Scrierile Gabrielei Adameșteanu se împart în trei secțiuni, dintre care primeia i s-a acordat întotdeauna importanța cea mai mare. Aceasta se compune din cele șase romane publicate pînă acum, multiplu traduse, în vreo douăzeci de țări, viu comentate și unanim elogiate. Am avut ocazia să scriu despre ele, ca și despre cel mai recent volum de memorialistică, premiat și el anul acesta, dar încă nu despre partea mai ocultată a operei sale: proza scurtă. În ceea ce mă privește, consider că proza Gabrielei Adameșteanu constituie un corp omogen de texte, în care romane, nuvele, povestiri și schițe, ficțiune și non-ficțiune se completează și constituie o viziune coerentă asupra unor vremuri mereu fără răbdare.
O notă succintă asupra ediției actuale, volumul Vremuri fără răbdare, Editura Polirom, ne lămurește că el cuprinde toată proza scurtă pe care a dat-o la iveală autoarea: nouă texte apărute în comunism și alte cincisprezece scrise după 1990, între care douăsprezece inedite. Ținînd seama că unele texte au suferit „notabile modificări”, avem în față o carte veche și nouă care mărturisește că proza Gabrielei Adameșteanu este rezultatul unui paradox. Deși vastă și variată, ea își are „drumul egal”, trezește același interes printr-un set de proceduri recurente. Personajele compun o umanitate diversă, confruntată cu dificultăți de multe feluri și trăitoare de puține momente de bucurie, relaxare, satisfacție, dar toate au ceva comun. Nu este numai adîncirea lor în norul cenușiu care cuprindea toți oamenii în perioada comunistă. Sensul acestui tip de uniformitate în diversitate și deasupra ei stă în faptul că pe orice treaptă socială, la orice vîrstă și nivel intelectual, existența are o tendință de egalizare. Așa, solul, pămîntul din care provin ființele umane și în care e lucru sigur că se vor întoarce, are capacitatea întrucîtva miraculoasă de a duce mediul prea acid spre bazic și pe cel pe cel excesiv bazic în sensul contrar, nivelînd pH-ul în jurul valorii neutre, șapte.
Asprimea existenței, mediocritatea intelectuală și sentimentală a semenilor determină personajele să caute căi de acomodare care sînt, de fapt, dizolvări în amestecul comun, intrări în rînd. Ceea ce caracterizează lumea pe care o înfățișează Gabriela Adameșteanu este contradicția continuă dintre aspirația ieșirii din aliniere, revolta împotriva nivelării, și tendința sau presiunea din partea celorlalți de a reveni la o cale a „normalității” înțeleasă ca încadrare în media statistică. Dragostea, arivismul social, chiar și etalarea suferinței sînt moduri de a părăsi existența comună. Dar nisipurile mișcătoare ale banalității astupă orice tentativă de a săpa în ele.
Gabriela Adameșteanu expune toată această „filosofie” a vieții în mod cu totul inexplicit. Niciun moment, supratema cruzimii cu care lumea taie acutele oricărei existențe, corodează și dizolvă tot ce ar putea deveni monumental sau măcar însemnat nu este afirmată explicit, tezist, înfiptă în ochii cititorilor. Ajută la asta darul cu totul aparte al scriitoarei de a surprinde vorbirea personajelor și răbdarea ei (opusă celei puține a vremurilor) de a lăsa să se audă vocea lor, mai niciodată a ei. Prozatoarea își asumă doar rolul de dirijoare, indicînd precis „intrarea” fiecărui membru al bogatei sale orchestre. Oameni de tot felul sînt chemați foarte discret să ia cuvîntul, să își prezinte partitura. În schițe extrem de succinte, precum Ciobanul fără mioară, Ce e omul… sau Gelozie tîrzie și altele asemenea lor, ca și în aproape-romanul Dăruiește-ți o zi de vacanță ori în romanul Dimineață pierdută – capodopera indiscutabilă – relatarea faptelor este încredințată personajelor. Cred că, în literatura română a ultimelor decenii, Gabriela Adameșteanu are cele mai locvace, dar și cele mai convingătoare, verosimile personaje, fie că sînt sau nu credibile în ceea ce afirmă.
Cîndva, autoarea Provizoratului mi-a oferit spre lectură o monodramă, cred că era vorba să realizăm un spectacol-lectură care nu s-a finalizat. Am regăsit acest text, nu pot aprecia cît de modificat, în povestirea finală din volum, Dialog. Titlul este ironic, pentru că vorbește un singur personaj: bărbatul care-și incriminează partenera la despărțire pentru toate relele din viața lui (și a ei) și îi cere să dispară de lîngă el. Este o povestire sau piesă excepțională, de mare dramatism și imensă ironie conținută. În ea, ca și în celelalte proze, Gabriela Adameșteanu lasă personajul să vorbească, într-o retorică dramatică magistrală, și să osîndească, în numele „lumii” tentativa de a brusca normele ei („La defectele pe care le ai, inteligența n-are nicio valoare”). Inchizitorul de ocazie încheie cu replica din Ciuleandra a soțului ucigaș către soția oricum amuțită: „Și taci, taci, taci”. Dar în proza Gabrielei Adameșteanu nimeni nu tace.