ca să doară, destul de convențional ca să nu distrugă. La noi, cadrul acesta a fost de la început politic. Cercetătorul Florin Faje arată cum, în interbelic, fotbalul a devenit un instrument al statului-națiune abia întregit, un teren pe care se negociau participarea inegală a regiunilor și componența etnică a cluburilor, iar sensurile atașate jocului scot la iveală natura instabilă a construcției naționale românești (Faje, Nationalities Papers, 2015). Tot el descrie efortul lui Virgil Economu (1896-1978) de a da jocului un chip al nostru: un stil construit în jurul noțiunilor de „elan“ și „furia latina“, mizînd pe viteză și pe tehnica individuală. Succesele echipelor din anii ’80 și ’90, ca și ascensiunea lui Gheorghe Hagi, rămîn intim legate de această elaborare (Faje, Nationalities Papers, 2016).

Mă interesează felul în care o teorie despre temperament ajunge o teorie despre identitate. „Furia latina“ spune, în fond, că sîntem rapizi și geniali în intermitențe, refractari la sistem, salvați de har. O descriere care consolează și condamnă în aceeași mișcare. Apoi vine dovada că fotbalul depășește propaganda care îl folosește. László Péter a documentat „adunările de fotbal“ din anii ‘80: oameni care urcau pe munte, cu televizoare și acumulatori, ca să prindă semnalul din țările vecine și să vadă meciurile pe care televiziunea română refuza să le transmită. Din asta s-au născut un spațiu social alternativ și un public disident, o formă de rezistență prin fotbal (Péter, Forbidden Football in Ceaușescu’s Romania, Palgrave Macmillan, 2018). Îmi place să cred că acolo, pe munte, s-a petrecut ceva ce ține mai puțin de sport și mai mult de ceea ce numesc martorare. Oamenii aceia se vedeau unii pe alții privind. Într-o țară în care privirea era confiscată, faptul de a fi împreună martori la ceva viu a funcționat ca o reparație psihică. Cred că asta face fotbalul și azi, în forme mai puțin dramatice. Ne dă un obiect comun, suficient de neînsemnat ca să suportăm să-l pierdem și suficient de încărcat ca să merite investit. Ne lasă să exersăm apartenența și ura într-o formă reversibilă, ceea ce în restul vieții publice ne iese tot mai rar. Riscul îl știm: cadrul poate ceda, iar „noi“ și „ei“ pot ieși din stadion. Cîtă vreme ține însă, fotbalul rămîne unul dintre puținele ritualuri care ne adună fără să ne ceară să fim de acord.

 

Antonio PATRAȘ

Maidanul cu fotbal

Aș răspunde la această inspirată anchetă cu câteva amintiri personale. Nu mă număr printre intelectualii subțiri care disprețuiesc fotbalul, considerându-l un joc vulgar, pentru mase. Născut într-o familie modestă, de profesori de țară, nu îmi e rușine să spun că pasiunea tiranică, unica pasiune a copilăriei mele a fost fotbalul. Nu literatura. Nu mai știu exact când am început să joc, probabil de pe la 3-4 ani, când l-am cunoscut pe Sorin, vecinul care avea să devină și prietenul meu cel mai bun. El era stelist, eu, de dragul contradicției, dinamovist. Nu era zi să nu ne vedem și să nu tragem la poartă, obicei de care nu ne-am dezbărat decât târziu, și cu mare regret. Un rol însemnat în toată povestea asta l-a avut și tata, care îmi povestea mereu seara, înainte de culcare, întâmplări din tinerețea sa de copil sărac și de fotbalist, iar eu nu-mi doream decât să ajung ca el, sau poate și mai sus. Când nu mă vedeam cu Sorin, jucam singur, în curte sau în casă, luând drept porți cadrul ușilor, mesele, scaunele, copacii, tot ce se nimerea. După Campionatul Mondial din Spania, din 1982, pe care l-am urmărit pe canale rusești, la un televizor cu lămpi (Miraj), obsesia mea fotbalistică îmi acaparase toată imaginația. Am plâns când a pierdut Brazilia în fața Italiei lui Dino Zoff, dar Sorin a fost încântat, Squadra Azzura devenind de atunci echipa lui de suflet, pe care eu, evident, n-am mai putut-o suferi. Și m-am bucurat enorm când România a bătut campioana mondială en titre în preliminariile europeanului din 1984 grație șutului năprasnic al lui Bölöni.

Când nu băteam efectiv mingea, trăgeam la sorți grupe cu țări și echipe de club, iar apoi făceam bilețele cu diferite scoruri, visând cu ochii deschiși meciuri fantastice, la care îmi atribuiam totdeauna rolul principal. Alteori, puneam un tub de spray drept portar în cadrul unui scaun mic de bucătărie și trimiteam spre poartă cu bobârnacul boabe mici de fasole albă. Câte goluri nu am marcat așa, umplând caiete întregi cu partide jucate de unul singur!… La un moment dat primisem cadou și un fotbal cu nasturi, pe care îl upgradasem acoperind porțile cu tifon, să rămână mingea în plasă. În felul acesta, golurile îmi păreau cu mult mai spectaculoase. Căci nu cunoșteam bucurie mai mare, în acei ani, decât să găsesc undeva o poartă cu plasă numai pentru mine, la care să șutez nestingherit, fără să fiu dat la o parte de alții.

De la tata știam povești cu Pele și cu echipa de aur a Braziliei, dar și cu Dobrin, care le încâlcea picioarele adversarilor. Eu am crescut cu Balaci și cu Costică Ștefănescu, cu Cămătaru și cu Iovan, Hagi fiind însă idolul generației noastre. L-am urmărit mereu cu admirație, țin minte că numai el putea desface apărarea echipelor adverse, și îmi vine să dau de pământ cu jurnaliștii care-i reproșează izbucnirile pătimașe sau exprimarea defectuoasă. Nu uit emoția care m-a copleșit acum câțiva ani, când l-am zărit, în treacăt, pe holurile hotelului Iaki. Nicio altă vedetă, niciun scriitor sau artist nu m-au impresionat la fel de mult. Eram din nou puștiul de altădată. Acum, când răspund la această anchetă, sunt în vacanță, la Mamaia, cu băiatul meu, Toma, căruia i-am promis că vom merge din nou pe urmele marelui jucător. Anul trecut nu l-am prins, plecase cu Ianis în cantonament. Poate s-o fi întors între timp acasă.

 

Lucian P. PETRESCU

Ca miuțele din curtea liceului

Sincer? (adică, cine începe așa un răspuns, arareori e sincer, sunt conștient…) Nu am văzut mare lucru din Mondialul încheiat nu demult, mai ales pentru că nu mă omor după fotbal, în adolescență și tinerețe am practicat handbalul și tenisul de câmp, Timișoara avea o echipă onorabilă, de primă divizie, în tenisul românesc, „Electrica“… Eh, vremuri demult trecute. În lumea noastră? Lumea a încetat de ceva vreme să mai fie a noastră, fie și cratylian vorbind… Dar, în lumea veche și ceva mai nouă, sportul, fie și de masă, a reprezentat și ar fi bine să mai reprezinte o garanție a sănătății dar și a unui liant social remarcabil, vezi spiritul olimpic antic grecesc… ei, nici el chiar atât de dezinteresat și de idealist cum îl considerăm azi! Problema e că azi, sportivul care umple tribune, după necesarul politic al oricărei vremi (panem et circenses al Romei antice, vezi Juvenal), cel ce consumă frustrări furibunde în bătăi prin tribune și energii descătușate mari, dar neamenințătoare pentru regimuri politice dubitabile, ca și pentru eventuale campanii electorale de succes, așadar, personajul numit fotbalist va beneficia de recompense consistente și, cel mai adesea, nemeritate, față de alte contribuții la prezentul și viitorul colectivităților, bineînțeles neremarcate și neremunerate corespunzător. Un om de știință, un creator de artă nu va deveni niciodată o vedetă adulată ori măcar remarcată. Dar de aici până la dispariția orelor de educație fizică, începând de la grădiniță până la Universitate, e o cale lungă și strâmbă. Generații de inadaptați la un minim efort fizic, copii bolnavi de suferințe metabolice specifice bătrânilor, șezând pe un scaun așa zis ergonomic, cu zilele, în fața unui ecran, și îndopându-se cu balast biologic+suplimente nutritive (grotescă invenție, cert nemedicală), iată o imagine apocaliptică, „la îndemâna“ foarte multor părinți. Cred în vorbele unui mare clinican și genetician american, nu-i spun numele, în mod voluntar: Vom asista la prima generație care va muri la o vârstă mai tânără decât părinții ei și care va înregistra un IQ inferior progenitorilor, se vor cam adeveri… Nu e o butadă ieftină și nici o ranchiună între generații, sunt deja statistici amenințătoare. Vreți să discutăm despre fotbalul românesc? Cel fără performanță, de o bună bucată de timp. Meciurile din divizia națională arată cam ca miuțele din curtea liceului, dar în relanti… Fotbaliștii, încă vedete în orașul lor, sunt grăsuți, fumători, consumatori fervenți de alcool și junk-food, alergători doar după fete interesate în domeniu ș.a.m.d. Performanța lor? Hai, ghiciți. Chiar cu talentul în bocanc, după ce se transferă la un club mai fițos își dau cu repeziciune arama pe față. Și dispar. Deloc întâmplător. Un fel de model cultural, dacă vă place sintagma asta, e drept, total nepotrivită. Dar anume despre Mondial? Nici Mondialul nu se simte mult mai bine. În faze avansate ale competiției – Egiptul, Marocul, Elveția? Argentina opintindu-se cu Capul Verde?… etc. O să ziceți, păi aici e frumusețea! Serios, iar mitul haiduciei? – săracu’ îl bate pe bogat, uraaa! Nu, e doar triumful ieftinirii efortului, a dăruirii și performanței desăvârșite prin muncă și disciplină. Elogiul nebuniei, un titlu păcat de murdărit aici și acum. Așadar, scuze, un răspuns cam pieziș, de mizantrop septuagenar…

 

Laura POANTĂ

Fotbal de poveste

Răspunsul clasic la această întrebare ar sublinia faptul că fotbalul nu este doar un sport, ci o oglindă a societății, o sursă de inspirație literară, o formă de integrare, apropiere, un fenomen global. O versiune în miniatură a lumii cu toate tensiunile, identitățile regionale și clasele sociale.

Este unul dintre sporturile care are nevoie de galerii impresionante și de spectacol în tribune ca să fie ceea ce e azi, în toată lumea. Fotbalul este o adevărată religie pentru multe țări. Napoli este tapetat de graffiti cu chipul lui Maradona, închipuit ca un erou, o divinitate, omul care a adus fericirea unui oraș întreg; și nu sunt vorbe mari, cel puțin nu pentru cei implicați. Povestea unui gol sau a unei faze memorabile se transmite peste generații, din gură în gură, ca o memorie culturală a locului.

Ce spunea Albert Camus despre fotbal, și anume că te învață ce este fairplay-ul, grija pentru coechipieri, curajul, reacția la o înfrângere – s-a putut urmări ca o „lecție de viață“ adesea pe dos în acest Mondial. Dincolo de sportul propriu-zis și de urmărirea unei echipe favorite, am văzut cum se polarizează susținătorii pe motive rasiale și politice. Am văzut reacții foarte departe de fairplay ale unor nume mari, am văzut intervenția evidentă a politicului în decizii și fault-uri dure, nejustificate, dar și neasumate de aceleași nume mari. Multă lume este înclinată să ierte mult mai multe unui personaj arătos, cool, sportiv în cazul nostru (dar valabil și în film, literatură sau chiar viață, vezi admiratoarele criminalului în serie Ted Bundy).

Cu alte cuvinte – ce ne spune fotbalul despre lumea de azi? Am scăpat de rasism? Nu, absolut deloc. Nu doar jucătorii de culoare au fost ridiculizați, ci și asiaticii, prin semnele bine cunoscute (maimuța, banana, ochii oblici) sau injurii directe. Am scăpat de politic? Nici vorbă. Identitatea și patriotismul par să coexiste la cote înalte cu dorința unor galerii de a învăța obiceiuri noi, de a împărtăși coregrafii sau preferințe sportive sau de a se bucura împreună de victorii – fotbalul ca ritual colectiv. Foarte interesant de urmărit cum s-au ivit, pe parcursul săptămânilor, nu doar solidaritatea și emoția colectivă, ci și injuriile, prejudecățile și frustrările.

Cred că Mondialul scoate la suprafață simpatii și antipatii deja existente în societate, alegeri personale motivate geopolitic, dar și cultural și creează sentimente de apartenență dincolo de granițe, dovadă pasiunea, chiar agresivă uneori, inclusiv a țărilor fără echipe în competiție. Și nu în ultimul rând, asemeni literaturii, transformă faptele în povești (eroi, legende, răsturnări de situație).

 

Ioan-Aurel POP

Cu nostalgie despre fotbal…

Aș fi spus cândva că fotbalul ocupă un loc important în viața noastră (aproape) cotidiană, dar nu mai spun acum. Nu ne mai calificăm demult în marile competiții, cam de când acest sport-rege a devenit o afacere, a devenit „comercial“. Tot demult, când sportul era sport și atât, iar eu eram copil, tata mă ducea la stadion, „ca să prind gustul“. Atunci nu părea că se făceau afaceri cu rezultatele echipelor. Sau, poate că nu știa tata și, prin urmare, nu știam nici eu ce și cum. Întâi am văzut jucând, pe la 8-9 ani, echipa „Steagul Roșu“, a fabricii omonime de autocamioane din Brașov. Stadionul mi se părea imens și lumea prea multă. Apoi, în studenție, la Cluj, am văzut „Șepcile Roșii“ (s-a nimerit să fie tot culoarea aceasta la mijloc, fără vreo semnificație politică în cazul echipei universitare). Oficial, toți jucătorii erau studenți și nu doar la Universitate; unii erau la Politehnică, alții la Agronomie și câțiva chiar la Medicină. Acestea trei din urmă (două fuseseră frânte din Universitate după model sovietic) nu se numeau atunci, ca acum, universități, ci institute. Jucătorii erau bucuroși dacă, după fiecare meci, primeau câte o masă bună – grătar sau șnițel și cartofi-pai – la cantina Agronomiei. Sigur, nu era numai atât, dar să zicem că nu se sărea calul. Unii dintre fotbaliștii de atunci au devenit, peste ani, buni specialiști în domeniile lor, intelectuali de marcă, scriitori. După 1989, am aflat și eu cam cu cât se vindea un jucător, cu câți bani era cumpărat de un club de la alt club. Am rămas șocat. Am aflat și câți bani obținea un laureat al Premiului Nobel și am rămas iar șocat: mulți, dar de multe ori mai puțini decât un jucător bun de fotbal, „vândut“ pe piața liberă. Am aflat și că banii nu-i lua el, jucătorul, ci clubul sau, câteodată, managerul sau agentul lui și că el primea o cotă-parte. Cota asta parte era imensă, totuși, în cazul jucătorilor-vedete, care câștigau (câștigă) pe an, la un club de elită, de câteva ori suma dată nobeliștilor pentru toată activitatea lor și o dată în viață. La fel și antrenorii buni. Toate astea m-au făcut să-mi reconsider „pasiunea“ (e prea mult spus) pentru fotbal. Ce rost mai avea pasiunea, dacă fotbalul era și este o afacere? Și uite așa, mi-a cam pierit cheful de fotbal. Poate că românilor nu, dar nu aș băga mâna-n foc. Echipele de club poartă doar numele cluburilor, fiindcă jucătorii sunt complet „globalizați“, iar echipele naționale – cel puțin în zona noastră – nu se mai pot aduna, la propriu, nu mai pot avea coeziune și, prin urmare, nu mai performează. Firește, pentru cine iubește spectacolul sportiv (eu iubesc mai mult spectacolul dramatic, precum o piesă de Shakespeare), fotbalul rămâne încă și la noi o parte a culturii cotidiene. E vorba, totuși, de o cultură pervertită, că doar suntem în era manelelor.

 

Răsvan POPESCU

Regele în adidași

Pus în fața unei asemenea teme primul meu reflex a fost să declin amabila invitație. Ce sens are să improvizez? N-am fost niciodată sportiv, nici măcar în liceu, când îi invidiam pe colegii mai sprinteni pentru succesul lor la fete. Al meu, atât cât a fost, a venit mai târziu și pentru cu totul „alte fapte“. Nici măcar nu pot să spun că am comentat de pe margine, n-am mai fost pe un stadion de 30 de ani. Niciodată n-am văzut, nici măcar în fotbaliști cu faimă niște zei, regi și așa mai departe. Ei își câștigau un loc sub soare cu picioarele acolo unde eu încercam să-mi fac loc cu capul. Avantaj ei. Singurul punct de vagă tangență era ideea de spectacol. Mai ales de când am început sa fac film. Asta pot înțelege. Douăzeci și doi de oameni alergând după o bășică poate părea absurd, dar în fața a o sută de mii adunați pe stadion devine show! E performance. Și în primul rând e emoție colectivă, pleci acasă fericit sau trist. Zeci de mii de fani Messi au plâns odată cu idolul lor la retragerea de la echipa națională.

Și pe urmă sunt banii care se învârt. Nimic nu e gratuit și totul e de vânzare: fotbaliști, antrenori, maseuri, cluburi, uneori arbitri. Nimeni mai potrivit să troneze peste acest talcioc mondial decât președintele FIFA, Gianni Infantino, cu figura sa mercantilă. Și ce pereche perfectă de clovni a făcut alături de marea gazdă a Campionatului Mondial, Donald Trump. Nu se mai dădeau duși de pe scenă. Fotbalul atrage popularitate, simpatie, dacă bagi capul în poză. Razboaiele nu.

O întreagă industrie de făcut bani promovează echipele, vedetele, tricourile cu semnătură, trofeele, creează obiecte-fetiș. La muzeul echipei F.C.Barcelona atașat celebrului stadion, gazdele din media m-au dus să văd ghetele unei foste glorii, Ronald Koeman, care a marcat golul decisiv din finala Campionatului European ‘ 92. Erau foarte mândre de asta. Ca să vadă că apreciez am făcut și eu poze cu telefonul.

Și mai e și ideea de șansă. Ideea că orice puștan care bate mingea pe o stradă desfundată poate ajunge într-o zi adulat, bogat, anturat de femei superbe, modele, manechine sau așa ceva. Conturi, vile, iahturi chiar, te așteaptă. Și starurile muzicii vin la nunta ta, ca la Ronaldo. Poți să te naști sărac într-o țară săracă ca Pele, ei și? Cu puțin noroc de a fi remarcat, mult talent și transpirație poți să ai lumea la picioare. Ești rege!

Cum se spune: balonul e rotund, orice se poate întâmpla! În fotbal. În cotidianul nostru românesc nu. Campionatul mondial s-a sfârșit și încă o dată am chibițat pe margine. Vraja s-a risipit. Suntem iarăși singuri, cu deruta noastră politică, prețurile uriașe la carburanți, apă, curentul pe sponci. Dacă nu plouă stingem lumina, ca pe vremea lui Ceaușescu…

 

Vasile SPIRIDON

Fermitate sau fentare?

Cred că fotbalul ilustrează, în mare parte, condiția omului în contemporaneitate, pentru că remarc în felul de a executa o lovitură de la 11 metri tendința lui de a ezita în luarea hotărârilor ferme. Este în cauză preferința pentru o scurtă oprire, ezitantă parcă, pentru a face o fentă spectaculoasă, renunțându-se la șutul puternic și bine plasat. (În urmă cu șase decenii, Guy Debord ne-a avertizat că trăim în „societatea spectacolului“.) Executanții de astăzi ai unei astfel de lovituri libere directe doresc să vadă intenția portarului și apoi imprimă traiectoria mingii. Generalizând poate cam mult, văd în aceasta o tendință a lumii actuale bazate pe testarea pieței și pe asigurarea profitului în urma studierii intențiilor „anticoncurențiale“.

Din punct de vedere teoretic, „lovitura de pedeapsă“ (cam dur spus câteodată) nu se apără, ci se ratează, pentru că ea este executată în orice vreme cu inima, nu cu piciorul. Până odinioară, jucătorul desemnat cu executarea penalty-ului se îndrepta spre balon cu o intenție deja avută în gând, el șutând de obicei tare și plasat. Dacă rata, își asuma răspunderea pentru întreaga echipă. Fotbalistul contemporan este cuprins însă de temerea unei responsabilități evidente și se oprește, în străduința de a amâna șutul până în ultima clipă. Din cauza fricii de a fi tranșant într-o lume care evită pozițiile ferme, el execută lovitura abia după ce portarul pleacă înspre unul dintre colțurile porții. Executantul de astăzi crede că, dacă se oprește pentru a observa intenția portarului, are și controlul asupra situației din teren. În realitate, fără a avea o decizie fermă, urmărește să-l inducă în eroare pe adversar fără să depună prea mare efort. Vorba comentatorilor: „A scos maximumul posibil din această fază.“

Starea de fapt respectivă reflectă o tendință a omului modern mai puțin dispus să-și asume decizii directe și mai mult înclinat spre analiză psihologică până în ultima clipă și pentru căutarea reușitei prin fentare. Fotbalistul care se oprește din alergare nu mai are încredere în șutul din fuleu, încercând să vadă reacția adversarului. Cine trimite mingea tare și plasat la colțul de jos al barei dovedește atât o tehnică foarte bună, cât și stăpânire de sine. În schimb, șutul cu fenta de pe loc creează iluzia unei posibilități mai ușoare de a marca. Executantul actual se gândește că trebuie doar să plaseze mingea în colțul descoperit al porții. Aș vedea în această tactică o formă de minimalism care apelează la trucuri riscante în defavoarea unei execuții precise.

Să fie oare la mijloc numai miza pe un procedeu spectaculos de a marca? Cred că o astfel de schimbare tactică depășește cu mult spațiul careului de 16 metri și timpul celor 90 sau 120 de minute de joc efectiv. Trecerea de la executarea clasică a penalty-ului (forță, precizie directă, traiectorie decisă dinainte) la executarea actuală (cu oprirea din alergare, fenta, urmărirea mișcării portarului, șutul slab) este o reflectare fidelă a modului în care s-a schimbat lumea în ultimele decenii. Aparența de „spectacol“ este doar o fațetă. Din punct de vedere mental, cultural și social, această nouă opțiune poate fi explicată printr-o tendință majoră a contemporaneității. Astăzi se ezită foarte mult sau se ratează foarte mult din lipsa unor decizii ferme și de aceea putem afirma că jocul de fotbal este oglinda fidelă a lumii noastre. Se fentează mult, de pe loc.

 

Costel STANCU

Fotbalist îmi doream să ajung

O nebunie de campionat mondial, unde s-a văzut, cît se poate de clar, că nu mai există echipe mici. Am fost încîntat că a cîștigat Spania, o formație fără multe vedete, dar cu un joc omogen, inteligent. Cît ne privește pe noi, românii, nu vreau să fiu răutăcios, însă nu prea aveam ce căuta acolo. Să sperăm că, în timp, vom reuși să închegăm o echipă valoroasă. Talente avem cu carul, cu mentalitatea stăm rău, nu ne comportăm profesionist. Cu toate acestea, fotbalul rămîne marea iubire a românului, chiar dacă nu i-a adus prea mari satisfacții. Avem titluri de campioni europeni, mondiali, olimpici la te miri ce sporturi, mai puțin la fotbal. Exită și un dezinteres vădit la nivel central, vizibil îndeobște în lipsa de interes față de cluburile de copii și junior. De aici pornește totul, la acest nivel se formează mentalitatea viitorului sportiv. Noi pierdem meciuri cu echipe din țări unde fotbalul este un sport de nișă. La toate astea se adaugă și alegerea unor antrenori nu prea inspirați, ce ne duc mereu la câte un joc de baraj, pe care în cele din urmă îl pierdem și rămînem acasă.

S-a pierdut și interesul copiilor pentru sport. Pe vremea mea, cum prindeam niște timp liber, cum încingeam o miuță. Orice loc improvizat era bun. Cîte geamuri am spart, cîte mingi ne-au tăiat vecinii, nici nu îmi mai amintesc. Acum, rar vezi o partidă mică de fotbal la colțul blocului. Pierderea timpului pe internet este nenorocirea momentului. Cred că niciun copil din generația mea nu și-ar fi putut închipui să treacă o zi fără să dea cu piciorul în minge. Părea nefiresc. Toți visam să ajungem vedete, unii chiar au reușit. Personal nu eram dintre cei aleși, jucam binișor, cam atît. Dar ne mișcam, alergam mingea pînă se înnegura și ne strigau părinții acasă. Adevărul e că nici nu existau alte atracții.

Țin minte că, în gimnaziu, acceptasem să fiu prieten cu o fată, ce nu îmi plăcea prea mult, tocmai fiindcă fratele ei avea o minge din piele, cu șiret, și venea cu ea la noi la bloc să joace și el. Să joci cu o astfel de minge, în 1980, părea ireal. Nu se găseau decît mingile acelea ușoare, din cauciuc, le lua vîntul în toate părțile, cînd le șutai. S-au supărat băieții pe mine după ce m-am supărat cu fata… Am trecut din nou la mingea obișnuită. M-au pus, obligatoriu, să mă reîmpac cu ea. Bine că a venit Revoluția și au început să se găsească mingi din piele de cumpărat, că nebunii de prieteni poate mă puneau să o iau de nevastă.

Mai pe românește, eu fotbalist îmi doream să ajung, nu poet să rîdă lumea de mine. N-a fost să fie, așa că mă consolez uitîndu-mă cum joacă alții.

 

Mircea STÂNCEL

Fotbalul, un fenomen al epocii noastre

Fotbalul a devenit, în România, spre sfârșitul anilor ’60, mai mult decât un sport: era un fenomen social. Am prins acea perioadă și am trăit-o din interior. Aproape fiecare fabrică, mină, liceu, comună sau cartier avea propria echipă. Terenurile de joc făceau parte din viața comunităților, iar meciurile reprezentau un ritual la care participau deopotrivă muncitori, profesori, elevi și intelectuali. După 1990, această lume s-a schimbat radical. Multe echipe au dispărut odată cu întreprinderile care le susțineau, iar fotbalul local și-a pierdut baza socială. Paradoxul este evident: deși fotbalul de astăzi dispune de resurse financiare incomparabil mai mari, el este mai puțin prezent în viața comunităților decât era în urmă cu cincizeci de ani. A câștigat ca industrie sportivă, dar a pierdut ca fenomen popular. În tot acest timp, jocul însuși a continuat să evolueze. Am urmărit cu fascinație școala sud-americană, în special pe cea braziliană, unde imaginația și libertatea gestului tehnic au dat fotbalului o dimensiune artistică. Pelé a întruchipat perfecțiunea și eficiența unui joc dus aproape de limita posibilului. Ronaldinho a adăugat acelei eficiențe bucuria improvizației și plăcerea de a transforma fiecare atingere a mingii într-un act de creație. Dacă Pelé rămâne simbolul desăvârșirii, Ronaldinho pare să fi fost poetul jocului. Nu întâmplător, scriitorii au fost atrași de fotbal. Ei au înțeles că pe stadion nu se desfășura doar o competiție sportivă, ci și o dramă colectivă, cu eroi, învinși, speranțe și iluzii. Rubricile lui Fănuș Neagu dedicate fotbalului erau citite cu aceeași nerăbdare cu care erau așteptate cronicile literare. Mulți cumpărau revistele “România literară“ și apoi “Luceafărul“ tocmai pentru felul în care el reușea să transforme un meci într-o poveste. Îmi amintesc și astăzi o observație făcută de poetul Alexandru Iob din Aiud, unde locuiam atunci, un pasionat al fotbalului: „Mircea, fotbalul este o religie nouă, iar mingea a devenit un obiect sacru.“ Era, desigur, o metaforă, dar una care surprindea forța extraordinară de atracție a acestui joc. În jurul lui se adunau oameni de toate vârstele și profesiile, iar discuțiile despre fazele unui meci puteau continua zile întregi. Poate că acesta este adevăratul rost al fotbalului. El nu oferă doar spectacol și competiție, ci dezvăluie felul în care o societate visează, admiră, se solidarizează și își construiește propriile mituri. Dincolo de rezultate și clasamente, fotbalul rămâne unul dintre limbajele prin care oamenii au învățat să trăiască împreună.

 

Liviu Ioan STOICIU

N-avem nici fotbal performant

N-am auzit să ocupe vreun loc fotbalul în cultura noastră profesionistă „artistică și literară“. Nu pun la socoteală „cultura pop“ (a vedetelor fotbalistice, devenite brand-uri globale și influențatori culturali care dictează tendințe în modă, stil de viață și divertisment). Lasă că fotbalul e cea mai puternică forță culturală, economică și socială de pe planetă. Și că fotbalul funcționează ca un cod cultural comun, oferind un spațiu rar de trăire colectivă intensă, în care oameni din medii complet diferite împărtășesc simultan aceleași emoții de extaz sau dezamăgire. Emoții împărtășite la fel în textul original literar. Deși în literatură au apărut cronici pline de metafore despre fotbal (de la Nicolae Manolescu la Fănuș Neagu, Adrian Păunescu, Eugen Barbu, Radu Cosașu, Ion Băieșu; la zi, înțeleg că Traian Ungureanu a publicat o carte dedicată fotbalului, intitulată „Fotbalozofia“; și criticul Radu Călin Cristea edita o revistă la Rapid, îmi amintesc) numai în rândul bărbaților (fotbalul feminin n-are legătură cu feminismul autohton; e ciudat că nu are succesul fotbalului masculin)… Personal, trecând anii, nu mai sunt vechiul împătimit de fotbal, deși-mi stric ziua când pierde „echipa cu care țin“, fie ea de club sau națională. Nu-mi amintesc de unde mi se trage „microbismul“, dar știu că fiind din fire contra, nu sufeream pentru celebrele echipe bucureștene Steaua (a Armatei), Rapid (a CFR-ului, care era tot în stil militar perceput în anii 50-60 ai secolului trecut) și Dinamo (a Ministerului de Interne), ci pentru o echipă care a dispărut din prima mea tinerețe, Progresul București (a Băncii Naționale) din vremea „legendarului“ jucător Viorel Mateianu din anii 1963-1970, vedeam meciurile la un club din Adjud, stăteam claie peste grămadă în fața singurului televizor accesibil. Mateianu a fost și

antrenor de succes (Mircea Lucescu declara că Mateianu i-a fost model la idei tactice) – fiindcă vorbim de creație fotbalistică și la nivel de antrenori, nu numai de jucători „care au intuiția golului“. Mateianu impusese ca antrenor un sistem de joc colectiv avangardist, în care jucătorii își schimbau permanent pozițiile (inspirat de fotbalul total olandez), folosea scheme inovatoare denumite plastic („momeala“, „paralelogramul“, „căciula“), bazate pe posesie, presing agresiv și recuperare rapidă… După dispariția Progresului am devenit suporter fidel al echipei Steaua, viitoare FCSB (sufăr azi că jucătorii lui Gigi Becali primesc salarii de 30.000 de euro și că echipa nu mai contează nu numai pe plan european, cum a contat până nu de mult, ci și pe plan național, de exemplu). Dar câte n-ar mai fi de scris și despre „fotbalul mondial“ – mă tem că antrenorul Hagi, marele fotbalist (un Messi de demult al nostru), va dezamăgi la cârma naționalei României și că vom rata și europenele de fotbal, nu numai mondialul din 2030.

 

Robert ȘERBAN

Ca nimic altceva

Stadioane uriașe arhipline. Mii sau chiar zeci de mii de dolari un bilet. Sute de milioane de oameni în fața televizoarelor. Sute de mii pe străzi sărbătorind victorii. Emisiuni peste emisiuni de analiză a meciurilor, pagini în toate ziarele mapamondului. Fotbalul capacitează ca nimic altceva. Se investesc în el timp, emoții, frustrări, bani, iar asta se întâmplă la nivel individual și la scară planetară. Ce/cine altceva/altcineva mai reușește asta? Concluzia: fotbalul ocupă prim-planul culturii. Și al cultului pentru jucători și pentru echipe. E și firesc să fie așa, fiindcă e un sport simplu și haios: 10 oameni alergă după minge, o dau de la unul la altul și caută să o strecoare în poarta adversarilor, apărată de un portar, adversari care, și ei, își doresc același lucru, doar că în poarta de la celălalt capăt al terenului. Numai că există fotbaliști și echipe care au reușit să transforme acest joc într-o magie. Sunt perioade din meciuri când mingea devine fermecătoare, hipnotică, ca un obiect dintr-o altă lume ce ține cu sufletul la gură pe toți cei care o urmăresc. Și mai e ceva important: aproape orice om poate juca fotbal.

Jucam în copilărie cu câte-o castană, în curtea școlii, și eram zeci care alergam după ea cu gândul să o băgăm în poartă. Când a trecut sezonul castanelor ne-am cumpărat mingi și am jucat, apoi, tot timpul, iar când băiatul meu a ajuns destul de mare, am jucat câteodată miuță cu el. Nevoia de joc a oamenilor și-a găsit în fotbal sportul cel mai la îndemână.

Privesc rar meciuri de fotbal și doar la televizor. (Am descoperit, pe la 13-14 ani, baschetul care s-a potrivit foarte bine temperamentului meu, deoarece e mult mai dinamic, mai spectaculos, mai intens și mai puțin periculos.) Mă cam plictisește și îl evit. Însă la Campionatul Mondial de Fotbal am privit cât am putut de mult și nu-mi pare rău de timpul pe care l-am cheltuit, chiar dacă destule partide au fost terne și au părut eterne. Dar așa cum uneori am nevoie să privesc cerul înstelat și mă entuziasmez când descopăr un avion, un satelit ori o stea căzătoare, la fel am chef, câteodată, să mă uit la un gazon verde și să crească inima-n mine când văd că o minge e fugărită de niște băieți cu scopul s-o dea de gol.

 

Cătălin TOLONTAN

Fotbalul a rezistat acolo unde alte sisteme au fost doborâte de „valul MAGA“

FIFA și CIO sunt imperii moderne unde soarele nu apune niciodată. Fotbalul și olimpismul organizează evenimentele planetare pe care le urmăresc cei mai mulți oameni.

Nu alegerile din SUA, nu începutul războiului Rusiei contra Ucrainei, ci World Cup 2026 și Jocurile Olimpice Paris 2024 au avut cea mai mare audiență televizată din ultimii ani.

Unul dintre puținii români care au ajuns printre „nemuritorii din CIO“ spunea: „Eu nu reprezint România în CIO, ci reprezint Comitetul Internațional Olimpic în România“. Nu glumea.

Dacă puterea acestor organizații surprinde, popularitatea sportului are explicații mai puțin oculte. Sportul ne unește. Ne energizează.

Oamenii au tresărit când au aflat că președintele FIFA Gianni Infantino a negociat să privatizeze o parte a Campionatului Mondial de fotbal unui concern reprezentat de Joshua Kushner, 41 ani, este fratele ginerelui lui Donald Trump, Jared Kushner.

Mișcarea „de preluare“ nu era ceva nou în lumea de azi.

Valul MAGA a măturat reguli, proceduri și valori. Când președintele Trump a vrut să primească un dar constând într-un avion Boeing 747-8 în valoare de 400 de milioane de euro, a făcut-o. Deși există reguli privitoare la cadourile pe care le pot primi demnitarii aleși sau numiți din SUA.

Când noua administrație a dorit să plece procurori care nu i-au pus sub acuzare pe cei indicați politic, procurorii au plecat. Deși există reguli care îi protejau pe magistrați.

În cazul fotbalului, veriga slabă a fost descoperită: Gianni Infantino. Președintele FIFA a negociat în secret și pe „repede înainte“ cu oamenii de afaceri reprezentați de Joshua Kushner. Când s-a aflat, publicul a fost întâi nedumerit iar, apoi, furios. Dar oamenii fuseseră mânioși și în alte ocazii. În ciuda lor, „combinațiile“ din afaceri sau politică au continuat. Aici a fost altfel.

Pentru că sistemul a rezistat. Oameni din interiorul FIFA s-au opus. Reprezentanții federațiilor naționale au sesizat forurile interne ale FIFA. Procedurile și regulile au contat.

Trei confederații parte a FIFA, UEFA (Europa), CONCACAF (America de Nord și Centrală), AFC (Asia) au adresat recent o scrisoare publică de protest.

Ei nu au fost mulțumiți cu faptul că FIFA și-a retras inițiativa – cer un audit. „Conducerea în fotbal nu este o posesiune“, au spus confederațiile care s-au adresat către lumea sportului și către FIFA.

În tot mai multe domenii și peste tot în lume, personaje de la vârf ajung să creadă că cei guvernați trebuie să facă ce vor ei, nu invers. Atenție că voi sunteți custozi, spune UEFA în scrisoarea sa! Iar asta reverberează și în politică și în afaceri, din România până în SUA.

Totuși, ce lecție minunată ne dă sportul. Avea dreptate Radu Cosașu. Marele scriitor povestea în redacție cum a avut un dialog cu Andrei Pleșu, bunul său prieten.

Știindu-l pe Cosașu un împătimit microbist, Andrei Pleșu l-a întrebat, cu o ironie cordială: „Radu, ce pierd eu dacă nu mă uit la meciurile tale de fotbal?“. Cosașu a răspuns: „Andrei, nu pierzi nimic neuitându-te la fotbal. Dar nici nu știi cât ai câștiga, dacă te-ai uita“.

Putem respira adânc și putem zâmbi. Într-o lume care rezistă cu greu în fața abuzurilor economice și politice, sportul a zis „Nu“. Nici nu știm cât de mult am câștigat.

 

Florin TOMA

Două nume: Liverpool și Barcelona

În primul rând, după Mondialul ăsta, am făcut „infantinoză“. Nu mai suport să-l văd pe mafiotul ăsta. Măcar precedentul (și ăla cu un nume premonitoriu, Blatter!) îmi părea interfața unei corupții mai blajine, mai blânde, mai voioase, mai omenoase (mă rog, admitem acum că și demodate, dar erau alte vremuri!). Ăsta, însă, e o fiară sălbatică, un carnasier mai vorace, mai feroce, mai atroce și mai veloce (dar sugușat de aceeași lăcomie bolnavă!) decât chiar însuși… câștigătorul Premiului FIFA pentru Pace !!!

Noroc, însă, că eu am altă tablă de valori (la fel ca Moise, cu legile !). În plus, pe „Infantinilă“ nu trebuie să-l văd decât din patru în patru ani (dar cică-l dau jos la alegeri!).

Pe tabla mea sunt înscrise două nume: Liverpool și Barcelona. Atât ! Îmi pare rău de uniții din Urziceni, de voinicii din Chiajna, de glorioșii din Buzău, de haiducii din Clejani sau de neînfricații din Mihăilești. Eu joc în liga mare, precum o universitate din America, ce face parte din Ivy League. (NOTĂ: În acest moment, comit un irepresibil act de frenație, mă abțin cu palma peste gură să nu scot un sunet măcar – nicidecum un cuvânt, o propoziție, o frază sau, Doamne ferește, o analiză – despre fotbalul românesc. Mucles! Sau cum ar zice gutural un jucător de la PSG – Dembélé, de pildă, care-mi place mult, fiind francez – „ça n`vaut pas la peine, mec“.)

Pentru omul cultural, fotbalul e o alinare și un parșiv per contrario la absurdul chinuitor al vieții de zi cu zi (cu precădere nervoasă în weekend!): nu trebuie să-și piardă vremea, nervii și răbdarea în tumultul pieții, unde prețurile la vinete sau la gogoșari cresc vertiginos de când a plecat de acasă și până a ajuns la destinație, nici să înțepenească în sala de lectură a bibliotecii orășenești (unde-l cuprinde somnul mintenaș, privind-o pe Zorica, bibliotecara nației, transparentă, șuie și șașie, la fel ca Olive) sau în sala atelier a teatrului, Doamne ferește (ca să-i audă parazitar pe toți tușiții, râgâiții și strănutiștii), nu!

El, după ce prinde canalul potrivit, cu acorduri fine și voci cristaline, se prăbușește mai bine în fotoliul comod cu tetiera învelită cu un mileu (zestrea soției de la părinții din Calafat!) și își pune grijuliu o păturică pe picioare. Apoi, are toată libertatea de a se indigna când nu mai poate să se țină, să-l bage retroversiv pe adversarul cotonogar unde vrea el și, în fine, cadrul general cel mai drag: spre a se cocoloși mai tare în confortul casei matriarhale, trebuie doar să întindă mâna și să apuce sticla de bere de pe măsuța instalată cu dibăcie, dar bombădind – firește, de către soție – fie în stânga, dacă e stângaci, fie în dreapta, dacă e dreptaci…

Așa a pătruns fotbalul în casa și în cultura noastră, de ne-a îmbolnăvit așa de tare, încât, în weekend uităm cu desăvârșire de Mallarmé, de Godot, de Ștefan Gheorghidiu (chiar, ce-o mai face, tot acolo joacă și e tot cu fata aia?), de Murakami, de Dudu Georgescu…ups! am greșit.

Acum, gata, nu mai pot să stau, vă rog să mă scuzați, dar alerg la televizor, unde este prezentată echipa Barcelonei în sezonul 2026-2027. Și vreau să-l văd pe… Lamiiiiine Yamaaaal!

 

Laurențiu-Ciprian TUDOR

Efect terapeutic de grup

Evident, fotbalul ocupă în societatea noastră un rol major. S-a văzut din plin, de pildă, la acest recent mondial, unde ajutorul dat de marketing și de media (tradițională și online) a făcut ca febra jocului să cuprindă (chiar) întreaga planetă. Indubitabil câștigurile au fost și ele exorbitante și cu destui co-interesați. Asta nu a înlăturat, însă, plăcerea adevărată a omului simplu de a urmări meciurile și de a participa la „mirajul gazonului“ (ca să ne amintim de volumul scris de Mircea Lucescu, apărut în 1981 la Editura „Junimea“). Dincolo, însă, de plăcerea individului, de seducția spectacolului și de calculul financiar, fotbalul rămâne una dintre cele mai importante supape sociale (și aici intervine și semnificația sa politică, de instrument). Reamintesc că „supapele sociale“ reprezintă canale, căi de evacuare ale nemulțumirii, tensiunilor, presiunii sociale, frustrărilor, agresivității, furiei etc., acumulate într-o societate. Și fotbalul face lucrurile astea foarte bine, amestecând catharsis-ul colectiv cu canalizarea energiilor negative, cu distragerea și detensionarea maselor, cu fabricarea falselor nevoi și înlocuirea (sau blurarea) realității, cu ritualismul și ceremonialul ș.a.m.d.. Da, „microbistul“, „chibițul“, are și sentiment de apartenență (uneori ca limbaj universal), și identitate și sens, și efect terapeutic de grup, și solidaritate. Mecanismul e, însă, același cu cel cuprins în expresia poetului roman Juvenal, în Satira a X-a“: „panem et circenses“; descris pe larg și de Guy Debord, în 1967, în Societatea spectacolului, dar și, mai radical, în opera lui Jean Baudrillard. În fine, revenind la inocență, ca unul care a bătut mingea mai toată copilăria sa și pe străzi/maidan, dar și organizat, la un club, pot spune că bucuria celui care joacă nu poate fi niciodată înlocuită de bucuria celui care privește jocul. Întotdeauna fericirea cea mai mare și întru totul adevărată este a celui dintâi. Astfel că „întoarcerea la inocență“ este întoarcerea la a juca, la spontaneitatea celui mai simplu joc (nu e nevoie decât de o „bășică“ și de patru bolovani). Câtă vreme copiii noștri vor mai face o „miuță“, un „machit“ sau „un tenis de picior“ în spatele blocului sau aiurea nu e totul pervertit. Dar dacă ei vor fi dat timpul lor liber exclusiv device-urilor, fotbalul nu va mai avea decât privitori, doar spectatori, doar consumatori pasivi. Și atunci totul va fi pierdut!

 

Traian UNGUREANU

Zona fotbal și câteva teritorii păgâne

Lumea se compune din zona fotbal și cîteva teritorii păgîne.

Zona fotbal cuprinde Europa și America de Sud (cîștigătoare permanente ale Mondialelor), Africa (deocamdată, sursă de resurse) și Asia (unde fotbalul are o popularitate mult subestimată).

America și Canada, Australia și Noua Zeelandă înțeleg din fotbal cît marțienii din creștinism. Mondialele s-au jucat, deci, într-o navă spațială pilotată de vizitii agnostici. America de Nord nu are acces la fotbal pentru că stă, deja, pe un mega-joc indigen: fotbalul american. Melting-pot-ul american e american. Dealtfel, catedralele cu aer condiționat în care s-au jucat Mondialele sînt, mai toate, stadioane de fotbal american.

Mondialele au forțat americanizarea. E periculos. Demiterea lui Infantino ar fi un act de justiție dar multe daune sînt irversibile. De pildă, extindera formatului. Tindem spre Mondiale de la care vor lipsi, dacă insistă, doar România și Bhutan. Inflație pură și stimulată. În plină epocă de precizie VAR, FIFA lucrează cu metrul de 183 cm.

Ipocrizia e la locul ei. A existat o infanterie care a pregătit operațiunea Infantino. Criticii europeni ai “vînzării americane“ uită că au pe conștiință Regula Bosman care a înfipt în fotbal piața, bursa și de-naționalizarea cluburilor. Uitată e și fosta Cupă Gazprom, cum se putea numi după sponsor, pînă în 2022, Liga Campionilor.

Modificările de regulament produc birocratizare. Pauza de hidratare e varianta eco a pauzei de țigară. Sancțiunea pentru vorbit cu mîna la gură are eticheta congreselor staliniste la care membrele au voie doar să aplaude. VAR a impus rigori stupide (o parte a mustății atacantului e în offside!) Echipa din cabina video are funcția unei trupe de călăi prin corespondență.

În consecință, fotbalul e mai rapid, mai ferit de contact și mai demagogic (școala sud-americană a dus arta simulacrului la un nivel cunoscut doar politicienilor).

Locul fotbalului în cultură? Care cultură? Uităm că nu mai avem așa ceva. Fotbalul și molima pop au înlocuit o cultură care a demisionat în derută elitară, în timp ce face ochi dulci norodului.

Singura putere identitară a fotbalului e la cluburi, în comunități care nu mai au în posesie decît culorile, cartierul de origine, istoria și figurile mitologice. Franco Baresi a fost înmomrmîntat recent, cu un Milano răcnindu-i numele, în lacrimi, pe străzi. Depus la Biserica Sant’Ambrogio – sfîntul protector al orașului – Baresi e fotbalul unificat cu cea mai veche și înaltă cultură.

Asta e ancora.

 

Constantin URUCU

O iubire alb-albastră

Ca și când n-am ști: fotbalul este și el o parte a împlinirii celebrei “dați poporului pâine și circ / teatru“… Și înainte de acest pompos Campionat Mondial, sportul cu balonul rotund umplea în fiecare seară stadioanele, locurile din sufragerie, terasele. Se leagă prietenii, se rup prietenii, toți știu totul, se aprind discutii despre fairness, despre părtinirea arbitrilor, cât câștigă una sau alta dintre vedete, ce amestec are FIFA. Poporul are preocupare. Media profită. Sponsorii își freacă palmele. Turismul explodează. Patruzeci și opt de echipe aduc bani, bucurii în mai multe cămine, bucurii de scurtă durată, dar bucurii. Dar și dureri.

Eram de vârsta nepoților mei când am vizionat primul meu Campionat Mondial, cu echipa României calificată în 1970 în Mexic. Și atunci se făceau nedreptăți. Gicu Dobrin a fost ținut pe tușă, din pricina unor jucători aparținând aripii roșii. Vremea a trecut și au apărut nedreptăți internaționale, imixtiuni de președinți de țări, cartonașe anulate la ordin, echipe ținute la granițe. Păcat! Fotbalul a câștigat extensie, dar pierde ceva care nu se va mai recâștiga niciodată: energia bună a sistemului, se dilată totul și, paradoxal, se pierde din capacitatea omului de rând de a înțelege deplin fenomenul. Nu mai există echipe mici: unsprezecele Insulelor Capului Verde au făcut egal cu viitoarea campioană mondială și au creat multe probleme campionilor de până acum o lună, Argentina. Vârsta n-a mai fost un impediment, Baloanele de Aur Ronaldo, Modrici dar, mai ales Messi au dovedit-o pe deplin.

Și, totuși… Iubirea de bani e cauza tuturor relelor, scria un evreu pe nume Saul – devenit Paul. Totuși…

Pentru mine și cei mici ai noștri s-a materializat o dorință: finala dintre Spania (cu mulți jucători ai Barcelonei, unii foști colegi de echipă cu Leo Messi) și Argentina, albi – celești, culorile iubite ale echipei iubite. Am ramas cu regretul că nu a marcat cel mai mare în acest act final. Că a ratat două penalty-uri în acest turneu. Nu știam de boala tatălui său și de luptele ce se dădeau în mintea lui. A biruit pe drept Fuente. Profesorul și-a învins cel mai bun elev – pe Scaloni. Yamal, cel ținut în brațe de Leo, a dansat mai bine. Calitatea spectacolului alb-albaștrilor a dezamăgit. La noi, însă, nu s-a întâmplat nimic: ne bucurăm, oricum, cu biruitorul. Cele două tricouri pline de glorie ale celui mai mare jucător din toate timpurile fluturau speranța de a vedea o schimbare majoră care să redea strălucirea și greutatea sportului care, pentru mine, nu mai e rege – de când regii trecători ai acestei lumi au călcat misterul acestui fenomen de dragul iubirii de sine…

 

Cristian VASILE

Fotbal-futbol

În contextul desfășurării campionatului mondial de fotbal am observat la unii comentatori, mai în vârstă, utilizarea termenului de futbol. Aceasta mi-a amintit de bunicul meu (Gheorghe Vasile, 1922-2015) care toată viața lui a folosit aceeași versiune. Și de aceea încep cu o precizare din sfera etimologiei și a culturii lingvistice. Înainte de 1945, cei mai mulți vorbitori care se pronunțau în spațiul public, cele mai multe gazete întrebuințau formele foot-ball, football sau futbol, și nu fotbal. Această ultimă versiune era socotită mai degrabă incultă, așa cum bine arăta doamna Rodica Zafiu într-un articol din 2023. Chiar asociația națională de profil se autointitula Federația de Futbol, recunoscând proveniența engleză a celui mai popular sport. Odată ce s-a înstăpânit regimul comunist, noile autorități politice au decis să reglementeze și domeniul lingvisticii, inclusiv zona ortografierii unor cuvinte provenite din limbi occidentale. În acest context s-a produs nu doar înlocuirea slavizantă lui â din a cu î din i (chiar și pentru denumirea țării, a poporului), ci și substituirea lui futbol cu fotbal. Evident, în acei ani ai stalinismului dezlănțuit (1952-1953) nu a existat vreo discuție publică în care lingviștii și cei interesați să se poată pronunța în mod liber. Nu a fost doar o impunere politică, ci și un reflex pudibond asumat din păcate chiar de unii filologi și lingviști (chipurile, fut-bol nu suna bine, amintea de un termen licențios). În plus, în siajul retoricii oficiale sovietizante, la modă era atunci înfierarea culturii anglo-americane; de ce să nu românizăm și football–ul?

Tocmai de aceea trebuie să prețuim dezbaterile libere, dezinhibate, de acum pe marginea fenomenului sportiv. Cred că fotbalul ocupă un rol semnificativ în cultura noastră, din moment ce scriitori/traducători importanți (Radu Paraschivescu), profesori universitari (Codrin Liviu Cuțitaru), cercetători în domeniul științelor politice (Robert Adam) ș.a. se pronunță atât de avizat pe marginea evenimentelor majore petrecute în sportul-rege. Nu îl uit nici pe cronicarul Radu Naum care, de ceva timp, susține în Dilema rubrica „Un sport la Răsărit“. În final, mai remarc reverberațiile istoriografice ale pasiunii pentru sport, și pentru fotbal, în particular – vezi cărțile unor Bogdan Popa (Educaţie fizică, sport şi societate în România interbelică) și Pompiliu N. Constantin (Rapidismul. Istoria unui fenomen sportiv). Cred că azi nu mai contează că e fotbal sau futbol, fairplay să fie!

 

Ciprian VĂLCAN

Aurică

De-a lungul timpului, am avut prilejul să văd numeroase biblioteci în casele unor rude, cunoștințe sau prieteni și m-am folosit de fiecare astfel de ocazie pentru a căuta cărți pe care aș fi putut să le citesc. Însă n-am găsit niciunde atît de multe volume despre sport și mai ales despre fotbal ca în biblioteca bunicului meu matern de la Arad. Aurică, așa cum îi spuneam cu enormă afecțiune, jucase fotbal și hochei pe gheață în copilăria lui idilică de la Storojineț, la circa 25 de kilometri de Cernăuți, și îmi povestea cu mare plăcere despre vremurile de atunci. Pasiunea lui pentru sport rămăsese la fel de puternică, era un suporter pătimaș al echipei UTA și avea un loc excelent în tribună chiar în dreptul punctului de la centrul terenului. Mă lua duminica dimineața cu el la meci și mă ținea cu delicatețe pe genunchiul lui stîng. Fusese martor la cea mai mare performanță a fotbalului românesc de pînă la începutul anilor ’80, eliminarea cîștigătoarei Cupei Campionilor, Feyenoord, după 1-1 la Rotterdam și 0-0 la Arad, și îmi arăta cu mîndrie o fotografie cu el făcută în tribune după terminarea meciului retur pe stadionul pe care începusem să-l cunosc foarte bine. Om extrem de cultivat, care citea tot timpul și făcea spectacol la întîlnirile din familie grație replicilor lui memorabile și cunoștințelor din toate domeniile, admirat de toți cei care îl întîlneau grație culturii și umorului lui, Aurică era modelul meu și mă străduiam să-l imit din toate puterile. Citeam tot ce-mi cădea în mînă, convins că nu există nimic mai interesant decît lumea pe care puteam să o descopăr în cărți și mă străduiam să nu-l dezamăgesc. Sportul îmi plăcea foarte mult mai ales grație poveștilor extraordinare pe care le descopeream și le puteam spune mai apoi cu entuziasm rudelor și colegilor mei de școală. Știam tot ce se putea ști despre campionatele mondiale de fotbal, despre meciurile dramatice ce produseseră drame, despre driblingurile unice ale lui Garrincha, golurile cu ceafa ale lui Uwe Seeler sau salturile de panteră ale marelui portar Gordon Banks. Aurică mă chema adesea să le dau tot felul de informații rudelor cu care stătea la masă și nu înceta să repete că eu sunt enciclopedia lui sportivă ambulantă, ceea ce mă făcea să nu-mi mai încap în piele de mîndrie.

În lumea mea plină de jucării și cărți, cu prea puține legături cu lumea exterioară, nu păreau să existe evenimente mai importante decît campionatele mondiale de fotbal. Aveam senzația că ele lasă urme mai durabile decît războaiele, alegerile și loviturile de stat, pentru că toate aceste evenimente istorice ajungeau să se confunde în mintea oamenilor, pe cînd campionatele mondiale aveau poveștile lor distincte, cu marea finală, teribilele răsturnări de situație, golgheterii, speranțele și regretele suporterilor. Așa că m-am obișnuit să socotesc, în funcție de vîrsta persoanelor pe care le întîlneam, cîte campionate mondiale de fotbal reușiseră să vadă în timpul vieții lor. Pe Aurică îl socoteam un fericit, fiindcă, născut în 1923, prinsese toate campionatele mondiale, începînd chiar cu cel din Uruguay din 1930. Cînd mă gîndeam la cei care muriseră, încercam să calculez cîte campionate mondiale avuseseră loc în timpul vieții lor. Mă străduiam să estimez cu îngrijorare și cîte campionate mondiale ar putea să vadă Aurică dacă ar trăi pînă la 70 de ani, sau, mai apoi, pînă la 80 de ani. Nu îndrăzneam să calculez, probabil dintr-o spaimă superstițioasă, cîte campionate mondiale ar fi posibil să prind în timpul vieții mele.

Mulți au rîs de presupusa naivitate a suporterilor lui Napoli care au scris pe zidurile unui cimitir din oraș, imediat după primul titlu cîștigat în 1987 cu Maradona, „Nici nu știți ce ați pierdut!“, însă eu i-am înțeles foarte bine.

 

Răzvan VONCU

Un circ sordid și sublim, în același timp

Când am început să merg și să mă uit la fotbal, era un sport care canaliza speranțele și iluziile unei lumi destul de sărmane și de chinuite. Astăzi, a devenit o imensă afacere care se crede o nouă religie. O religie orgiastică a unei lumi bezmetice și sinucigașe.

Evident că mai există speranțe și iluzii, după cum există încă și performanțe sportive (mă fac că nu observ obscenitatea dopajului „cu voie de la stăpânire“). Însă circul, după ce se zbate nouăzeci de minute pe teren, se îneacă în cifre: nu atât ale golurilor marcate și primite, cât ale banilor încasați. De unii care nu au legătură cu performanțele sportive de care vorbeam, ci numai cu îndemânarea de a capitaliza speranțele și iluziile naivilor.

Componentă culturală? Putem fabula, desigur. De la Nick Hornby la Eduardo Galeano se întinde o plajă lungă și frumoasă, pe care mingea zburdă mai vioi chiar decât cifrele din conturile iscusiților care au transformat sportul într-o sordidă mașină de făcut bani.

Prefer să mă uit (rar!) la snooker.

 

Varujan VOSGANIAN

Sunt rapidist

Mi-ar fi plăcut să-mi puneți întrebarea asta acum cincizeci și cinci – șaizeci de ani, pe vremea copilăriei mele. V-aș fi răspuns că fotbalul face parte organică din viața mea. De la miuțele în curtea bisericii Sfântul Nicolae din mahalaua Tăbăcarilor din Focșani, până la campionatul pe școli la care participam, împreună cu echipa Școlii numărul șase de pe strada Cotești. Aveam mingi rudimentare, uneori jucam cu dreptunghiurile de cauciuc smulse din ștergătoarele de la intrarea în școală. Când vecinul ne confisca mingile care-i săreau peste gard în curte și ni le trimitea înapoi tăiate, simțeam de parcă nouă ne-ar fi spintecat piepturile. Știam pe dinafară toate echipele de divizia A. Stăteam cu rândul la coadă pentru ziarul Sportul, mai ales lunea, când se comentau meciurile de duminică, dar mai ales pentru revista Fotbal care costa doi lei și era colorată în sepia, precum vechile dagherotipuri. Campionatul era spectaculos, fiecare echipă își avea marii jucători: Cuperman la Poli Iași, Peronescu și Libardi, la Jiul, Anca la „U“ Cluj, Adamache la Steagul Roșu Brașov, Oaidă, Matei și Mateianu la Progresul, Oblemenco, Martinovici, Strâmbeanu și Velea la „U“ Craiova, Dobrin la F.C.Argeș, Bölöni, Ispir și Mureșan la A.S.A. Tg. Mureș, Otto Dembrovschi la U.T.A. Arad, Emerich Dembrovschi la S.C. Bacău, Dinu, Dumitrache, Lucescu și legendarul Pârcălab la Dinamo, Jenei, Sătmăreanu, Tătaru și marele Constantin la Steaua etc. etc. Să nu mai vorbim de echipa mea, Rapidul, a cărei componență din anii aceia o s-o știu pe dinafară până în ultimul ceas: Rică Răducanu (portar), Lupescu, Greavu, Motroc, Dan Coe (fundași), Dumitru, Jamaischi, Dinu (nu cel de la Dinamo) (mijlocași), Năsturescu, Dumitriu II, Ion Ionescu, Neagu, Codreanu (atacanți). A fi suporter al Rapidului, cu suișurile și coborâșurile lui, era ca și cum te-ai fi cocoțat pe un montaigne russe. Aveam un album în care lipeam tăieturi din ziare, am suferit teribil când Rapid a pierdut în semifinala Cupei în fața echipei de divizia C, Foresta Fălticeni, sau când a retrogradat în divizia B. Copilul care am fost și-a cerut mereu drepturile: mult mai târziu, când eram membru al Senatului României, am fost, în același timp, membru și în Senatul Rapidului și nu știu care din cele două titulaturi era mai onorantă. Mai văd acum venind spre stadion tați de mână cu băieții lor, purtând tricouri și fulare alb-vișinii, și atunci copilul care am fost și copilul din mine își dau și ei mâna.

Ca multe alte lucruri din viețile noastre de atunci, fotbalul făcea parte din viața noastră, prinsă între frontiere. Bucuria noastră de acasă. Până spre sfârșitul anilor optzeci, când Steaua București a devenit un fel de echipă națională și am urcat în etapele cupelor europene, prezențele internaționale erau, cu foarte rare excepții, decepționante. Doar, firește, campionatul mondial din anul 1970, când eu și frate-meu ne rugam de tata cu cerul și pământul să ne lase la două noaptea să vedem meciurile tricolorilor. Cele mai precise amintiri le am de la campionatul mondial din 1966 din Anglia și de la cel din 1970, din Mexic. Și, să nu-l uit pe cel din 1978, când eram în armată, la Caracal, și meciurile erau marea distracție a plutonului de teriști. De atunci au fost atâtea campionate mondiale încât le-am pierdut șirul.

Acum nu mai știu pe dinafară numele fotbaliștilor din echipele primei divizii căreia, cu un fin simț al umorului, i se spune Superliga. Uneori nu știu cu exactitate nici măcar numele echipelor din Superligă. Nu mai regăsesc același fior care mă încerca privind la televizor derby-ul de pe Stadionul Republicii din Capitală (aflat acum la temeliile Palatului Parlamentului). Fotbalul nu mai este doar sport, e o afacere. Am cunoscut oameni care s-au îmbogățit vânzând fotbaliști. Când citesc că echipa cutare l-a vândut sau l-a cumpărat pe fotbalistul cutare am sentimentul că sunt în Virginia cultivatorilor de bumbac de acum două secole.

Există însă ceva care îmi dezmiardă orgoliul de iubitor de fotbal. Europa a rămas stingheră pe harta lumii, în lumea multipolară în care suntem, măcinată între valțurile imperiilor resurselor. În mai toate domeniile, Europa își cedează preeminența. Până și în ce privește muzica simfonică, asiaticii ocupă tot mai multe podiumuri de concert și de premiere. Nu și în fotbal. Chiar dacă unele echipe de pe celelalte continente au performanțe remarcabile, ele se datorează tot fotbaliștilor ce activează în campionatele cluburilor europene. Europa a rămas încă citatela fotbalului mondial. Chiar dacă ultima ediție a Campionatului Mondial a încercat să devină o versiune a Americii care devine din nou măreață, Europa și-a apărat prestigiul.

Cunosc un singur fotbalist care a fost legendar fără să aibă nevoie de blazonul fotbalului european. El este Pélé, care în toată cariera sa de primă linie (1958 – 1974) a jucat la o singură echipă de club, F.C.Santos. Asta îi sporește prestigiul, făcând din el un adevărat erou național al Braziliei, dar nu știrbește cu nimic prestigiul fotbalului european.

 

Ionuț VULPESCU

De aproape treizeci de ani

Se spune că toată lumea se pricepe la politică. Și asta se vede. Nu avem un Guvern deplin de aproape trei luni. Înainte și mai apăsat ca asta însă s-a spus că tot românul se pricepe la fotbal. Și asta se vede. De aproape 30 de ani nu mai călcăm pe la Mondiale, de atâta pricepere. Nici măcar Lucescu, un pedagog prin excelență, nu a refăcut drumul spre Mondial. Așa cum o făcuse în 1984, când ne-a dus la Paris, după o altă secetă de performanță. Așa că rămânem cu provizoratul instituțional și în fotbal. Un fel de bovarism al balonului rotund, cu dependențe ritualice de Super Ligă și ocheade vinovate spre Premier League și Primera. Sau, cum spunea cândva Radu Cosașu, într-un “Almanah Literar”, din preajma Revoluției, când învingeam Danemarca la Bucuresți și ne calificam în Italia libertății, dacă știm cu siguranță că există o zi în care copilăria se sfârșește, adolescența se prelungește mereu în noi. Până când vom fi iar învingători, iar Hagi antrenorul îl va ajunge din urmă pe Hagi jucătorul. Asta e Educația sentimentală a generației care a plâns odată cu Răducioiu în noaptea în care Suedia a pus capăt Mondialului din noi și ne-a lăsat cu Naționalul nostru în care, pentru că nu mai batem pe nimeni din afara noastră, am ajuns să ne batem între noi.

 

Constantin ZAHARIA

Fotbal vs cultură

Nu sunt un iubitor de fotbal. Când eram în școala generală, la sfârșitul orelor de sport, profesorul ne lăsa să facem un meci scurt, de vreo douăzeci de minute. Nu hazardul, ci necesitatea făcea că de fiecare dată eram ultimul ales într-o echipă, care o fi fost aia, a lui Stan sau a lui Ivașcu, cei mai buni fotbaliști din clasă. Eram ultimul pentru că eram un antitalent în materie de fotbal. Eram capabil să-mi dau gol singur. Și totuși nașul meu, Aurel Constantinescu, fusese fotbalist de divizia C (sau B?) prin anii cincizeci la FC Bacău, altfel spus profesionist. La maturitate era un suporter învederat al Rapidului, îl lua în răspăr pe Rică, pe care-l cunoștea, dar când urmărea meciurile la televizor și-l întrebam cu cine ține, îmi răspundea cu fler de hermeneut: „Cu cine știe să joace!“ Așa cum mi se întâmplă mie cu Zola, de exemplu, pe care nu-l agreez ca scriitor infestat de ideologie, dar căruia îi recunosc incontestabile calități de romancier. Ca să nu mai zic de Victor Hugo.

Și dacă tot veni vorba de acesta, oare nu cumva literatura lui este concepută în spirit popular, de stadion aș spune, spre delectarea marelui public care ovaționează sau huiduie ceea ce se întâmplă pe teren? Ce altceva sunt aventurile lui Jean Valjean, ale lui Marius, Cosette ori Esmeralda și Quasimodo, decât încarnări ale unor algoritmi bine conturați în imaginarul colectiv, ilustrând înfruntarea dintre bine și rău, adevăr și minciună etc., așa antitetic cum îi plăcea titanului romantic, cu suflu puternic și miez mai puțin rodnic?

Dar să revenim la fotbal. Am urmărit câteva meciuri cu echipa Franței, plus parțial finala. Ce era să fac, nu aveam încotro! Am admirat Franța până în semifinale, când a trebuit să recunosc superioritatea Spaniei pe teren, sincronizarea jucătorilor, pasele bine calculate ca să nu mai vorbesc de vioiciunea balonului, care știa singur unde să se ducă. Până atunci Franța făcea figură de leader, era însă o impresie trecătoare. Sportul, în cultura europeană, este un fenomen major, moștenit din spațiul elen. Probabil că dacă nu ar fi existat Olimpiadele, sportul n-ar fi fost atât de important pentru noi. Acesta se înscrie într-un orizont antropologic, deci mai puțin cultural. Câți atleți au făcut cultură? Până și Ahile a avut nevoie de un Homer pentru a intra în galeria eroilor. Ca să fiu mai precis, dacă eroul Ahile devine nemuritor grație lui Homer, sportivul nu este erou. El nu devine fapt de cultură, altfel spus rămâne un fenomen de gregaritate – care coagulează masele.

Îmi pare rău dacă pot fi bănuit de spirit elitist, am însă impresia că între cultura sportivă și cea artistică e o mare diferență. Aceasta din urmă arată ceva în plus față de obiectul expus, fie el și numai compus din cuvinte. Un „dincolo“ pe care scena sportivă nu îl presupune, și nici nu-l poate întocmi, căci performanța, oricât de spectaculoasă ar fi, este egală cu ea însăși, în vreme ce în litere, muzică, arte frumoase etc. există o transcendență bănuită, întrevăzută, reprezentată de consumatorul de artă. Consumatorul de fotbal rămâne prizonierul situațiilor de pe teren, se delectează cu ceea ce vede, urmărește traiectoria mai mult sau mai puțin „inteligentă“ a unei mingi. Cititorul lui Shakespeare sau al lui Cervantes este însă proiectat în sfere de sens la care nici nu se gândea înainte de a deschide Hamlet sau Don Quijote.

Cu siguranță, spectatorii circului antic, care asistau la masacrul organizat al luptelor de gladiatori, nu-l citeau nici pe Horațiu, nici pe Seneca.

 

Florina ZAHARIA

O sută de mii de tăceri se prăbușesc la un penalty ratat

După ce ultimele reflectoare se sting și iarba își retrage venele în pământ, fotbalul devine o secțiune transversală prin carnea subțire și tremurătoare a lumii noastre, nu doar o statistică a bucuriei sau a dezastrului. Ce este, de fapt, sfera de piele care se învârte în aer decât o inimă smulsă, zvâcnind orb printre picioarele unor muritori ghidați de un destin necruțător?

Trăim într-o cultură a fragmentului și a anxietății, iar stadioanele sunt ultimele catedrale în care frica de moarte se dizolvă în urlatul colectiv. Există o brutalitate aproape chirurgicală – curat Angela Marinescu – în felul în care o sută de mii de tăceri se prăbușesc la un penalty ratat. Fotbalul păstrează grația secretă, voluptuoasă și melancolică a unui poem de Emil Brumaru. E o plutire de fluture amețit peste ghetele pline de noroi, un dribling leneș care seamănă cu dantelele unei rochii aruncate pe scaun într-o după-amiază fierbinte de vară. Mingea, caisa coaptă a cerului, rostogolită printre picioare tinere care visează la nemurire! Se simte acolo o tandrețe tulbure: bucuria copilărească a jocului pur, nostalgia unei duminici dintr-o altă viață, când timpul era nesfârșit, iar o poartă improvizată din două ghiozdane însemna centrul universului.

În această geometrie de pasiuni extreme, fotbalul devine masca mitică a omului modern. Tensiunea dintre perfecțiunea sferică a mingii și imperfecțiunea fragilă a celui care o lovește este exact spațiul fizic în care se naște poezia. Legătura dintre ele nu e o metaforă facilă, e o formă de rezistență. În 2012, de Ziua Mondială a Poeziei, am simțit această osmoză vie când am coordonat proiectul Echipadepoezie. Am aliniat pe terenul invizibil al cuvântului 11 poeți și un antrenor – o echipă completă gata să joace nu pentru puncte, ci pentru o secundă de grație absolută. Acolo, pe gazonul alb al paginii, versul a devenit pasă decisivă, iar antrenorul a fost cel care a potrivit cadența respirației colective. Am înțeles atunci că tactica pe teren și ritmul dintr-un poem caută același lucru: fanta de lumină prin care omul poate scăpa de propria sa umbră.

În cultura noastră, atât de des împovărată de melancolii grele, fotbalul rămâne cel mai viu poem colectiv, o literatură scrisă pe iarbă în care doina de jale se transformă, măcar pentru nouăzeci de minute, într-o explozie orbitoare de speranță.

Astăzi, după cel mai recent Mondial, fotbalul rămâne eufemismul nostru cel mai fidel pentru viață și moarte. Este arta de a alerga spre un absolut spectaculos, sperând că, la final, când fluierul arbitrului taie tăcerea, vom fi lăsat în urmă o dâră de frumusețe neiertătoare.