Începutul imnului național are un conținut filosofic cu totul surprinzător. La o adică, acest „deșteaptă-te“ ar putea fi înlocuit cu „trezește-te“. Deci, oamenii trebuie treziți dintr-un somn lung, toropitor, care dacă ar mai dura ar fi poate însăși moartea. În context laic, deșteptarea aceasta reprezintă învingerea stării de somnolență fanariotă și triumful unei alte vieți, aflate sub zodia occidentalizării. Pe atunci, după cum știm buna colaborare dintre Napoleon al treilea și Cuza au scos principatele române din ișlic și șalvari și le-au înscris pe o altă orbită a istoriei. Dar gândul merge mai departe de atât. Acest „trezește-te“ nu poate să nu ne înfioare și să ne facă să ne gândim la pagini din evanghelii, în care personaj principal nu este altul decât însuși Hristos. El are puterea să învieze oameni, să-i aducă deci la viață și astfel să biruie moartea. În afară de învierea sa care are loc la miezul nopții, un alt mare eveniment este acela al învierii lui Lazăr cu o săptămână înainte, miracol petrecut nu noaptea, ci ziua, și având nenumărați martori spre deosebire de Învierea Domnului care nu a avut ca martor pe nimeni. Parcă ne răsună în auz strigătul lui Isus, „Trezește-te, Lazăre, Vino!“ Iar acesta iese din criptă fără să-i tremure pașii. Așadar, deșteptarea României este ca o Înviere. Din câte ne aducem aminte, Hypnos și Thanatos sunt frați. Așa ne învață mitologia elenă. Zeul somnului și zeul morții sunt într-o rudenie de gradul unu. Acela al cărui somn e foarte greu riscă să nu se mai trezească. Iar trezirea lui, dacă are loc, presupune un efort excepțional care se traduce prin înviere. Nu degeaba spune Shakespeare în Hamlet: For in that sleep of death what dreams may come… Sleep of death, somnul morții, nimic mai înfricoșător. Sau cum a spus parcă un poet român: „Nu de moarte mă cutremur, ci de veșnicia ei“… Dar ideea principală e una singură: moartea oricât de veșnică ar părea și de tiranică, până la urmă poate fi înfrântă. Există cineva mai puternic, deoarece între beznă și lumină puterea adevărată o are aceasta din urmnă și nu întunericul. Dacă am mers într-o asemenea direcție, este imposibil să curmăm firul speculațiilor. Care unde duce? Tot spre mitologie din care se desprind figuri speciale cum ar fi Deukalion și Pyrra sau Pygmalion și Galateea. În aceste cazuri nu mai e vorba neapărat de înviere, ci de… despietrire… Sculptorul se îndrăgostește de propria sa operă și, pur și simplu, suferă îngrozitor că aceasta nu e vie. Dorința lui este aceea de-a da viață statuii, ceea ce până la urmă e tot o înviere. Despietrirea tocmai asta reprezintă. O piatră, oricât de frumos ar arăta, e, totuși, moartă. Trebuie adusă la viață printr-un mijloc care depășește măiestria artistului. Degeaba, cu alte cuvinte, e artistul mare, dacă nu e în stare să învieze ceea ce a sculptat sau a pictat. Iată că ajungem în zona care ne-a preocupat de la bun început. Deșteptarea poate fi văzută și ca o înviere, dar și ca o despietrire. România adormită e România împietrită. Este un organism prin care nu mai circulă curenții vitali, este ceva mort, iar noi, în comunism de exemplu, eram ca morți și nu mai așteptam nicio deșteptare sau înviere. O țară moartă era țara condusă de Ceaușescu, în ciuda tuturor festivalurilor gen Cântarea României care aveau loc. Nu ne-am întrebat niciodată de ce un om mort, un cadavru deci, e mai greu decât un om viu? Ba ne-am întrebat dar nu am găsit răspunsul potrivit. Cadavrul este mai greu fiindcă este numai piatră, materie, este somn pietrificat. Omul viu e mai ușor pentru că viața îi dă o formă de elevație sau de levitație care-l face să învingă gravitația. Cu acet prilej, îmi amintesc de volumul genial al Simonei Weil, Greutatea și harul, în care cele două mărimi sunt puse față în față, într-un raport antinomic absolut necesar. O Românie trezită din somn este astfel înviată, despietrită și, logic, mai ușoară. Și acum traversăm o perioadă de somnolență și de împietrire. Ne zbuciumăm, dar după toate aparențele în zadar. De altminteri, întreaga civilizație se află în același impas. Și totuși, dacă ar fi să formulez o prognoză asupra istoriei care se face sub ochii noștri, aș spune că nu curenții vitali ne lipsesc, ci coerența lor. Lumea este vie, dar haotică. Nu-i de preferat nici să fie cosmică și moartă, dar prin structurarea tuturor tendințelor pozitive, putem să învingem narcoza, letargia, apatia, dacă nu chiar lehamitea care ne domină. De aceea, an de an, când prăznuim Învierea Domnului ar trebui să luăm în calcul toate aceste aspecte. Învierea este reperul suprem, dar lumea este alcătuită din milioane de învieri pe care virtual le purtăm în noi și doar trebuie să le scoatem din amorțire. Potențialul de-a fi viu este uriaș, asta trebuie reținut. Nu-i nevoie decât de o scânteie pentru a aprinde mirifica vâlvătaie a creației prin care omul își poate trăi propria înviere. Acestea sunt doar cuvinte? Sunt și cuvinte. Au mai fost folosite în istorie și vai, sensul lor a fost deturnat, dar până la urmă tot ne-am trezit. Sau nu? Deșteaptă-te, române!