În vizitele mele în B., cred că mă duceam a doua sau a treia oară să cinez la Royal. De data aceasta era toamnă târzie, dăduse prima brumă,vântul spulbera frunzele ruginite de pe trotuar. Mă îmbrăcasem ceva mai gros, luasem peste costumul de postav de Anglia fulgarinul bleumarin, iar în oglinda mare din holul celebrului hotel descopeream un domn ca la 50 de ani, elegant îmbrăcat, cu cămașă albă și papion, în mână cu un baston de bambus cu ținte, pe cap cu o pălărie cu boruri largi. Mă frapase privirea ageră și mustața tăiată coadă de rândunică de sub care a răsărit un zâmbet. Am ridicat două degete în semn de salut și m-am auzit exclamând: All right, pe seară o voi da gata pe Magdalena după cei patru ani de tăcere.
Am prins cu oarecare precauție clanța nichelată și-am intrat în salonul inundat de lumină, cu observația: Royal nu se dezminte, e același dintotdeauna în așteptarea musafirilor fideli, aceasta măcar că eu nu mai călcasem în salonul celebrului hotel de mai bine de patru ani. Brusc am constatat că salonul, în toată imensitatea lui, era gol, în zadar continuam eu să-mi rotesc privirile peste mesele, e adevărat, pregătite în așteptarea musafirilor. M-am uitat la ceasul de pe mână ca să constat că mai erau aproape două ore până la momentul dedicat cinei. Am ezitat, neștiind ce e mai bine să fac. Eventual să mă duc la bar să comand un coniac și o cafea și să revin în salon la ora dedicată servirii mesei, când am fost întâmpinat de unul dintre chelnerii localului.
– Poftiți, stimate domn, vă așteptăm să sosiți de câteva ore. O fi întârziat avionul?
– Cum să vă spun, îmi cer scuze că încalc protocolul, intenționam să cinez aici, dar, uitându-mă la ceas, constat că până la ora mesei mai sunt două ore…
– Nu vă faceți griji, ne bucurăm că ați venit. Ați apucat să vă cazați sau încă nu?
– Nu, n-am apucat să mă cazez. Știți cum e, după o călătorie lungă și obositoare omul caută un moment de relaxare și mi-am zis să intru în salon, cum s-ar fi putut altfel.
Chelnerul mi-a luat fulgarinul, bastonul și pălăria și m-a invitat să iau loc la o masă din apropiere pe care am descoperit un anunț simplu: Rezervat.
– Sperăm să vă convină masa aceasta, am reținut-o în mod expres pentru dumneavoastră. De altfel trebuie să vă mărturisesc că a fost alegerea Iulianei, care a insistat pentru rezervarea aceasta.
– Vă mulțumesc, puteam să mă așez la fel de bine la oricare altă masă. Ce să vă spun, e All right.
– O.K., a zis chelnerul, cu ce doriți să începem?
– Aș vrea mai întâi un coniac și-o apă carbogazoasă, mă simt pur și simplu deshidratat…
Din întâmplare mi-am întors capul spre ușa rabatabilă a bucătăriei celebrului restaurant ca să văd îngrămădite acolo nu mai puțin de șapte-opt capete de femei, dacă nu mai multe, privind spre mine curioase. Oare să le fi trezit atenția și curiozitatea ținuta mea impecabilă, apariția unui necunoscut la o oră atât de nepotrivită?, m-am întrebat.
Chelnerul mai era acolo, pe braț cu șervetul alb bine scrobit, întinzându-mi listele de meniuri ascunse între copertele vișinii cu dungi aurii ale ofertei.
– Mulțumesc, voi avea de unde alege, i-am zis, iar el s-a retras undeva spre barul de după care venise.
Constatam, totuși, că-mi era foame. Mi-am dat curând seama că venisem acolo copleșit de amintirile cu Magdalena pe când petrecusem aici mai multe zile și nopți cu ea. Aha, procedez precum criminalul ce se întoarce la locul faptei, mi-am zis. Nu se poate! Ce se întâmplă oare cu mine?…
Nu îndrăzneam să mă uit în listele de meniuri, ba de ce n-aș recunoaște, mi-era teamă că citindu-le voi descoperi preferințele ei de atunci și i-aș auzi vocea cu modulațiile acelea catifelate cu care mă făcea să-mi pierd cumpătul. Deodată am tresărit auzindu-mă șoptind: Să știi că va veni. Are toate motivele să vină…
Am scos din buzunarul stâng al vestonului pachetul cu țigarete, l-am privit cu oarecare neliniște să văd dacă nu cumva fumam aceleași țigarete ca în seara aceea. Încercam zadarnic să găsesc în minte momentul unei schimbări. Să fi fost într-o iarnă când mă aflam la schi în Alpii francezi cu Odette? Poate că da, mi-oi fi zis, desigur e necesară măcar atâta decență. M-am auzit clar spunând chelnerului: Nu, în niciun caz Rosé de Bordeaux, dați-ne orice altceva, vin de Malaga dacă se poate, la care Odette a reacționat rănită în orgoliul ei patriotic: Nu, nu, ne aduceți un Rosé, dacă nu un vin negru franțuzesc. Îi urăsc pe spaniolii ăștia orgolioși care mai put și azi a bălegar de vacă…
Chelnerul mi-a adus coniacul și apa, a constatat că nu mă uitasem pe listele cu meniul marelui complex hotelier, a făcut o plecăciune și a spus:
– Suntem la dispoziția dumneavoastră. Cu ce vă mai putem servi?…
– Mă iertați, simt după atâtea ore de drum o stare de oboseală… Mă voi drege cu un coniac și o cafea, apoi vom mai vedea.
Și din nou ciorchinele acela de capete ale femeilor de deasupra ușii rabatabile de la bucătărie. Ce naiba, cu ce să le fi provocat curiozitatea, m-am întrebat, trecându-mi arătătorul peste mustața tăiată sub formă de coadă de rândunică?…
Curând, o tânără ca la douăzeci și doi de ani a ieșit din bucătărie și a dat un ocol meselor, cercetându-mă cu coada ochiului, apoi o alta a urmat-o pe același traseu, prefăcându-se că aranjează vesela de pe mesele pregătite pentru cina vizitatorilor. Nu, nu pot fi fete de companie, ele nu ar ieși din bucătărie, ar apărea pe ușa de la intrare, le-aș recunoaște imediat după îmbrăcămintea sumară și mersul provocator. Am început să râd ușor, iar asta îmi făcea bine. Vedeam de acum partea aceasta de spectacol al lumii și mă amuzam de pura constatare, nu și de drama ce-o trăiesc prostituatele chiar și atunci când se numesc de lux și se dau bărbaților pe sume mari de bani, ca-n cele din urmă majoritatea dintre ele să capoteze. Mi le-am închipuit curând pe femeile astea îmbătrânite înainte de vreme, nu puține dintre ele, când își constată urâțenia, își iau viața.
Am cerut chelnerului încă un coniac, probabil începusem să simt neliniștea aceea care mă vizitează uneori în momentele mele de incertitudine. Dar dacă nu va veni, totuși? Ei, o femeie cultivată cum este ea nu-și încalcă promisiunea, măcar că aș putea accepta o rezervă să zicem de unu, doi la sută sau chiar dintr-o mie, când poate apărea dezastrul. Nu e și cazul ei, m-am încurajat eu. Magdalena e o ființă superioară, de care însă de ce nu m-aș teme, de ce n-aș accepta și imprevizibilul… Și din nou amintirea cu ea din ultima seară, când o întrebasem dacă merge Rosé-ul cu friptura de bibilică și-am zăbovit în local până târziu cu mâinile împreunate, mai înainte de-a ne retrage în camera de hotel. Știi, mi-a șoptit, mai degrabă aș mânca papanași cu dulceață de afine… Cu câtă inocență își exprimase dorința aceasta. Era două noaptea și mă temeam că bucătăria nu ne putea onora comanda, dar nu, un local ca Royal răspunde la orice oră oricărei dorințe. Am privit-o minute în șir savurând papanașii. Nu vrei și tu? Sunt grozavi. Și m-a silit să gust papanașii, stârnindu-i și mai mult bucuria că-mi plăceau și mie. I-am prins mâna: E atât de târziu, m-a răzbit somnul, iar ea: Să mai stăm o vreme aici, voi regreta dacă nu trăiesc momentul acesta până la capăt…
Chelnerul s-a apropiat din nou de masa ce-mi fusese oferită în așteptarea comenzii. De acum se apropia ora cinei.
– Îmi puteți aduce o porție de papanași cu frișcă și dulceață de afine?
– Da, desigur. Nu doriți, totuși, mai înainte să mâncați altceva?
– Uite, nu m-am gândit la asta. Nu știu ce m-a apucat să comand papanași… Poate după…
L-am privit. Putea fi unul dintre chelnerii de atunci, din seara și noaptea aceea. Oare să mă fi recunoscut? Doamne, de unde să fi aflat că vin aici, că am rendezvous cu ea? Bine, dar de ce altminteri mi-au rezervat masa?
– Aveți dreptate, o să mă gândesc, să văd la ce mă voi opri, l-am liniștit eu pe chelnerul devenit totuși prea insistent.
Curând au intrat în local câteva perechi, dovadă că se apropia ora cinei, doar a veni într-un asemenea local cu o jumătate de oră mai devreme era o plăcere la care rari clienți ai complexului hotelier puteau renunța, și intermezzo-ul acesta făcând parte dintr-un ritual. Căutasem și noi atunci, ca și perechile ce intrau acum în local, o zonă de liniște, cu certitudinea că zona aceasta e securizată, oferindu-ne protecție absolută, față de intruși. Eram atunci absolut sigur că asta se întâmpla în ambianța unică ce ne-o oferea Royal-ul.
Deodată, nu știu ce m-a apucat să mă ridic de la masă și să merg la fereastră unde am privit în întunericul înserării. Îmi adusesem aminte că Royal-ul avusese ideea aceasta de-a păstra o parte a parcului din apropiere neluminat. Îmi plăcuse atunci stranietatea ce mi-o provocase bezna nopții. Doamne!, a exclamat ea, refuz să accept asta. Eu ador lumina! Nu mai puțin eu. Au făcut-o probabil doar pentru contrast. Nu cred, e o găselniță pentru cei care se ascund în întuneric. Nici că se poate o grozăvie mai mare!…
Bănuiam că o apucase spaima și-am cuprins-o de după umeri, ne-am atins tâmplele, s-a întors spre mine și m-a apucat cu ambele brațe de după gât. Mă privea fericită. A fost o seară minunată, care nu cred că s-ar putea repeta vreodată, mi-a zis. Ei, dacă nu se va repeta seara aceasta, vor fi altele la fel de plăcute, am asigurat-o eu. Recunoaște că-ți e somn și ție, i-am zis. Dragule, asemenea daruri sunt rare, nu se oferă omului în toate zilele. De acord cu tine. Să prețuim darul ce ni s-a oferit.
M-a sărutat pe față, iar eu i-am răspuns cu o mângâiere. Se făcuse într-adevăr târziu…
Rememorarea aceasta mă chinuia, iar chelnerul revenise din nou să-mi ia comanda.
– Nu vă supărați, cum v-a venit ideea să rețineți masa aceasta pentru mine? l-am întrebat.
– Sunteți musafirul nostru îndelung așteptat. E atât de rară o asemenea vizită. Fetele de la bucătărie și cele de la bar au fost sigure că veți sosi azi…
– Tot nu înțeleg, cum puteau să fie atât de sigure?
– Păi, nu e azi Sfânta Varvara?
– Ba, e, dar nu văd legătura!…
– O să înțelegeți asta mai târziu. Totuși, cu ce vă putem servi în continuare?
– Mi-e greu să mă decid. Până una alta, mai aduceți-mi un coniac.
– Trebuie să fi avut mare întârziere avionul. Ați făcut desigur escală la Frankfurt?
– Ei, nu! Am călătorit cu mașina.
– Nu se poate! Eram siguri că din LA. faceți o escală la Frankfurt…
– Așadar, asta era!? Abia acum înțeleg de ce atâta stăruință…
(Din volumul cu același titlu în pregătire la Editura Casa Cărții de Știință.)