După ce, în câțiva ani, a publicat mai multe romane „grele”, atât ca „alcătuire fizică”, dar, mai ales, ca tematică (dintre care enumerăm Sub vremurile securității, Pe ape învolburate, Caracatița nu doarme niciodată), ale căror trame narative sunt subsumate pătimirilor autorului în contact cu temuta instituție politico-represivă de tristă amintire, Niculae Manolache revine în actualitatea editorială cu o creație mai „blândă”, o „poveste-avertisment”, cu titlul preluat dintr-un film celebru din urmă cu mai mulți ani (Ziua în care vin peștii), care, la autorul nostru, capătă și un adaos lămuritor, Ziua când au venit peștii (Din poveștile Argeșului și ale Dâmboviței).
Dacă filmul eleno-britanico-american, cu acțiunea sa petrecută în insula Karos din Marea Egee, era, mai degrabă, o satiră la adresa consumerismului exacerbat și a unei lejerității vinovate, chiar criminale, cu catastrofale răsfrângeri ecologice, cartea lui Niculae Manolache, fără a fi moralizator-pedagogică, tratează subiectul cu maximă seriozitate, evident, cu mijloacele fanteziei epice, cu rădăcini în basm și legendă. Peștii care au venit, atât în Marea Egee, ca și în râul Argeș, din cauza acțiunilor criminale ale oamenilor, atât la nivel planetar, cât și, iată, local, românesc, erau, din păcate, morți. Iată de ce, în această proză găsim, atât într-o poveste de epocă, cât și într-una de actualitate, un avertisment despre unde poate duce distrugerea echilibrului naturii sau ignorarea legilor sale statornicite în milenii.
Așadar, reconstituind istorico-literar legendele celor două râuri, Manolache selectează ceea ce a fost definitoriu în existența lor zbuciumată, mai îndepărtată sau mai recentă, între care, desigur, și contribuția lor decisivă la întemeierea urbană a Bucureștilor, asigurând necesarul de apă locuitorilor orașului, în vremurile când apa era cărată cu sacaua și vândută din poartă în poartă.
Această carte, având în vedere publicul cititor căruia i se adresează, are înfățișarea unui povești, cu întâmplări și personaje – între care chiar cele două râuri – care dau acțiunii un necesar parfum de epocă medievală, dar și sarcasmul înfățișării aberantelor acțiuni demolatoare, cu disprețul lor binecunoscut față de natură și așezările umane, din epoca ceaușistă.
Pentru a-i da pregnanță poveștii și a-i sublinia dramatismul, autorul hiperbolizează natura, îi atribuie însușiri omenești (pădurile, cele două râuri vorbesc, își povestesc durerile, suferă, luptă), transfigurând-o într-un arhetip al binelui în confruntare cu forțele iraționale ale răului și distrugerii. Sunt precedee epico-narative care țin de basm și de legendă, pe care Manolache le inserează în poveste, născocind o grandoare care însă nu copleșește, ci îmblânzește, precum o întoarcere în copilărie.
Trebuie subliniat că autorul nu cade, cum aminteam la început, în capcana unui text didactic, ci realizează, cu mijloacele fanteziei literare, în care ficțiunea se împletește semnificativ cu faptul istoric, un parcurs narativ, atât spectaculos, cât și plin de învățăminte. Alternarea timpilor istorici, dialogurile pline de culoare și autenticitate, reflectând urgențele și obsesiile epocilor, ca și un crescendo narativ plin de suspans, cu pendulări între realism și poveste, țin mereu viu interesul cititorilor.
Autorul cunoaște în amănunt istoria locurilor și a personajelor care le-au dat viață, modul lor de a se purta și vorbi – boieri, sacagii, ciobani, arănuți, gloata veșnic manipulabilă, din epoca fanariotă, dar și politruci și activiști îndoctrinați ai partidului comunist, plini de zel caricatural, executanți ai aberațiilor „cârmaciului” demolator; o translație din vremuri îndepărtate spre secolul nu de mult apus, unite printr-un numitor comun: acțiunea distructivă a omului față de natura înconjurătoare.
Iată cum descrie autorul urmările „înființării” abuzive, prin vrerea unui singur om, a unui lac de acumulare, simbolic denumit de localnici „Lacul morților”: „Prin înființarea acestui lac de acumulare ce își putea găsi locul în altă parte, OMUL a întreprins o acțiune distructivă împotriva propriilor semeni, a desființat o așezare, un crâng și o biserică, veche de sute de ani, a distrus munca de o viață a familiilor, a schimbat în rău destinele oamenilor, oprind cursul normal al unor ape”.
„Cetatea Bucureștilor”, „Curtea Domnească”, „Podul Mogoșoaiei”, „Podul calicilor”, întâmplări din epoca fanariotă, cu răzmerițe și împăcări neașteptate, prietenii și adversități, înfruntări și înțelegeri profitabile, prind iar viață în paginile acestei cărți, ne evocă o lume peste care plutește aburul legendelor și al poveștilor întemeietoare.
Așa cum scrie Horia Gârbea în textul însoțitor de pe copera a patra a cărții: „realitatea și fantasticul se împletesc în chip fericit într-un fantasy plin de suspans, dar și de învățături. Scrise pentru copii, poveștile lui pot aduce bucurie și oricărui cititor”.