Cristian Pătrășconiu: O spuneți des și dum neavoastră: vă cam luptați cu timpul… De ce? De când?
Ștefan Mitroi: De pe la începutul copilăriei, când am ieșit cu mama la poartă să ne uităm la convoiul funerar ce trecea pe drum. Îl duceau pe unul dintre bătrânii satului la groapă. Adică așa avea să se întâmple și cu bătrânii care erau bunicii mei? Da, mi-a răspuns mama, dar mai încolo, mai e mult până atunci. Nu știam ce e multul pe vremea aceea. Abia începusem să înțeleg ce este puținul. În mai puțin de un an a venit rândul bunicii să fie condusă pe ultimul drum. Murise pentru că era bătrână. Și era bătrână pentru că trecuse timpul peste ea. Și-o să fii și tu bătrână într-o zi? am întrebat-o pe mama. Și eu, am auzit-o spunând. Timpul nu iartă pe nimeni! Adică nici pe tine? Nici! Am fugit în fundul grădinii, ca să pot plânge în liniște. Trebuia să fac ceva ca mama, și nu numai ea, toți oamenii, tineri sau mai puțin tineri, pe care îi cunoșteam, să nu moară niciodată. Din ziua aceea a început lupta mea cu timpul. Știu că va câștiga el, dar eu duc lupta începută atunci mai departe.
Uneori e mai bine să pierzi, nu? Asta ați spus cândva – că sunteți un „pierzător de meserie“.
Da, așa este. M-am ferit de câștigurile obținute cu prețul pierderii demnității. Puteam de atâtea ori să fiu câștigător, dar am preferat să pierd, ca să-mi păstrez stima față de mine însumi și buna relație pe care o am cu singura mea inimă. Am ținut mereu cont de sfaturile ei. Să vă dau un exemplu. După absolvirea facultății, am fost, timp de două luni, procuror la Alexandria, adică la numai 15 kilometri de satul în care trăiau părinții mei. Mi-au ajuns cele două luni pentru a-mi da seama că nu mă potriveam deloc cu profesia pe care o aveam. Într-o zi m-am pomenit cu o femeie, care semăna cu mama, că vine să-mi pupe mâna. Abia am reușit să mă feresc. Eu nu-i pupasem mamei mâna niciodată. M-a cuprins o imensă rușine și-am decis, la îndemnul repetat al inimii, să plec din procuratură. Ceea ce s-a și întâmplat, su părându-mi cu asupra de măsură tatăl, care n-a vorbit aproape un an cu mine. Am ales un alt drum profesio nal, mai nesigur și mai prost plătit decât cel dinainte. Nu știu nici acum dacă am făcut bine. Poate că am pierdut. Dar nu-mi pare rău. Și știți de ce? Pentru că am mers pe mâna inimii!
Revin, cu voia dumneavoastră, la bătălia cu timpul. În mod obișnuit, această bătălie e (cam) pierdută. În literatură, oare, ea ar putea fi câștigată?
Literatura nu-i poate scăpa nici măcar pe marii scriitorii de moarte. Îi poate apăra însă de moartea de după moarte, care este uitarea. Pe măsură ce omul înaintează în vârstă începe să se împace cu gândul finitudinii. Îl sperie însă perspectiva sumbră a uitării. Adică să nu te mai țină minte nimeni? Poate doar crucea pe care îți este numele scris. Dar și memoria acesteia este scurtă. Mai scurtă, în orice caz, decât ținerea de minte a cărților foarte bune. Autorii acestora n-au cum să fie uitați. Cu alte cuvinte, ei mor mai târziu decât oamenii obișnuiți. Unii nu mor niciodată. Sunt, deși li s-a șters prezența fizică de pe lume, mai vii ca oricând. Și asta datorită operei lor. Dar sunt puțini, chiar foarte puțini, cei cu un astfel de noroc.
De ce ați vrut să vă faceți scriitor înainte de a știi ce e literatura?
M-am născut, cum îmi place să spun, cu două mari puteri, zic mari în raport cu vârsta mea mică de atunci, puterea de mă mira și puterea de a iubi. Mă miram de tot ce se întâmpla în jur. Am început cu Lumina Învierii, căci m-am născut în noaptea de Paști. Cu lumina zilei m-am întâlnit un pic mai târziu. Doar mirându-mă, am început, cât de cât, să înțeleg lumea în care mă aflam. Și mi-am dat seama că erau destule lucruri în ea cărora simțeam nevoia să le spun că-mi vine să mor de dragul lor. Bunăoară, revăsatul zorilor, zborul păsărilor, cerul, ploaia, copacii, casa cu două odăi sub acoperișul căreia trăiam împreună cu părinții mei, prima ninsoare a iernii, oamenii de zăpadă, venirea primăverii, cântecul cucului, întoarcerea berzelor la cuiburi, serile de vară, mirosul strugurilor, toamna. Cum să fac, însă, ca toate acestea să priceapă ce le spun? Cuvintele rostite se pierdeau repede. M-am gândit că dacă le-aș pune pe hârtie aș putea să le prelungesc viața. Nu știam că asta înseamnă literatură. Am aflat abia peste câțiva ani asta.
Ștefan Mitroi: născut la Siliștea. Sună puțin a Marin Preda, nu?
Siliștea, nu Siliștea-Gumești! Sună mai degrabă a Constantin Noica, marele meu consătean. Doar ce întindeam mâna peste gârlă și atingeam conacul familiei sale. E tot acolo și azi. A nu se înțelege că nu m-aș fi simțit la fel de onorat să fiu din același sat cu Marin Preda. Suntem, totuși, din aceeași lume mică, din care el a făcut o lume mare, poate cea mai mare dintre lumile posibile.
Așadar: Marin Preda. În câte feluri l-ați cunoscut?
În două feluri, dacă e să mă refer la omul care a fost. O dată, când era viu, și altădată, întins, din nefericire, pe năsălie. Eram elev de liceu la Alexandria, și Marin Preda, care tocmai publicase romanul Delirul, a venit la o întâlnire cu cititorii în sala de spectacole a Casei de Cultură din localitate. Bineînțeles că n-am putut să ratez o astfel de ocazie. Regret, însă, și acum că n-am izbutit să-mi înfrâng timiditatea și să merg să-i cer un autograf. Alții, mai îndrăzneți decât mine, au făcut-o. Ocazia cealaltă aș fi vrut s-o ratez. Eram student la Iași în ultimul an, și am venit cu un tren de noapte la București pentru a-mi lua rămas bun de la marele meu conjudețean. Făcusem la fel și cu Zaharia Stancu, cu șase ani în urmă, când nu terminasem încă liceul. Acestuia i-am adus chiar un pumn de țărână de acasă, pe care am presărat-o pe mormântul său de la Bellu.
V-ar fi plăcut ca Marin Preda să vi se uite peste umăr în timp ce scrieți? Sau poate chiar se uită?
Nu știu dacă peste umăr, dar prin gânduri mi se uită, deseori. Ba chiar îmi zice câteodată: E adevărat c-ai zis de mai multe ori că tu ai venit pe lume ca să scrii Moromeții, dar ți-a luat-o altcineva înainte? Adevărat, răspund, dar să știți că nu sunt deloc supărat pentru asta. Vă sunt chiar foarte recunoscător. Ați scris despre tatăl dumneavoastră ca și cum ați fi scris despre tatăl meu. Ca să nu mai vorbesc despre satele noastre, care seamănă leit.
„Am simțit că am biografie când mi-au murit părinții“. De ce o asemenea afirmație?
M-am simțit dintr-odată foarte singur. Numai eu cu viața mea. Aș fi vrut să iau oricât era nevoie din ea, ca să-mi aduc părinții înapoi. Să le dau adică din anii mei, chiar dacă asta însemna ca mie să-mi rămână mai pu țin de trăit. O să vă mirați, dar, într-un fel, mi-a prins bine, ca scriitor, nu ca om, pier derea suferită.
E nevoie de su ferință, e nevoie să treci printr-un război, ca să ai despre ce scrie, iar ceea ce scrii să aibă greu tatea realității. Războiul meu tocmai se întâmplase. M-am întors din el cu sufletul rănit, începând să în țeleg, în timp ce aștep tam să mă vindec, că sunt un om cu bio gra fie, adică un pic mai mult decât un om sin gur. Puteam, în fine, spera să devin scriitor.
E greu să fii scriitor astăzi? 2026, imediat după primul sfert de secol 21, cu rețele sociale, cu Inte ligență Artificială, cu biblioteci și librării tot mai goale ș.a.m.d…
Destul de greu. Din cauza ignoranței naturale, nu a inteli genței artificiale. Sunt tot mai puțini oamenii care citesc. Ignoranța e dobândită în anii de școală, unde există un tot mai mic interes pentru scriitorii de azi. Nici cu clasicii nu mi-e rușine. Am auzit că până și unii dintre ei au fost scoși din manuale. M-aș bucura să fi auzit greșit. Adevărat, cărțile nu pot salva lumea, dar o pot face un pic mai bună, iar lumea e alcătuită din oameni. Mai cu seamă din oameni care nu prea mai citesc, dacă ne referim strict la lumea românească. Încă nu e târziu ca lucrurile să se schimbe în bine.
Care e cartea la care țineți cel mai mult?
Nu e doar o singură carte. Sunt mai multe. Una dintre ele este, se înțelege, Moromeții. Alta, Război și pace a lui Tolstoi. Mai sunt Frații Karamazov a lui Dostoievski, Memorialul mănăstirii a portughezului Saramago, Poeziile lui Eminescu, Poeziile lui Pessoa, Poeziile lui Zaharia Stancu. Cartea la care țin cel mai mult are dimensiunile unei biblioteci. Nu una de academician, una mică, a unui preot sau învățător de țară.
Care e cartea dumneavoastră la care țineți cel mai mult?
Dulce ca pelinul, și nu pentru că mi-a adus Premiul Academiei Române pentru proză. Poate că nici nu este cartea mea cea mai bună. Sunt însă toți ai mei în paginile ei, începând cu străbunicii, Anca și Badea Ghinea, continuând cu bunicii, Tudora și Ion Mitroi, Nicula și Gheorghe Dan, ajungând apoi la Ioana și Vasile Mitroi, cei ce mi-au dat viață, iar la urmă de tot, și la mine. E aproape tot satul meu în această carte. Toate numele din ea sunt reale, toate așa și întâmplările despre care vorbesc. Îi mulțumesc unchiului Ivan, fratele mai mic al tatei, fiindcă mi-a pus la dispoziție memoria lui, fără de care mi-ar fi fost greu să povestesc despre niște vremuri pe care nu le-am trăit. Până și boierul Noica e prezent în această carte, despre care am spus de mai multe ori, fără să exagerez, că e biografia mea înainte de a mă naște.
Cea mai frumoasă perioadă pentru literatura dumneavoastră?
Cea când nu publicasem nicio carte, când aveam o grămadă de visuri. Atunci a fost cel mai frumos. După aceea, grămada cu pricina s-a subțiat. Nimic mai trist decât atunci când îți vezi toate visurile împlinite. Cum așa? pot fi întrebat. Simplu! Visurile sunt flacăra, împlinerea lor, cenușa! Noroc că nu se împlinesc niciodată toate. Asta și explică de ce literatura pe care o scriu trece prin scurte perioade de fericire și acum.
Și cea mai frumoasă amintire literară la posesor? Sau – haideți, nu una, ci – cele mai frumoase trei amintiri legate de literatură (și de actorii / actanții ei) pe care le aveți?
Aveam 21 de ani și am venit de la Iași la București, împreună cu o colegă de facultate, pentru a sta de vorbă cu părinții lui Nicolae Labiș, care locuiau într-un bloc din Berceni, parcă. Colega mea era din Mălini, vecină de casă cu familia Labiș. Se cunoșteau bine. Ne-au primit ca pe niște rude. A ieșit, din discuția noastră de câteva ore, un reportaj pe care l-am publicat în revista Opinia studențească. Se intitula Elegie pentru un băiat de vârsta mea care amenința să fie geniu.
O altă întâmplare, tot din vremea studenției. M-am numărat printre cei șapte poeți tineri aleși de Laurențiu Ulici să citească pe scena Festivalului Național de Poezie de la Iași. A fost prima și ultima ediție. A doua zi, m-am plimbat câteva minute cu Geo Bogza prin Parcul Copou, ținut de braț de Domnia Sa. Ce privilegiu imens, mai cu seamă că asta se petrecea sub ochii curioși ai teiului lui Eminescu!
Ca să vin mai încoace, în 2011, am luat un premiu la Madrid. Era și fostul președinte Emil Constantinescu acolo. Și mai era cineva, un scriitor francez, premiat și el, pe care-l chema Michel Houellebecq. N-auzisem până atunci de numele lui. Am petrecut până spre miezul nopții într-un bar din centrul Madridului. Mi-a dat și un autograf, dar pe o carte de-a mea, el neavând niciuna dintre cărțile sale la el. În noaptea aceea s-a mai întâmplat ceva. A murit Václav Havel.
Cu ce aveți o relație mai bună (cea mai bună): cu proza sau cu poezia? Știu, să nu credeți că nu știu, că scrieți și teatru…
Am scris teatru. Cât privește proza și poezia, am o relație bună cu amândouă. Niciodată nu aleg eu, ci ele. Eu nu fac decât să mă conformez voinței lor. Încerc să n-o înșel pe niciuna, în defavoarea celeilalte. Le iubesc, dacă mă pot exprima astfel, pe amândouă în egală măsură. Nu știu dacă dragostea lor pentru mine este, tot așa, egală. Dar asta n-are nicio importanță.
Credeți că există o proză sudistă la noi? Și, dacă da, care ar fi cele mai pregnante trăsături ale acesteia?
Nu m-am gândit niciodată să împart proza pe puncte cardinale. Dacă e să vorbim de o proză sudistă, adică de autori precum Marin Preda, Ștefan Bănulescu, Mircea Nedelciu, Zaharia Stancu, poate și Fănuș Neagu, se simte în paginile lor respirația câmpiei. Ca și curgerea nesfârșită a cerului, care e întotdeauna înalt, împrumutând din înălțimea lui cărților semnate de toți aceștia. În sens estetic, desigur. Oamenii din aceste cărți, pentru că literatura este despre oameni, în primul rând, sunt nițel mai repeziți la vorbă decât cei de la munte. Este un tribut pe care îl plătesc câmpiei, unde crivățul, neavând ce să-i stea în cale, e mai iute și mai gălăgios decât în alte zone geografice.
Sunteți acolo, în ea?
Vă răspund ca la Radio Erevan: N-am primit scrisoarea dumneavoastră! Lăsând gluma deoparte, nu eu sunt cel ce trebuie să spună asta. Da, mă simt de acolo. Sunt un om din sud. Poate că am și eu un locșor în literatura din apropierea Dunării. Nu ascund însă faptul că nutresc în secret visul de a fi din toată literatura română, în integralitatea ei.
Care e întrebarea de care vă temeți cel mai mult (acum)?
De cine îmi este mai frică, de moarte sau de viață? Pentru că nu prea știu ce să răspund. Mi-e frică de amândouă. Nu mereu, cîteodată. În zilele acestea, mai mult de ultima. Cum adică să-ți fie frică de viață? m-ar putea lua cineva la rost. I-aș răspunde așa: nu e vorba de viața mea, am învățat în atâta amar de vreme cum s-o pun la respect. Viața mea e o biată furnică în comparație cu viața multă a lumii, care a luat-o cam razna în ultimul timp. Își pune singură pistolul la tâmplă. E cu degetul pe trăgaci. Dacă o apucă o nebunie mai mare decât asta ce deja a apucat-o și trage? Poate că nu mi-ar păsa, dacă n-aș ști că sunt cuprinse în ea și viețile copiilor și nepoților mei. Ba chiar și viața mea, ce a cam trecut de amiază, se apropie cu pași nesăbuiți de seară. Așa că, în ce mă privește, nu am cine știe ce de pierdut.
Cu toatea astea, aș minți dacă aș zice că mi-e mai puțin frică de moarte decât de viață. Și nu mă refer atât la moartea mea, care este și ea tot o furnică, ci la moartea cealaltă, mare, a lumii. Întorcându-mă la mine, uneori chiar îmi vine să mor de drag, când mă gândesc c-o să mor într-o zi și că ziua aia stă pe undeva prin apropiere la pândă. Sunt, cum sună titlul unei cărți de poezie ce mi-a apărut recent la Editura Junimea, Om de pământ. Moartea o să fie ca un fel de întoarcere acasă. O întâlnire cu toți ai mei, cei din trecut.
Cum ați plecat de acasă? Și cum vă întoarceți acasă?
Tocmai ce v-am răspuns la ultima întrebare. E vorba de ultima întoarcere acasă. În privința întoarcerilor de până atunci, revin în locul unde m-am născut tot sperând să regăsesc lumea ce-a dispărut. Caut satul copilăriei peste tot. Nu-l mai găsesc, chiar acolo în sat fiind. Mai are puțin și intră de-adevăratelea în pământ școala în care am învățat. N-aș fi crezut că și școlile mor. Dar chiar asta se întâmplă. Și nu doar la mine în sat, ci, din păcate, cam peste tot.
Cum am plecat de acasă? Crezând că sunt gata să aparțin unei lumi mai mari, cea mică, pe care tocmai o lăsam în urmă, nu mă mai încăpea. Pentru a-mi da sema, peste ani, că doar în lumea aceea mică eram cu adevărat în largul meu. În asta mare, prin care tot umblu de când mi s-a terminat copilăria, am tot mai des sentimentul că sunt un străin. Și fug iute înapoi ca să-l caut pe copilul care am fost. Nu-l mai găsesc pe nicăieri. Cum nu mai găsesc nici lumea lui. Sunt tot mai convins că viața părinților mei, care n-au plecat niciodată de acasă, a fost mai adevărată decât viața mea, pe care o socotesc, în cunoștință de cauză, greșită. D-asta și scriu cărți de ficțiune, ca s-o corectez, atât cât mai poate fi ea corectată.
Îi mai trimiteți, așa cum făceați când erați copil, câte o scrisoare lui Dumnezeu?
În fiecare zi. Îl rog un singur lucru în scrisorile pe care I le trimit: Să existe! În ciuda faptului că eu cred că există. Cea mai bună dovadă în acest sens sunt chiar eu. M-am născut într-o casă în care nu exista nicio carte. Tata avea patru clase, iar mama nu știa să scrie și să citească. N-a venit din familie dorința de deveni scriitor, ci de undeva de mai sus. Nu se pomenise nimeni în satul nostru care să scrie poezii. Fratele tatei, Dudică, om hâtru, pus mereu pe glume, mă întreba când venea pe la noi, e adevărat, nepoate, că vrei să ajungi ca Eminescu? Aș vrea eu, îi ziceam, fiindcă sigur încă de pe atunci că așa ceva nu e cu putință. Adică să înnebunești? se mira unchiul Dudică de răspunsul pri mit. N-am înnebunit. Și nici Eminescu n-am ajuns. Poate doar o palidă umbră a lui. Nu mi s-ar fi întâmplat nici asta, dacă nu m-ar fi ajutat mereu o mână necunoscută, care a așternut deseori pe hârtie, în lo cul mâinii mele drepte, cuvinte pe care eu n-aș fi fost în stare să le scriu. Am câteodată motive să cred că mâna aceea, care-mi sare în aju tor și acum, îi aparține lui Dum nezeu.
Ce îi (mai) scrieți acum? Ce sau despre ce îi mai scrieți acum?
Îl rog, așa cum deja v-am spus, să existe. E singurul lucru pe care I-l cer. Mai departe știe El bine ce are de făcut. Mă bântuie în unele nopți gândul c-ar putea să fie altfel. Nu cred să se afle pe lume vreo frică mai mare decât cea pe care o simt eu atunci. Aproape că-mi vine să urlu. Ce rost au toate astea, dacă este într-adevăr așa? Adică murim pentru totdeauna? Veșnicia este chiar fără sfârșit? N-o să mă mai țină niciodată mama în brațe? Timpul n-are niciun stăpân? Cine face să se învârtă, întotdeauna cum trebuie, miliar dele de rotițe ale ceasului care este universul? De ce să mai vrei să fii om? Cum să înduri o viață lipsită complet de speranță? Chiar sun tem singuri? Nu mi-e rușine să recunosc că mă podidește plânsul și că strig, cât mă țin puterile, în gând: Orice! Numai asta nu!
Cum credeți că e mai bine: să îi cunoști sau să nu îi cunoști pe autorii cărților de literatură?
Pe unii autori, da, pe alții, nu. Îi am în vedere doar pe scriitorii ale căror cărți contează. De pildă, eu, unul, n-aș vrea să-l cunosc pe Sadoveanu, dacă mi s-ar oferi, printr-un miracol, o astfel de posibilitate. N-aș putea însă nicicum să mă despart de cărțile lui. Tocmai ca să-mi rămână întreagă dragostea pentru aceste cărți, aș refuza să-l cunosc pe omul care le-a scris. Ca să-l pot iubi, cât de cât, și pe el. Poate că o să fiu înjurat pentru ceea ce spun. Mă consolez însă cu gândul că există printre cunoscătorii istoriei noastre literare și câțiva care-mi vor da dreptate. Ce n-aș da, nu să-l cunosc, ci să-l privesc măcar o dată de aproape pe Eminescu. Să-l văd trecând pe partea cealaltă a străzii, așa cum l-a văzut Arghezi, când era copil. Mi-ar mai plăcea să merg la furat cireșe cu Creangă. Apoi să învăț scrisul și cititul după abecedarul său. Iar mai târziu să tragem amândoi cu pușca în ciorile din curtea Mănăstirii Golia. Uite d-asta duc lupta de care vorbeam, cu nădejdea c-o să pot convinge timpul să curgă și înapoi. Toate cele de mai sus ar deveni în aceste condiții posibile.
Literatură pentru mama dumneavoastră? Asta faceți – de acum zeci de ani până acum? Asta faceți, în mod fundamental?
Da, mama, care n-a fost știutoare de carte, este cel mai important cititor al meu. Ea e primul om la care mă gândesc, nu când scriu, ci când îmi apare o carte. Oare ce-ar zice mama despre ea? Când trăia, mergeam cu fiecare carte nouă să i-o arăt. Ea o strângea la piept ca pe un copil. Poate chiar cum mă strânsese cu mulți ani în urmă pe mine. Cum ți se pare, mamă? o întrebam. E frumoasă, zicea. De ce? mă prefăceam că nu înțeleg. Pentru că e scrisă de tine. Acesta era de fiecare data răspunsul ei. Cred că avea dreptate. Dar nu fiindcă eram eu autorul lor, erau frumoase cărțile pe care i le arătam. Ci pentru că le mângâia mama. Abia după ce le mângâia ea, începeau să fie frumoase.
