Cu seria de trei romane alcătuită din O formă de viață necunoscută (2018), Vântul, duhul, suflarea (2020) și Linia Kármán (2025), Andreea Răsuceanu s-a afirmat drept una dintre prozatoarele contemporane de referință. Noul ei roman, Hemiptera, îi confirmă statutul și, totodată, marchează o netă evoluție către o proză mai profundă și cu miză considerabil mai mare decât simpla virtuozitate personală. Romanciera ne propune o construcție narativă complexă – dar deloc alambicată, semn că bine gândită –, care tinde prin multe aspecte către romanul total. Nu în prăfuitul stil clasic, ci într-o manieră postmodernă originală, care face ca discursul să fie de o vădită actualitate și, în același timp, să se integreze în tradiția acestui gen de roman, la noi.
Hemiptera este scris la persoana I, fără însă a căuta acel ideal al autenticității liminare visat de Camil Petrescu, Mircea Eliade sau Mihail Sebastian. Persoana I are, în mâna Andreei Răsuceanu, mai multe funcții, dintre care cea de a sugera subiectivitatea asumată nu este nici pe departe cea dintâi. Mai ales că, de la bun început, frapează conjuncția dintre titlul romanului și acest discurs subiectiv: hemipterele nu sunt tocmai niște insecte adorabile sau impresionante, înfricoșătoare sau benefice. Ordinul lor cuprinde nu mai puțin de 80.000 de specii, dintre care cele mai cunoscute sunt, din păcate, ploșnițele. Asocierea dintre o hemipteră și naratoarea unui roman scris la persoana I este de natură să îl pună pe gânduri pe cititor, nefiind vorba de un simbol clar sau monovalent. E limpede de la bun început că, pe dedesubtul a ceea ce se povestește, se întâmplă (și) altceva: anticipând una dintre concluzii, aș semnala talentul remarcabil al autoarei de a construi o stare difuză tot mai apăsătoare, pe sub o narațiune care, altminteri, are cadențe realiste de cea mai nobilă extracție.
Hemiptera care dă titlul romanului este, însă, cicada. Cicadele au un rol multiplu în economia textului, servind concomitent și de pretext al unor incipit-uri narative, și de atmosferă. Căci romanul începe și se încheie sub semnul cicadelor, care pun treptat stăpânire – simbolic vorbind – pe București. Inițial, sub semnul unui zgomot de fond ambiguu, care declanșează de altfel fluxul interior al naratoarei. De cum vine vara, Capitala se umple de zgomotul pe care îl fac cicadele, perceptibil chiar în cacofonia specifică marelui oraș. În Hemiptera, zgomotul persistent (chiar dacă nu neapărat deranjant) al cicadelor însoțește ca fundal o întâmplare cu funcție de „punere în abis”: în atmosfera apăsătoare a Gării de Nord, naratoarea pierde un tren pe care, în principiu, nu avea cum să-l piardă. „Plecarea ratată” devine un laitmotiv și, în același timp, o „locomotivă” neobișnuită a fluxului narațiunii. Incapabilă să se desprindă de București, ea alunecă simultan într-o poveste erotică și într-o reverie istorică. Ambele, desfășurate – magistral, simt nevoia să subliniez – sub semnul unei prăbușiri iminente sau al unei apocalipse care se tot amână.
Așadar, un roman al Capitalei, după trilogia în care – cel puțin la prima vedere – satul și provincia jucaseră rolul principal. Nu putem ignora faptul că prozatoarea Andreea Răsuceanu este unul dintre cei mai autorizați specialiști în geografia urbană din critica noastră, prin cercetările ei fundamentale din volume cum ar fi Cele două Mântulese (2009), Bucureștiul lui Mircea Eliade (2013), Bucureștiul literar. Șase lecturi posibile ale orașului (2016) sau Dicționar de locuri literare bucureștene (în colaborare cu Corina Ciocârlie, 2019).
În Hemiptera, Capitala joacă atât rolul de spațiu electiv, cât și pe cel de motor narativ. Nu Capitala ilustră a Palatului Regal, a marilor mănăstiri medievale sau a Căii Victoriei, ci cea a cartierului banal. Care, în spirit eliadesc, ascunde totuși o mare taină. Balta Albă, cartierul în care naratoarea trăise până la plecarea ratată, își datorează denumirea unei catastrofe uitate: ciuma lui Caragea. Declanșată în 1813, odată cu venirea suitei domnitorului de la Constantinopol, ciuma a decimat populația bucureșteană. În lipsă de cimitire și în starea de urgență care bulversase proaspăt instalata adminis tra ție fanariotă, zeci de mii de cadavre au fost înhumate superficial pe locul pe care se află astăzi cartierul Balta Albă, iar peste ele s-a turnat var. Mulți ani după aceea, de câte ori ploua, la suprafață ieșea un soi de baltă de culoare albă, care, în cele din urmă, când orașul s-a extins, a dat numele zonei și ulterior cartierului de blocuri construit în perioada comunistă.
Explorarea pe care o conține palierul de roman-recherche din Hemiptera se desfășoară, așadar, și pe orizontală, și pe verticală. Etimologia cartierului Balta Albă deschide al doilea palier al romanului, cel istoric. Andreea Răsuceanu ne scufundă brusc, aparent fără legătură cu întâmplările din contemporaneitate, în bolgiile finalului de epocă fanariotă. Mizele acestui palier sunt considerabile, atât cele intrinseci (care țin de arhitectura textului și de semnificațiile sale), cât și cele extrinseci (legate de replica pe care, vrând-nevrând, autoarea trebuie să o dea romanelor „fanariote” ale lui Eugen Barbu).
Mă grăbesc să spun că ambele categorii de mize țin. Romanul capătă, prin juxtapunerea fragmentelor alcătuind cele două trame – cea contemporană, respectiv, cea istorică –, complexitatea pe care numai prima dintre ele nu ar fi avut cum să i-o confere. Precizez: în pofida aglutinării, în fluxul rememorării, de evenimente și întâmplări, unele dintre ele splendid colorate erotic (Andreea Răsuceanu este una dintre cele mai fine și mai expresive interprete ale eroticului în proza noastră actuală), altele, de-a dreptul tragice și apăsătoare. Drama istorică în derulare în subsolul romanului construiește un tablou al timpului narativ care nu mai este liniar și, vorba lui Henri Bergson, cronometric. Această percepție a timpului simultan amplifică paroxistic semnificațiile romanului și îi potențează climaxul.
În plus, cum spuneam, virtuozitatea autoarei este pusă la grea și bună încercare de inevitabila concurență cu Eugen Barbu: e o mare provocare să reconstitui ficțional Bucureștii fanarioți fără să calci, stilistic și ca arhitectură a imaginației, pe teritoriul unor romane ca Princepele (1969) sau Săptămâna nebunilor (1981). Andreea Răsuceanu reușește să imagineze credibil și expresiv un București al lui Caragea Vodă fără să pastișeze stilul sau perspectiva istorică a lui Eugen Barbu, o performanță care nu e la îndemâna oricui.
Astfel alcătuit, printr-o dublă tramă care se derulează în fragmente juxtapuse în pofida ecartului istoric considerabil și a aparentei lipse de legătură între cele două povești, Hemiptera devine treptat un roman total. Sau măcar o versiune postmodernă a acestuia. Căci în narațiune își fac loc, în proporții bine dozate, și romanul erotic (proaspăt, autentic și eliberat de clișee „douămiiste”), și cel de familie, și cronica de actualitate, iar romanul istoric de pe cel de-al doilea palier este străbătut la rândul lui de mai multe filoane, fresca socială a epocii fanariote fiind cu totul deosebită. Ceea ce lipsește – și este o absență fericită, precizez – e clasica tendință către unitate, din romanul tradițional: Andreea Răsuceanu știe că nu întotdeauna de cuiul bătut în perete în primul capitol trebuie să se spânzure personajul principal, la final. Anumite fire nu se îmbină neapărat, fapt care amplifică senzația de timp simultan și atmosfera de apocalipsă amânată.
Romanul se încheie nu printr-o concluzie epică – ar fi fost și greu, altfel decât printr-un artificiu cusut cu ață albă –, cât printr-una care pune în prim-plan atmosfera de care vorbeam. Atmosferă în care cicadele de la început se transformă, prin proliferare monstruoasă, din animatoare sonore echivoce ale verii, în simboluri ale catastrofei concrete. Reunirea celor două fire epice se realizează prin introducerea în ecuație a epidemiei contemporane (în care distingem, inspirat transfigurată, pandemia prin care am trecut), care unifică prezentul și trecutul sub semnul „timpului apocaliptic”. Apăsător, dar nu neapărat de sfârșit al lumii. Măiestria autoarei constă în sugestia care deschide, nu în reportajul care ar fi închis povestea.
Astfel realizat, romanul Hemiptera își fructifică simultan toate palierele și simbolurile, unind istoria personală a naratoarei cu marea istorie și timpul fluxului interior cu cel, misterios și deloc liniar, al lumii. Prin el, Andreea Răsuceanu se impune în primul eșalon al prozei românești de azi.