După ce că, oricum, erau reci ca gheața față de ceilalți oameni, ca să nu spun mai mult, acum domnii cu apucători dictatoricești ar cam vrea să fie și nemuritori. Dar, domnilor tovarăși, reuniși la Pekin săptămânile trecute, „nemuritor și rece“ nu mai poate fi nimeni altcineva decât Hyperion, cel creat de unu’ Eminescu, un poet român. El este într-adevăr nemuritor, dar nu așa cum vreți voi să fiți.
Unul dintre pretendenții la nemurire, acela care se face că habar n-are de câte ori vine vorba de vreo acțiune ticăloasă a sa împotriva cuiva care nu-i convine, cetățean, țară străină, orice și oricine, acela ar vrea să i se trimită resturile dronei căzute pe blocul din Galați, ca să le analizeze ei, acolo, obiectiv și neutru.
În urmă cu câtva timp, circula un banc semnificativ – ca atâtea altele – despre niște oase descoperite în Ungaria. Legenda spunea că Attila, celebrul strămoș-simbol al maghiarilor, ar fi dorit ca, după ce moare, să fie îngropat undeva unde oasele lui să nu mai poată fi găsite de nimeni, niciodată. Legenda spunea chiar că locul ar fi, undeva, adânc, sub Dunăre. Unde s-au descoperit cele din bancul nostru nu știu să se fi precizat. Poate da, poate nu. Cert este că arheologii ori scafandrii care au dat de ele aveau motive să creadă că ar putea fi oasele fabulosului personaj istoric. Le-au analizat savanți maghiari, nemți, CIA-ul, și alții din zona vestică. De la Moscova a venit propunerea să le fie trimise celor de la KGB, care sunt specialiști în asemenea anchete. După vreo săptămână a venit răspunsul, constând într-un sac cu oase sfărâmate, însoțit de o frază bătută la mașină: „E Attila, a mărturisit!“
Sigur, drona kremliniotă căzută la Galați n-a reușit să facă din nimeni, slavă Domnului!, încă – repet: încă – o viitoare mână de oase, dar nu-i timpul pierdut dacă muritorii noștri care ne conduc o să continue ca până acum. Povestea bancului cu oasele lui Attila (sper să nu se supere poporul vecin și prieten; nu despre domnia sa e vorba aici) a fost invocată pentru a demonstra expertiza rusească în asemenea cazuri complicate.
Sfruntatele afirmații care vin de la Kremlin de câte ori acest sediu al multor rele este bănuit de încă un fapt abominabil, fie că sunt rostite de vreun purtător de cuvânt, fie chiar de șef, trimit la un cunoscut mecanism infantil. Să ne amintim: spargi geamul cu o piatră, iar când ești învinuit că ai făcut-o, faci pe – cu o vorbă rusească, nu degeaba păstrată și în alte limbi – niznaiul. Nu i se spunea lui Gromyko, la Consiliul de Securitate al ONU, „Mister Niet!“?
O altă formulă infantilă, practicată și acum de Putin în legătură cu drona căzută pe blocul din Galați, ar putea fi asemănată cu o legendă despre copilăria corsicană a lui Napoleon Bonaparte. Cândva, demult, am avut în mână o carte cu anecdote istorice. Aș da nu știu cât să o mai pot răsfoi. Acolo erau mai multe povestiri scurte despre eroul de la Waterloo (chiar dacă a fost înfrânt, la 18 iunie 1815, acolo, tot învinsul e mai cunoscut). Într-una dintre povestioarele despre copilăria învingătorului de la Marengo, Austerlitz etc., se relata că îi lovea cu pietre pe frații lui mai mari, apoi se ducea fuga-fuguța la madam Bonaparte (știți, cea cu „purvu că sa dur“), să-i reclame că ei au „ridicat piatra“, adică au aruncat-o în el. Și, când veneau victimele agresiunii, cine mințea, în opinia mamei eroului? Cei loviți. La altă scară, așa face și viteazul de la Kremlin, nici mag, nici vrăjitor, numai un simplu (?) criminal de război, falsificator și mincinos cu expertiză (în asta): invadează Ucraina și pe urmă declară că Ucraina e agresorul! Trimiteți-ne resturile dronei și vă vom spune cine a lansat-o, anunță cu o nerușinare specifică experților KGB. Nu mai e nevoie, pentru cine s-ar aventura să citească acest text, să mai enunț câteva nume de protestatari în moartea cărora Kremlinul declară că nu e implicat: Anna Politkovskaya, Boris Nemțov, Alexei Navalnîi. Și când te gândești că individul care a comandat atâtea crime, de război sau de pace (iertare, Lev N. Tolstoi) se duce la Pekin și discută cu XI Jinping, un mai abil dictator decât el, despre cercetările asupra nemuririi. Sigur și despre altele, dar ceea ce sare în ochi e dorința asta dementă să afle cum ar putea deveni veșnic. Deocamdată a scăpat de criteriul democratic ce dictează numărul de mandate (două) de președinte și este mereu reales, într-o democrație originală.
Dar: nemurirea, domnilor dictatori din Est, nu e pe persoană fizică, nici acolo, la Pekin, cum nici în altă parte nu e. Nemurirea e, în general, o speranță a popoarelor. Toată răceala aia cinică, la umbra căreia dictați crime, nu vă poate face asemenea lui Hyperion al lui Eminescu, așa cum vă spuneam mai sus.