Emilian Iachimovski scrie o poezie descriptivă, a stărilor și angoaselor, ce transformă fiecare poem într-o secvență a unui tot unitar, o poezie-epos, în care poemele nu poartă titlu, fiind numerotate. Poezia este localizată „la Severin”, „ca-ntr-un vis medieval” (p. 1), vorbind așadar sub aspect fals narativizant la persoana a treia despre un el, nenumit, dar sugerat: poetul; acesta stă „printre contrabandiști, emigranți/ și boxeuri, maneliști și femei accesate” (p. 5).
Situația poetului în acest anturaj nu este fastă, nici acum și nici în trecut; astfel, dintre însemnele simbolice ale orașului se remarcă „statuia Poetului, întotdeauna/ Poetul Ce Se Sinucide!” (p. 30), ceea ce deschide o primă perspectivă asupra poeziei, prin numeroasele aspecte de critică socială: la un market „se vinde carne de prost” (p. 8), iar „pe treptele catedralei, unde iubirea aproapelui/ nu durează mai mult decât/ o flacără de chibrit” (p. 25). Urechea poetului aude „imnul unei țări/ duhnind a tutun prost” (p. 33), eul fiind terorizat de transformarea lumii și construirea unor „capele gonflabile” (p. 41).
Este cumva de la sine înțeles că vor predomina, după discursul de critică socială, viziunile de coșmar, întotdeauna filtrate prin referințe culturale diverse: din universul vizual al lui Dali este „ceasornicul spart ca un ou” (p. 15); alteori își dă seama că „în el nu se terminase aprilie/ Întunecatul Botta sidefat aștepta” (p. 22) – ceea ce este și o cheie pentru teatralitatea lui Iachimovski, ce stabilește conexiuni cu îndepărtate orașe, cum ar fi „orașul Borges-Aires”, unde pot exista „două somnuri cu același vis” (p. 30).
Copleșit de misterul existenței, tema recurentă este moartea: „Câte rude îndepărtate/ trăgeau să moară,/ și el nu știa de ele?” (17). De altminteri, și titlul volumului este un fel de mărturie a luptei eterne dintre cele două principii care guvernează lumea și pe care le invocă, alternativ, Iachimovschi, un descriptor brevilocvent.
Cu unele stridențe care arată intervenția raționalului într-un univers pe care îl dorește oniric („trebuia să defantomizeze șifonierul”, spune un incipit de poem – sau „spațiul se tot umfla/ de madărfakări”, declamă cu superioritate altundeva), poezia lui Emilian Iachimovski trăiește din utilizarea imperfectului verbal, timp al unei acțiuni începute în trecut și neterminate, atât de propriu istorisirii viselor. Poetul știe însă că orice fel de narațiune (exactă sau nu) este o modalitate de interpretare a ceea ce se manifestă doar prin imagini, astfel încât alege un drum al incoerenței relativ corect jucate, pentru a sugera colmatările visului. Este un act de curaj, dar și de bravadă astăzi, după epuizarea straturilor onirice și neo-onirice din poezia noastră, așa cum s-au putut citi în secolul trecut.
Și Iachimovski utilizează această recuzită, cu scrisori, cu telefoane care au nevoie de monede pentru a funcționa, cu ceasuri de buzunar, cu numeroase referințe la trenuri, atâtea aspecte revolute. Pentru că oprirea în timp exprimată de titlul volumului este și o izolare în spațiu, știind foarte bine că nu mai contează cantitatea în măsurarea timpului.
Iar coperta jucată a cărții arată deopotrivă ersatz-ul unei zile sau al unui moment, dar și tentativa populară, incantatorie, de a ghici în cafea, ceașca fiind astfel pregătită pentru gesturile divinatorii. Încă o zi deci proiectată într-un sistem mental – fie că este cel al poeziei, al prozei (a se vedea trimiterile la Emil Botta sau la Borges), fie că este cel al culturii populare – în dublă accepție: de credință sau eres, respectiv de popularitate – sau, în fine, al exprimării colocviale. Ceea ce arată capacitatea versatilă a lui Iachimovski de a disjunge între straturi ale limbajului, ce sunt, o știe prea bine, tot atâtea straturi existențiale.