„Blendea – o istorie vizuală“ este un proiect ex po – zițional deschis recent în sălile Muzeului de Artă Craiova, care propune o perspectivă actuală asupra celor trei generații de artiști care semnează sub numele Blendea. Miza curatorială a proiectului este aceea de descoperi nu atât liniile de forță creativă transmise genetic și locul ocupat de aceștia în istoria artei românești cât, mai ales, acele repere valorice care susțin actualitatea discursului vizual, atât individual cât și în ansamblu.
Se pot spune, și chiar s-au spus multe despre artiștii din această familie, despre felul în care au reușit să ilustreze peste un secol de producție în spațiul vizual național, despre diversitatea personalității lor, deși pornesc de la un numitor comun, despre împlinirile fiecăruia dintre ei. O posibilă linie unificatoare a acestei istorii, din perspectivă antropologică /teoretică/critică, ar fi, pe lângă cea previzibilă, a legăturilor de sânge, și una care vizează coagularea, în adâncime, a unui tipar de gândire și chiar mai mult, a unui tipar general uman. Într-un spațiu cultural unde primele semne importante ale artei culte au apărut în secolul al XIX-lea, modernitatea autohtonă poate fi percepută ca un construct soft-conservator, din perspectiva artei occidentale. Această caracteristică, abuziv considerată defazare, marchează discursul vizual românesc până la începutul acestui secol, generația anilor două mii și cea ulterioară fiind primele care, măcar formal, încearcă să evadeze din această iluzorie și auto impusă povară. Termenul de „provincie“, asumat din perspectiva timpului nostru, are noi valențe, acelea ale unei identități care configurează cu fidelitate peisajul cultural, social și spiritual al acestui loc. Faptul că simbolismul și avangardismul au coexistat la noi, luându-și drept model pe Eminescu, este o ambivalență productivă, atât creativ cât și identitar. Această tușă eclectic conservatoare, care a preferat să izoleze excesele unui discurs artistic revoluționar în favoarea unor expresii vizuale „îmblânzite“, este una specific națională, a cărei metamorfoză poate fi ușor identificată în toată istoria artei românești. Chiar și în prezent, putem urmări o confruntare între opțiunea globalistă, adepta unui multiculturalism post național, și o regrupare a viziunii conservator-naționaliste în raport de contextul geo-politic, spiritual și cultural. Urmând această „linie de forță“, pe care generic o putem așeza sub semnul lui Iorga, încerc să conturez profilul fiecăruia dintre cei patru actanți ai acestui proiect, pentru a sublinia faptul că indiferent de discursul, la nivel formal, al fiecăruia dintre ei, amprenta lor rămâne una comună.
Vasile Blendea este cel care întemeiază această istorie, conferindu-i o dimensiune nostalgic-naturalistă, ale cărei esențe își au originea în curentul sămănătorist, inițiat de Nicolae Iorga, care domina peisajul cultural românesc la începutul secolului trecut. Personalitatea copleșitoare a acestuia a prevalat în fața consăteanului său Constantin Brâncuși, care îl sfătuise să rămână în Franța, după terminarea bursei oferită de Iorga la Școala română aflată în apropierea Parisului, la Fontenay-aux-Roses. Structura lui conținea însă o puternică componentă conservatoare, iar opera sa sculpturală și picturală, construită în armonie cu sine, s-a structurat pe două repere majore: respectul pentru valorile artei clasice și, implicit, pentru istoria națională. Construcția riguroasă și robustă, atât ca sculptor monumentalist cât și ca pictor atașat realității, este una dintre coordonatele care asigură o identitate, fără echivoc, a operei sale, ferindu-l de capcana unui manierism facil. Făcând parte din generația afirmată imediat după Marea Unire, opera sa, incluzând deopotrivă sculptura, pictura sau decorația murală, conține o accentuată dimensiune etică și o raportare serioasă față de actul artistic. Sunt valori al căror traseu va fi transmis, conștient sau la nivel subliminal, și generațiilor următoare.
Aceeași dimensiune etică, dublată de componenta rigorii profesionale, constituie axa definitorie și pentru Constantin Blendea. Traseul său profesional s-a orientat atât către restaurare frescă, unde a avut numeroase împliniri recunoscute la nivel internațional, cât și spre pictură, el rămânând o figură centrală în ambele direcții de manifestare, pentru a nu mai aminti și de vocația sa didactică, unde filiația cu Vasile Blendea este și mai pregnantă. În pictură, efortul de a produce sinteze vizuale care să-l reprezinte nu a fost un simplu gest de orgoliu artistic, ci unul de devenire în sine. Consolidarea unei viziuni estetice coerente de la o etapă la alta, care a mizat pe ideala armonizare dintre formă și culoare, se definește prin puritatea contururilor ce pun în valoare identitatea suprafețelor și a gamelor cromatice. Căutările sale, deși variate, sunt secondate de luciditatea creatorului conștient de mesajul pe care vrea să îl livreze. Este o aspirație aproape singulară în peisajul artistic românesc, aceea de a înțelege și a crea într-un registru care reprimă orice aplecare spre un spectacol auto-elogiativ.
În ceea ce privește discursul vizual al Mariei Mihalache Blendea, fie că ne referim la tapiserie, tehnica în care a excelat, sau pictură, pe care o decodez în aceeași vibrație emoțională și cheie stilistică, acesta se regăsește, în tiparul său profund, în consonanță firească cu cel al lui Constantin Blendea. Și la ea întâlnim același proces de limpezire a imaginii care ajunge, în faza ei finală, să fie definită de epura unei ordini conceptuale, grefată însă adânc pe rădăcinile tradiției culturale autohtone. O hermeneutică a imaginilor sale – mă gândesc la marile proiecte de tapiserie – configurează un univers imaginar, a cărui dinamică incită mai mult luciditatea decât contemplarea. Este reflexul unei gândiri artistice profunde, bine ancorate în realitatea acelui timp dar și a unei remarcabile sensibilități, acordată natural la vibrația locului.
Adriana Blendea, mezina familiei, este „o artistă sofisticată“, așa cu o surprindea Magda Cârneci, o personalitate puternică, pe cât de îngăduitoare cu ceilalți, pe atât de intransigentă față de sine. Lucrările sale se relevă ca spații dinamice, de o adâncă neliniște, hipersensibilitate și acuratețe profesională. Fiecare dintre ciclurile realizate, Auto Portrete, Alegorii, Volute și vârtejuri, Arbori și rădăcini, punctează cu claritate parcursul și direcțiile explorate, relevând febrilitatea căutărilor, intensitatea dialogului cu realitatea, dar mai ales cu sine. Discursurile sale vizuale sunt concepute în cheia unui realism sintetic care, în funcție de perioadă sau temă, se desfășoară într-o manieră liber expresionistă, pendulând de la intensități cromatice până la subtile și rafinate acorduri tonale ori complementare. Amprenta constantă rămâne însă ductul, artista având o preferință pentru linie, care se manifestă într-o manieră puternică, de sorginte neo-expresionistă. Încercările de convertire a figurativismului în abstract nu sunt duse niciodată până la capăt, artista rămânând atașată de „poveste“, înțelegând prin aceasta efortul ei, probabil subconștient, de reînființare, în dimensiunea etică și profesională, a unor valori moștenite și care îi confirmă pattern–ul artistic. Consider relevantă în acest secțiune generațională, dincolo de expresia individuală, accentuarea unei axe vizuale, dar mai ales de conștiință, care în pofida diferențelor formale, relevă coerența parcursului de adâncime, care transcende linia biologică, integrându-se în traseul culturii naționale, asimilate acum în paradigma identității europene.