Îmi amintesc că profesorul meu de limba română, din anii primei școlarități, Emil Bârsan, vorbindu-mi/ vorbindu-ne despre poezia română, de după Eminescu, punea, în capul listei, într-un top al său, pe Tudor Arghezi. Oricît aș fi vrut să îi dau dreptate, pe lista mea, în măsura în care eram capabil să fac un top personal, îl treceam pe Blaga. Apoi pe alții, Arghezi era în afara podiumului meu imperfect firește, constituit ad-hoc. Mai tîrziu, întîlnindu-l pe Nichita Stănescu la terasa de la fostul sediu al Uniunii Scriitorilor, într-un grup de optzeciști tineri și flămînzi de poezie fiind, am ascultat preț de cîteva ore o argumentație pasională, un panegiric pentru poezia lui Tudor Arghezi. Noi, care fluturam cărțile unor Virgil Mazilescu, Marin Sorescu, Mircea Ivănescu sau chiar Nichita Stănescu, ca steaguri călăuzitoare, îl ascultam, dar nu foarte convinși. Dar ne plăcea discursul, presărat cu nichitisme, adevărate volute poetice care îl aveau la bază pe Arghezi. Nichita știa și multe versuri din Arghezi pe de rost, pe care le recita cu mult patos. Îmi amintesc, între altele, faptul că Nichita spunea despre Arghezi că a dat cuvîntului carne, carnație, că pînă la el poeții flenduriseră cuvintele, că Arghezi este un apostol al lui Eminescu.
Student fiind, la unul dintre examenele de an mi-a căzut subiectul de bază legat de estetica poeziei argheziene, în contextul evoluției esteticii interbelice. Am argumentat pro domo subiectul, am luat nota maximă, dar la final i-am spus profesorului că Arghezi nu este în lista mea de poeți care să îmi placă la modul deosebit. Profesorul Petru Ursache era cu carnetul meu de student în mînă, tocmai trecuse nota, după care mi-a zis mai în glumă, mai în serios: „Dacă știam, te picam ca să citești o vară întreagă numai Arghezi, și apoi să îmi spui dacă îți place sau nu poezia lui. Arghezi, să știi de la mine, nu se lasă descoperit din prima, îți trebuie o anumită pregătire și o anumită vîrstă ca să îl înțelegi, ca să îl simți.“ Nu aveam vîrsta, probabil. Și nici pregătirea.
Cu această obsesie, a vîrstei la care poate fi citit Arghezi, i-am tot deschis cărțile. Și trebuie să recunosc astăzi, ca să-l simți pe Arghezi trebuie să te pregătești îndelung, să trăiești intens, să vezi dincolo de aparențele lumii imediate.
Cu mîna pe inima îmbătrânită de poezie pot spune că Arghezi este un vizionar și un înțelept. Metapoezia, reflecția asupra actului scrierii, asupra „meșteșugului“ și asupra limitei cuvîntului anticipează în mod evident preocupările generației optzeciste. Pentru poeții optzeciști, textul devine un spațiu autoreflexiv, iar literatura își asumă propria artificialitate. La Arghezi, această conștiință a limbajului apare sub forma tensiunii dintre inspirație și meșteșug, dintre har și trudă, ceea ce îl transformă într-un precursor direct al textualismului ulterior. Astfel, Arghezi nu distruge tradiția, ci o deformează creator, ceea ce definește (și) poezia optzecistă. Recitindu-mă astăzi, mă descopăr mai arghezian decît puteam să îmi imaginez vreodată. Și trebuie să recunosc, poezia lui Arghezi nu ți se oferă, poezia lui Arghezi se cîștigă.
Arghezi spune, la un moment dat: „A vorbi despre Eminescu este ca și cum ai striga într-o peșteră vastă.“ După ce îl citești pe Arghezi, îți vine să completezi: Iar a vorbi despre Arghezi, e ca și cum ecoul peșterii vaste ți-ar răspunde cu o voce sacramentală.
Într-un alt loc, a spus despre influența uriașă a lui Eminescu asupra literaturii române: „Este adevărat că Eminescu a pustiit teritoriul literaturii pe o suprafață de treizeci de ani pătrați după el.“ Prin această formulare paradoxală, Arghezi voia să spună că geniul lui Eminescu a fost atît de mare încît, după el, mulți poeți au rămas fără glas propriu, dominați de modelul eminescian.
Îți vine să răspunzi: Este adevărat că Arghezi a sufocat din fașă pe orice poet care a vrut să-l imite, ca și cum vrăbiile nu se mai aud cînd începe să cînte o privighetoare.
Acum am înțeles de ce m-am ținut departe de poezia lui Tudor Arghezi o vreme, geniul, ca o adevărată fata morgana, îți fură orizontul tău pentru a te rătăci în orizontul lui.