(fragment)
Pe măsură ce economia globală se dezintegra și natura se ridica împotriva noastră, ideea de progres sau chiar de schimbare a dispărut lent. Supraviețuirea era cuvântul de ordine. Oamenii voiau să se agațe de ce puteau salva. În epoca noastră, ne-am obișnuit să nu fim prea diferiți de la o generație la alta. Ne apropiem de staza epocii premoderne, când copiii se puteau aștepta să trăiască viețile părinților și bunicilor lor. Relativa noastră izolare adusese un soi de pace, pe care unii asemenea mie o iau drept stagnare. Nu ne putem imagina ce însemna, acum o sută de ani, să te ia cu amețeală de la schimbarea tot mai rapidă impusă de noile tehnologii, de noile sisteme de credințe și de războaie. Oamenii erau orbiți de ritmul evenimentelor. Nu reușeau să gândească clar, chiar dacă din cala mități apăreau și beneficii evidente. Era dezgustător să accepți că brutalitatea războiului oferise posibilitatea unui răgaz, o șansă de a îndrepta greșelile trecutului. Exploziile nucleare din deșertul din Orientul Mijlociu și pământul pârjolit din subcontinent au eliberat în atmosfera superioară gigatone de praf și de nisip, mare parte ghips fin care a persistat și a filtrat lumina puternică a soarelui. Peste mormintele a milioane de oameni, pământul a început să se răcească. Ceea ce a urmat nu a fost iarna nucleară pe care oamenii de știință o preziseseră odată, pentru că nu fusese vorba de un conflict planetar. În cinci ani, temperaturile medii la nivel global au scăzut cu aproape două grade și n-au mai crescut vreme de mulți ani. Diverse alte războaie mai mici au distras atenția. Conștientizarea unei „oportunități climatice“ s-a ivit lent în mintea unei lumi dezorientate.
Acest lucru s-a întâmplat în urma unei diversiuni catastrofale, Inundația din 2042. Îndelung prevestitul război dintre Rusia și Occident a început prin al nu știu câtelea atac preventiv, acesta țintind cel mai probabil instalațiile militare ale SUA din New Mexico. O eroare tehnică a făcut ca racheta să cadă când mai avea 6.400 de kilometri de parcurs. Bomba cu hidrogen supradimensionată a provocat valuri înalte de șaptezeci de metri care se îndreptau spre Europa, vestul Africii și America de Nord. Prea letal ca să fie un accident, așa cum au susținut autoritățile rusești? O întrebare rămasă fără răspuns. Populația a avut la dispoziție doar câteva ore de la emiterea alertei. Au supraviețuit cei care au avut suficientă încredere în guvernele lor ca să acționeze, aveau la dispoziție un mijloc de transport, nu erau prinși în ambuteiaje și cunoșteau rutele spre zone aflate la înălțime. Trei sferturi din locuitorii de pe coastele Atlanticului nu au fost la fel de norocoși sau nu au dispus de aceleași resurse. Chiar și orașe aflate pe coaste protejate au fost inundate. Lagos, Londra, Rotterdam, Hamburg și mare parte a Parisului nu au mai ieșit la suprafață de sub deferlările care au năvălit pe estuare, sau de furtunile violente care au urmat. În cursul represaliilor ulterioare, Rusia a pierdut Sankt Petersburgul, înainte ca diplomația internațională să-și impună autoritatea. Lista orașelor dispărute e lungă. Au murit peste 200 de milioane de oameni. Marea Britanie a devenit un arhipelag, populația a fost înjumătățită. Cu toate acestea, niciunul dintre conflictele nucleare de la sfârșitul secolului XXI nu a condus la război total sau la extincția umanității. Era fărâma noastră de consolare. Nu eram chiar atât de iraționali, la urma urmei.
Contrar tuturor așteptărilor, în douăzeci de ani de la Inundație, răcirea globală post-nucleară aducea un suflu optimist. Trauma și doliul începeau să se atenueze. Inițiativele privind decarbonizarea au reapărut, stimulate de colapsul producției industriale și al comerțului global. Cerințele populației de a salva flora și fauna pe cale de dispariție, uneori nerealiste sau sentimentale, se înmulțeau. De-acum, distrugerea biosferei depășise cele mai grave temeri anterioare. Corporații acționând fără restricții, guverne ezitante, sărăcia și înfruntările armate au făcut ca începutul de secol XXI să pară bogat în specii. Acum, vechile nostalgii romantice pentru natura înfloritoare – sau biofilia, un termen pus în circulație de marele biolog E.O. Wilson – erau de nestăvilit. La momentul producerii Inundației, baza de cunoștințe fusese în mare parte digitalizată și distribuită. Mii de ani de expresie culturală fuseseră spulberați, dar mai multe copii supraviețuiau în secvențe de zero și unu. Perspec tiva științifică își recăpăta încrederea în sine. Instituții reconstruite rapid se orientau spre zonele cele mai înalte în cazul unor viitoare valuri. Odată cu reînsuflețirea vechilor năzuințe s-a manifestat un nou interes pentru ecologia pierdută a animalelor și plantelor din cele cincisprezece sonete ale Coroanei. Cea de-A Doua Cină Nemuritoare din 2014 părea la fel de îndepărtată precum curtea Regelui Alfred. Pentru iubitorii de poezie, a fost o tentație irezistibilă să pună poemul, sau ideea lor despre poem, în slujba propriilor scopuri din prezent. Doar era un imn închinat gloriei naturii.
E un miracol ca un poem, ca să nu mai vorbim de un poem necitit, să aibă o asemenea viață într-o cultură – și povestea lui avea să continue decenii bune până în ziua de azi. La sfârșitul secolului XXI, chiar și când în Pacific au izbucnit noi conflicte (China împotriva Coreei de Sud, Malaiysiei, Filipinelor și altora), poemul dispărut și șansele dispărute s-au contopit într-o pasiune numinoasă pentru ceea ce nu se poate avea, o dulce nostalgie care nu avea nevoie de o rezolvare. Lucru dovedit de variile concursuri de poezie având drept țel reimaginarea și rescrierea poemului lui Blundy. Opinia publică s-a arătat prea puțin interesată de câștigător. Când Mabel Fisk a scris cincisprezece sonete în formă de coroană pentru a recrea opera lui Blundy, criticii care o adorau au desconsiderat rezultatul. Un romancier, oricât de important ar fi, n-avea ce să caute să se etaleze în hainele unui mare poet.
Coroana era mai frumoasă tocmai pentru că nu era cunoscută. Ca jocul de lumini și umbre de pe peretele peșterii lui Platon, înfățișa posterității forma pură, idealul întregii arte poetice. Orice nouă versiune o retrograda la realitatea banală și demnă de dispreț. După părerea mea, chiar dacă adevăratul și unicul pergament ar fi găsit, entuziasmul nu ar depăși granițele mediului academic. Stilul eliptic, imagistica incitantă, „împletirea magistrală a iambilor și troheilor în pentametre“ – H. Kitchener – și toate celelalte dificultăți ale poeziei serioase aveau să aducă moartea Coroanei în fața unui public mai larg.
Imaginarul domnește peste real – nu e niciun paradox și niciun mister aici. Mulți credincioși nu-și doresc ca Dumnezeul lor să fie reprezentat sau descris. A noastră-i fericirea dacă nu trebuie să învățăm cum funcționează dispozitivele noastre electronice. Personajele pe care le îndrăgim în literatură nu există. La nivel individual sau națiune, ne înfrumusețăm propriile istorii pentru a ne face să părem mai buni decât suntem. Trăindu-ne viețile înconjurați de presupoziții neverificate sau contradictorii, sălășluim într-o ceață de visuri și pare să avem nevoie de ele.
Vorbesc aici despre tragediile globale strict în contextul Coroanei lui Blundy. Perioada de „Oportunitate Climatică“ și nostalgie ecologică n-a durat mai mult de treizeci de ani. Cel de-Al Treilea Război Sino-American, îndelung amânat, a izbucnit ca o consecință inevitabilă a haosului din Pacific. Deși „redus“ de o inteligență artificială mai avansată tehnologic la schimburi de focuri convenționale, multe metropole faimoase au fost făcute scrum. Boli la nivel mondial, foamete, secetă, migrații în masă fără precedent – nimeni nu mai avea timp de poezie sau de alte inițiative culturale. Supraviețuirea era unicul vis, pe care mulți n-au reușit să și-l împlinească. Din acel moment și până în prezent, am scăzut de la nouă la patru miliarde de oameni, dar chiar și în secolul nostru XXII mai potolit sau muribund, „O Coroană pentru Vivien“ rămâne un lucru de preț pentru cei cărora le pasă, un talisman pentru supraviețuitori și o promisiune pentru un viitor mai bun. Un poem care a făcut un serviciu istoriei rămânând o foaie albă.
Volum în curs de apariție la Editura Polirom, colecția Biblioteca Polirom, Seria Actual.
Traducere din limba engleză și note de Dan Croitoru