Mai discretă, mai puțin cunoscută, Florina Zaharia este o poetă asemenea florilor care preferă umbra, pe care soarele din plin le arde, le pălește, iar frigul le ofilește, pentru care climatul trebuie să fie cumva constant, un anotimp al serei fixat dincolo de capriciile vremii.Incurabilă. Sunt frumoasă pentru că doare (Tracus Arte, 2026) este un volum care o expune în frumuseșea pe care ea o revendică poetic, o frumusețe incurabilă a fragilității, a „durerii“, a unei feminități care se lansează cu îndrăzneala unui glonț care se topește în țintă, devenind una cu ea. Volumul este compus din cinci părți, „Sunt frumoasă pentru că doare“, „Obiecte simptom“, „Mecanisme și magnolii“, „Așchia interioară. Update“ și „Jurnal de front interior“, dar fără o diferențiere pronunțată nici tematic, nici stilistic.
Subtitlul volumului, „Sunt frumoasă pentru că doare“, este reluat în numeroase poeme și devine fraza cheie pe care se clădește poetica Florinei Zaharia, unde durerea și frumusețea întrețin o relație simbiotică, fuzionează, conlucrează. Frumusețea convulsivă a suprarealiștilor sau cea mântuitoare a lui Dostoievski au devenit aici una dureroasă, împrumutând poate din dulceața eminesciană a suferinței, evocată în „Odă în metru antic“, „Suferință tu, dureros de dulce…“. În jurul frumsueții și a durerii, Florina Zaharia a construit o „estetică a rănii deschise“, poezia se alimentează din ceva care doare, întreținerea durerii, rana deschisă, recunoașterea vulnerabilității, incurabilul unei sensibilități contrariate, devin nu doar surse de expresivitate poetică, ci poezia însăși. Dar suferința nu este singurul ingredient, ci și sinceritatea liminală a mărturisirii. Confesivul poeziei care merge alături de biografismul ei generează acea dimensiune autenticistă pe care Florina Zaharia o caută alături de colegii ei de generație douămiistă, dar într-un mod diferit de ei. Ceea ce se vede prin rana deschisă nu este plăcut, poezia nu trebuie să fie calofilă, să facă concesii estetice, să se lase jucată, să fie scenică, să apeleze la tropi de dragul tropilor, să fie formal „integră“, ci să sublinieze tocmai fisurile, relieful accidentat al vieții, nefinisabilul ei. „Sunt frumoasă pentru că doare,/ dar mai ales pentru că nu ascund că doare./ Rana este fereastra prin care văd în sfârșit adevărul./Nu e o imagine plăcută,/ dar e singura care merită privită./ Splendoarea nu stă în integritatea formei,/ ci în modul în care lumina trece prin crăpături.“ (Estetica rănii deschise) O poezie crudă își propune să scrie Florina Zaharia, care să nu cruțe pe nimeni și, în primul rând, pe ea. Este un deziderat maximal al poeziei sale, acolo unde poezia lasă acces spre intimul cel mai intim, cel al „durerilor înăbușite“, cu o sintagmă sadoveniană. Numai că acest biografism confesiv nu cartografiază o existență, nu instanțiază momente decisive, nu se pierde în banalul unor scene de viață, nu se concretizează într-o poezie de notație. Florina Zaharia se situează într-un plan înalt, al unei vieți reținute în gesturile ei emblematice, fără circumstanțieri și explorări ale banalului cotidian. De aceea, felul ei de a spune eu o separ de denotativul feliei de viață, de documentarul observațional al clipei, de priza directă la real. Poezia Florinei rămâne una neomodernistă a accentelor grave, a ridicării la puterea unei idei, a tonului oracular, pigmentată însă și de o doză de feminism, de o beligeranță a eliberării și confruntării lumii.
În același timp, poemele Florinei Zaharia sunt și despre o regăsire a inocenței, a fetiței care a fost odată, a copilăriei care nu a-nvățat încă să mintă, care-și așterne sufletul pe tavă, care se opune logicii cifrei, lumii kafkiene a biroului, a funcționarului care reifică viața. Aceste lucruri le desprinde din propria ei biografie autoarea, poezia înseamnă și eliberarea acestei fetițe, reintrarea în universul ei, distragerea de la viața de adult responsabil, încarcerat în propriile sale griji și preocupări. Am remarcat adesea în felul ei de a se îmbrăca un fel de deghizare de fetiță, o încercare de a reține ceva tineresc, școlăresc aproape, fără nimic din acele sexy travestiuri lolitiene a păpușelelor senzuale. „Sunt frumoasă pentru că doare/ să țin de mână fetița/ care refuză să plece din mine,/ își agață degetele de coastele mele/ ca de gratiile unui loc de joacă/abandonat./ Sunt frumoasă pentru că în fiecare dimineață,/ la birou,/ eu îi promit că vom fugi,/ că vom picta cerul cu carioci umplute cu rouă./ E frumos să simt/ cum ea dă cu piciorul în masa de ședințe,/revoltată de cifrele care vor să-i măsoare infinitul“. (Promisiunea). O altă nostalgică recuperare este cea figurii mamei, solidaritatea cu ea, care merge până la a-i purta o rochie veche, demodată, de a încerca să-i îmbrace într-o îmbrățișare întreaga ființă. Există aici o altă inocență pe care o caută Florina: aceea a relației mamă-fetiță, acolo unde fiica poartă nespusul existenței discrete a mamei. „Sunt frumoasă pentru că doare absența ta,/ pentru că în fiecare rană pe care o deschid/ te găsesc pe tine,/ tânără și tristă,/ păzind intrarea în buncărul meu./ Tu nu mai ești, eu sunt tot ce ai lăsat nespus. (Mama, tăcerea din oasele mele).
Important pentru poezia Florinei Zaharia este și această metaforă extinsă a maladiei, pe care Susan Sontag o analiza cu acribie. În ciuda faptului că utilizează jargonul medical, că indentifică „obiecte simptom“, că face trimitere la un cunoscut scriitor care este și psihiatru, Irvin Yalom, ca la o autoritate de prim rang așezat alăuri de marele înțelept al lumii veterotestamen tare, regele Solomon, maladia nu are nimic concret, este una a sufletului, prin urmare metafizică, prin urmare intratabilă. Iar Florina Zaharia nici nu revendică o vindecare, pentru că „vindecarea este o formă de uitare, / o mutilare a memoriei“ (Sângerare albă), dimpotrivă insistă asupra incurabilului ei, a necesității de a trăi cu „o rană deschisă“, de a-și trăi vulnerabilitatea, iar toate poemele nu fac decât să sublinieze această asumare. Pe de altă parte, există aici și o dificultate de a rosti frumusețea, care are ca efect metaforic pietrificarea și tăcerea.
„Vreau să mă iei în brațe nu ca să mă vindeci,/ vindecarea ta ar fi o insultă/ la adresa cărnii cultivate cu atâta grijă,/ ci ca să simți cum se ciocnește piatra mea de carnea ta./ Vreau să mă strângi până când/sângerarea albă îți pătează hainele,/ până când tăcerea devine zgomot în urechile tale./ E singura formă de dragoste:/ să te las să atingi locul unde timpul a înghețat,/unde frumusețea s-a transformat în frica de a fi rostită.“ (Îmbrățișarea din arhiva de piatră). Nespusul are în poezia Florinei Zaharia mai multe valențe, în primul rând constituie o blocare a poeziei, unde „nu spun“ devine „o mică sinucidere estetică“, opusul îndemnului nichitastănescian: „Să stăm de vorbă, să vorbim, să spunem cuvinte“. În același timp, este nespusul moștenit pe linie maternă, și vine probabil cu sentimentul unei injuste reduceri la tăcere, iar aici mesajul Florinei Zaharia dobândește accentele feministe ale unei descătușări nu doar a verbului poetic, ci și a discursului public cu ridicarea tuturor tabuurilor.
De aici și impresia de front și de stare de război pe care ultima parte a volumului, Jurnal de front interior, o revendică explicit chiar în fraza care-l prefațează: „Acest jurnal nu se citește, se înfruntă!“dar care se regăsește și în alte poeme, de pildă în cel care revendică un credo războinic: „Cred în forța brută a fragilității./ Cred că sunt singura eroare de sistem/ care merită salvată din acest secol de sticlă și beton. (…) Acesta este crezul meu de fier și mătase,/ nu cer iertare pentru impact,/nu cer permisiunea de a fi spartă./ Sunt fetița de plumb și am venit să rămân./ Sunt fetița glonț care își ascute ghearele de mătase/ pe marginea unei secunde care a putut să rămână.“ (Raport de luptă). Fragilitatea care a devenit combativă, eroarea care a subversivă, rezistența care îmbină „fierul și mătasea“, toate acestea sunt așezate în rama unui manifest care are o doză de militantism, dar configurează și ceea ce poeta numește o „terapie a revoltei“.
Numele psihiatrului (Irvin D.) Yalom, autor al unor cărți precum Plânsul lui Nietzsche, Psihoterapia existențială, Privind soarele în față, Minciuni pe canapea etc., revine cu consecvență în poeme și le deschide spre un dialog pe deasupra cititorului cu cel care furnizează, probabil, strategii pentru a înfrunta realitatea, duritatea lumii, traume ascunse, dar și fragilitatea eului. „Yalom se așează lângă patul meu și șoptește:/ privește-le!/ frica de moarte, frica de izolare și lipsa de sens./ Nu le lăsa să fie cioburi anonime!/ Ia fiecare frică și dă-i un nume!/ Când frica are un nume, poți s-o ții de mână.// O țin de mână./ O privesc în ochi./Înțelegerea este antidotul disperării./ Uită-te la ele ca la niște date din calendar./ Nu ești singură în acest alb.// Să le numesc?/ Dacă le dau un nume,/ le transform în concepte clinice,/ le omor forța vitală./ Revolta este singura terapie care contează.“ (Jurnal de front interior: dialog imposibil (terapia revoltei). Privit prin această lentilă metatextuală, volumul se transformă într-un fel de terapie ghidată poetic, ceea ce-i scade, cred eu, din detenta „metafizică“, îl reproiectează într-o lectură de proiecție clinică, acolo unde Florina Zaharia asumă rolul pacientului care evoluează pe coordonatele unei terapii care își are instanțierile ei „estetice“ în literatura psihiatrului scriitor. Acest fapt nu scade din frumusețea unor poeme care revendică fragilitatea eului, acolo unde orice terapie e suspendată și orice deziderat emancipator e lăsat deoparte. Intuiția poetică a Florinei Zaharia este mai puternică decât doxa psihanalitică, iar frumusețea unui vers nu decurge din sinceritate, în ciuda strădaniilor, ci din altceva, dintr-un rezervor de „nespus“ care alimentează discretul existențelor noastre.