Filip Florian este unul dintre romancierii care s-au făcut remarcați de la primul volum: Degete mici (2005) a primit Premiul pentru cel mai bun Debut în Proză al Uniunii Scriitorilor din România și Premiul pentru Debut al revistei România literară. În general, un început reușit ridică miza pentru ceea ce urmează, iar în 2006, Băiuțeii, cu farmecul retro al unei copilării optzeciste petrecute la bloc, roman scris împreună cu fratele său, Matei Florian, a reușit să confirme. A urmat Zilele regelui în 2008, un roman cât o frescă istorică despre domnia și epoca lui Carol I și în 2012, Toate bufnițele, unde tema copilăriei este reiterată într-un alt context, al unui inventat orășel montan, dar și al unor problematici ani ’40. Avem un interval destul de larg, iată, de la apariția romanului anterior la cel de față, Media aritmetică (Editura Polirom, 2026).
Autorul execută o întoarcere în timp, pe care a mai făcut-o cu succes și în celelalte romane, care a necesitat cu siguranță documentare, punând cap la cap posibile istorii de familie, cu o generație a războiului, cel de-al Doilea Război Mondial, dar alunecând către Marele Război, Primul Război Mondial. De fapt, istoria de familie care este în parte romanul se desfășoară în acest interval cu accentul pe anii războiului și perioada până la instalarea cu puteri depline a comunismului, la care adaugă un an 1948 și puțin din 1949, până în aprilie. Episoade relevante de la pierderea războiului, momentul de cotitură 23 august 1944, ocupația sovietică, fraudarea alegerilor din 1946 și arestarea liderilor partidelor istorice, episodul Tămădău, îndepărtarea printr-o abdicare forțată a ultimului rege al României, Mihai I, și dizolvarea monarhiei, instalarea regimului comunist sub directul patronaj sovietic cu transformarea României într-un stat dictatorial după model stalinist sunt derulate ca un lanț al amintirilor cu accente dramatice așezate potrivit în fraza sincopată a istoriei.
De fapt, istoria este în permanență obiectul reflecției personajului principal, un tânăr între 27 și 28 de ani, fost sublocotenent de artilerie în Armata Română, legătura ei inextricabilă cu viețile celor din familie, dar și cele ale cunoscuților, în special ale camarazilor de front. În orice caz, în această ramă istorică își plasează Filip Florian povestea cu acest personaj central, Tudor (Tudi) Vlădoianu, servind deopotrivă de partea unei Românii aliate cu Germania nazistă împotriva sovieticilor pe frontul de Est, dar și a unei Românii devenite aliat de conjunctură al Uniunii Sovietice împotriva Germaniei naziste și foștilor ei parteneri precum Ungaria horthystă, pe frontul de Vest. Tudor participă în timpul războiului din Vest la o acțiune neoficială, tacit aprobată de superiori, având ca obiectiv recuperarea rezervelor de tutun destinate armatei române, rații confiscate pur și simplu de sovietici – în particular, țigările purtau numele mareșalului executat, Ion Antonescu. Mica acțiune de comando demnă de isprăvile cu iz rocambolesc ale trupei de dezmoșteniți ai sorții dintr-un batalion disciplinar, trupă pe care a imortalizat-o Sven Hassel în celebra sa serie de povești de război, reușește să recupereze tutunul, lichidând însă paza sovietică și retrăgându-se la adăpostul nopții. Succesul de moment are consecințe pe termen lung, sublocotenentul lăsat la vatră trebuind să dea socoteală pentru această aventură, ascunzându-se în podul casei mătușii sale Simina, pod care comunică cu restul casei printr-un chepeng. Izolat de restul lumii, bărbatul poate să vadă parțial cerul printr-o fisură, „periscopul”, cum o denumește ironic, să fumeze noaptea, primind rar vizitele soției sale tot mai înstrăinate, să asculte ceea ce-i transmite mătușa în baie, într-un monolog care-i este destinat. Astfel, sublocotenentul are tot timpul din lume să deruleze amintiri, să se abandoneze contemplației, să fantasmeze și, nu în ultimul rând, să își scrie amintirile ca pe o carte de memorii la confiniile cu romanul. Manuscrisul rezultat este imolat capitol cu capitol între cărămizile hornului, în speranța că autorul ei va reuși să supraviețuiască și să-l recupereze. Într-un fel autorul se află, mutatis mutandis, în postura Annei Frank, al cărei jurnal a rămas singura mărturie a unei vieți suspendate, iar această situație liminală răzbate din acest „roman”.
romanul este scris la persoana I, naratorul trăiește realitatea anului 1948, fără nicio perspectivă, suportând riscul permanent de a fi descoperit fie de ruși, fie de cei din securitatea noului stat. În acest univers claustral, deschiderea posibilă este trecutul nu viitorul, în absența perspectivei se impune aproape compulsiv retrospectiva, o derulare minuțioasă a întâmplărilor, o analiză detaliată a lor, o retrăire reflectată și recuperarea unei coerențe, a unui sens care abia acum se profilează din reflecția focalizată asupra evenimentelor. Câteva lucruri despre Tudor: are un frate mai mare, foarte bun matematician, Paul, tatăl său a fost ca și el ofițer de artilerie în timpul Primului Război Mondial. Povestea de dragoste a părinților săi ascunde însă fisuri și un mister care nu se lasă deslușit până la capăt.
Ca și în cazul cărții lui Camil Petrescu Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război, roman cu care cel de față are discrete afinități, avem două romane într-unul, un roman de dragoste și unul de război, romane care se întrepătrund, media aritmetică a celor două fiind un roman cronică de familie. Povestea de dragoste cu Livia, al cărui părinte se ocupă cu succes cu contrabanda, – o odaie secretă unde cei doi fac dragoste pentru prima oară este o adevărată peșteră a comorilor, demnă de imaginarul Halimei –, are ca fundal Severinul anului 1944 și războiul, cu bombardarea Bucureștiului și chiar a orașului port la Dunăre. Sfârșitul războiului aduce și destrămarea căsniciei înainte ca ascunderea sa în pod să întrerupă cursivitatea zdruncinată a vieții și să încheie relația fragilizată. Ceva din Livia o amintește pe Ela, a cărei psihologie Ștefan Gheorghidiu încerca să o înțeleagă cu instrumentele sofisticate ale filozofiei, dar pe care, mai prudent, Tudor Vlădoianu doar o observă, rezumându-se la constatări.
Romanul despre război este unul reușit, evident o reconstrucție documentată, Filip Florian nu participa la unul precum Camil Petrescu, nici nu este corespondent de presă precum Cezar Petrescu, nici nu a avut un frate, Emil, precum Liviu Rebreanu care să fi fost combatant (poate doar un bunic?). În fapt, marile romane românești despre război, Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război, Întunecare și Pădurea spânzuraților, au în vedere Primul Război Mondial. Putem adăuga aici Strada Lăpușneanu al lui Mihail Sadoveanu și Balaurul al Hortensiei Papadat-Bengescu, iar pentru un tablou complet, lărgind cadrul, îi putem adăuga pe Richard Aldington (Moartea unui erou), Henri Barbusse (Focul), Jaroslav Hašek (Peripețiile Bravului Soldat Švejk), Ernest Hemingway (Adio, arme), Erich Maria Remarque (Nimic nou pe Frontul de Vest), Joseph Roth (Marșul lui Radetzky) și Arnold Zweig (Școala Verdunului). Cel de-al Doilea Război Mondial era mistificat în proza șaizeciștilor scrisă în context totalitar și îmbrățișând punctul de vedere oficial, calibrat ideologic, pentru a servi propaganda și narațiunile legitimizatoare, „legendele” comuniste. Aproape nimic acolo nu este recuperabil fără a utiliza filtre foarte bune de decantare a mistificțiunii, cu termenul lui Mircea Anghelescu, de istorie. Ceea ce mi se pare reușit în acest roman de război ține de reflectarea lui pe o linie secundară, de pildă conflictul văzut prin lentila unui război al tutunului și al rolului jucat de țigară în domolirea anxietăților, a dorului, a instinctelor primare, a suprimării vieții civile, țigara ca liant social în mediile ostășești și simbol al camaraderiei etc. Și Filip Florian știe să dirijeze atenția, cum o făceau și Camil Petrescu, și Liviu Rebreanu, de la acțiune la uriașa monotonie a războiului, o monotonie a vieții în tranșee, a lungilor marșuri peste întinderi străine, un staționar al războiului, unde în mijlocul mizeriei generalizate persistă umbrele vieții trăite amestecându-se cu cele ale vieților netrăite, această nebuloasă sfâșietoare a impredictibilului.
Titlul romanului rezumă filozofia de viață a lui Tudor Vlădoianu. În opinia sublocotenentului ceea ce trăiește un individ este rezultatul unei medii aritmetice între evenimente istorice/sociale sau de ordin personal, pozitive sau negative, mai precis al acestei răsturnări a șansei și neșansei. Teoria „filozofică” cu iz dialectic a lui Tudor Vlădoianu este apropiată de cea a echilibrului între antiteze a lui Ion Heliade-Rădulescu, a armonizării între două forțe opuse și totodată complementare, pe care însă cărturarul român le desemna ca fiind Spiritul ca principiu al progresului și Materia ca principiu al conservației. Numai că în cazul filozofului nostru nu avem cele două entități, ci forțe care se manifestă imprevizibil în istorie, în niciun caz legi specifice, rațional deductibile, forțe care nu se dizolvă hegelian într-o sinteză, ci oferă locul geometric al unei acomodări care le diminuează amploarea și găzduiesc posibilitatea continuării existenței dincoace de bine și de rău. În sistemul zecimal cu care operează sublocotenentul, cifra șapte este rezultatul „matematic” al acestei coexistențe a răului în istorie cu un bine relativizat al ei. Filozofia aceasta este una a adaptabilității, menită să conlucreze cu teroarea istoriei, cu istoria atât de accidentată a României postbelice, dar și cu o extensie a ei în biografiile particulare ale celor care trăiesc sub cupola ei de cristal și oțel.
Dar romanul lui Filip Florian mai este și despre cum Tudor scrie un roman, fără să-l considere unul, mai aproape de ceea ce poartă numele de ego documents, nu un jurnal propriu-zis, pentru că autorul este deconectat de la mersul istoriei, de la cotidian, are acces doar la ceea ce schimbarea anotimpurilor oferă, senzații primordiale ale frigului, ale luminii etc. Însă Tudor-scriitorul are o deplină conștiință estetică, își recitește textul, reconsideră critic pasaje, comentează formulările care patinează stilistic în unele „reconstituiri” pe filiera recuperării unor amintiri. Însă Tudor trece la ficțiune pentru a plomba golurile unei istorii poroase, proiectând pe fundalul cețos al unui sat din deltă silueta unei mame care încearcă să deslușească existența morganatică, de fuioare rătăcitoare, a celor doi băieți ai ei, gemenii Vanea și Sașa, ascunși undeva în labirintul de apă, stuf și plauri ai deltei, căutați de către ruși pentru a fi participat la jefuirea vagoanelor de tutun. Cui îi este destinat acest text nu aflăm, caracterul său de substitut pentru netrăitul care se acumulează în podul devenit chilie este destul de clar. Dar ceea ce poți observa este reluarea în buclă a unor fragmente asemenea unui refren, ele nu sunt simple clișee, repetate mecanic, ci fraze care fixează repere, scandează curgerea textului și devin poematice fără lirism. „Într-un decor cu greierașe și gărgăriușe, cu svastici și nesvastici, cu niște studente din Bucovina suite pe scenă, cu un violonist deșirat și frenetic, cu foarte puțin Wagner și cu foarte mult Ciprian Porumbescu”; „Câinii amărâți, puși în lanț, care își apărau bucățelele prăfuite de țară”.
Pe scurt, cu romanul său, Filip Florian se conectează cu ceea ce este mai bun în romanul românesc interbelic, având ca temă războiul, reconfirmă capacitatea sa de a reconstitui/reconstrui tablouri istorice apelând însă și la planul detaliu, își dovedește finețea analitică și reușește să edifice propria sa formulă estetică.